Cordăreni este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Botoșani, Moldova, România. ISTORIA CORDĂRENILOR PRIN STĂPÂNI
„Satul Cordăreni datează cel puțin din vremea lui Alexandru cel Bun, având o existență (...) neîntreruptă până în zilele noastre”. Numele așezării ar veni de la Andreico (Andreica) Cordarul. Coarda reprezenta în veacurile XV-XVI o sabie încovoiată de proveniență săsească sau ungurească fiind foarte prețuită de boierimea moldovenească. Cu acest sens, cuvântul se întâlnește și în secolele XIX-XX. Un alt sens al cuvântului „coardă” se referă la firul împletit din cânepă, păr ș.a. care ține întinse capetele unui arc. În aceste condiții, Andreico era, cu siguranță, or implicat în comerțul cu săbiile numite coarde, or producător de sfori pentru arcuri, or făcea concomitent ambele lucruri. Este foarte posibil ca așezarea să se fi numit altfel înainte de a o stăpâni Andreico Cordarul. Pe de altă parte, e puțin probabilă ipoteza conform căreia în acest sat existau mai mulți meșteri cordari (producători de sfori pentru arcuri) și de aici să-și ia supranumele Andreico. De asemenea, este cu totul exclusă o altă opinie, potrivit căreia la Cordăreni se „fabricau” coarde (săbii), din moment ce, după cum am amintit deja, acestea se procurau din afara Moldovei. În legătură cu numele așezării, mai semnalăm că nu departe de Cordăreni, lângă Unțeni, exista în secolele XVI-XVII un drum al Cordarului, iar pe la începutul veacului al XVIII-lea este pomenit în documente un Cordaru. Deși prima mențiune documentară a localității este din 17 ianuarie 1517, Cordărenii fac parte din satele care dispun de o bogată bază documentară. Din păcate, puține documente din această bază documentară sunt publicate integral sau măcar parțial. În demersul nostru, am utilizat atât colecțiile mai vechi de documente, cât și colecțiile postbelice. Câteva documente, extrem de folositoare pentru istoria așezării, au fost publicate, în rezumat, de inimosul arhivist botoșănean Ștefan Cervatiuc. Alte documente, la fel de importante, au fost consultate de Constantin Gologan în filialele Arhivelor Statului din Botoșani și Iași. Utilă pentru subiectul abordat s-a dovedit a fi (mai ales pentru veacul al XIX-lea) și prima monografie a Cordărenilor, apărută la Dorohoi în 1912, avându-l ca autor pe preotul paroh din sat, D. I. Grigorescu. Așezarea de pe Ibăneasa mai are o monografie, apărută în 1942 și scrisă de învățătorul Teofan C. Dumitriu (precizăm că nu am avut încă posibilitatea consultării acesteia). În vechime, localitatea era așezată într-o „regiune de păduri de stejar” numită Dumbrava Înaltă . Până la jumătatea secolului al XVIII-lea, satul a aparținut numai ținutului Dorohoi, apoi intrând în componența nou-înființatului ținut Botoșani. Astăzi, comuna Cordăreni este situată aproximativ în centrul județului Botoșani, fiind învecinată cu așezări foarte vechi, precum Vorniceni, Havârna, Ș(i)poteni, Corlăteni și Vlădeni. Articolul de față, născut din interesul afectiv pe care îl purtăm pentru locurile natale, se vrea a fi o primă contribuție, exclusiv științifică, la o proiectată monografie a Cordărenilor. Acest articol nu face decât o radiografie sumară a numeroșilor stăpâni care s-au perindat, din veacul al XV-lea până în preajma secolului al XX-lea, pe la Cordăreni, încercându-se reconstituirea cât mai exactă a filiațiilor, dar și surprinderea, pe de o parte, a relațiilor dintre stăpânii moșiei, iar, pe de altă parte, a relațiilor stăpâni și talpa țării.
Dintr-unul din ultimele documente emise de Bogdan al III-lea, într-una din primele zile ale anului 1517, aflăm, pentru prima oară, de existența satului Cordăreni. Documentul ne informează că satul fusese schimbat și vândut de copiii Neagăi, urmașii vechilor săi stăpâni, cu un sat de peste Prut al marelui ceașnic Dragotă Secuianul. Din acest document și dintr-un altul, din 30 iunie 1519, se reface cu mare precizie șirul primilor stăpâni ai Cordărenilor. Primul stăpân al satului a fost Iuban sau Liuban cel Bătrân. Costăchescu îl include, cu titlu de ipoteză, în neamul Stravicilor. Acest boier stăpânea satul probabil de la sfârșitul veacului al XIV-lea, după cum reiese din documentul din 30 iunie 1519. Satul făcea parte dintr-un domeniu mai întins al lui Iuban, fieful său fiind, cel mai probabil, la Ibănești, așezare situată nu departe de Cordăreni. De la Iuban satul trece la fiul (sau ginerele) său, Andreico, care îl lasă moștenire fiicei sale Neaga, aceasta stăpânindu-l în vremea lui Ștefan cel Mare. Copiii Neagăi, din care documentele îl pomenesc numai pe Ieremia, nu știm din ce motive, fac în perioada 1504-1517,schimbul de care am mai pomenit. Odată cu acest schimb, amintirea primilor stăpâni ai Cordărenilor se șterge pentru totdeauna, documentele ulterioare referitoare la acest sat nepomenindu-i deloc. Dragotă Secuianul este, după cum se știe, un urmaș al lui Dragoș Viteazul din secolul al XV-lea. A făcut o carieră strălucită în plan politic, fiind pentru Bogdan al III-lea și, până în 1523, (și) pentru Ștefăniță, un om de mare încredere. În 1523 era în tabăra Găneștilor și Arbureștilor, complotând împotriva lui Ștefăniță Vodă. Fugit pentru a-și salva viața, în Polonia sau Transilvania, se reîntoarce în Moldova după 1527, Petru Rareș iertându-l și restituindu-i proprietățile. Moare cândva pe la mijlocul veacului al XVI-lea. Pe lângă alte sate, a stăpânit, ca singur proprietar, și în Cordăreni. Având trei copiii, împarte moșia în trei părți aproximativ egale, numite de acum și până în secolul al XIX-lea, „partea de sus”, „partea de mijloc” și „partea de jos”. Cei trei copii ai lui Dragotă devin astfel bătrânii așezării, cei la care se vor raporta urmașii lor atunci când aveau probleme de hotar. Singurul băiat dintre copiii lui Dragotă, Nichita, nu va accede la dregătorii înalte, lucru valabil, în mare parte, și pentru urmașii săi și ai surorii sale. Așadar, descendenții lui Dragotă Secuianul și rudele lor apropiate au fost, în marea majoritate, boieri mici și mijlocii. Excepțiile s-au numit Ștefan Rugină, mare șetrar la jumătatea secolului al XVII-lea, Toader Albotă, mare armaș la finele aceluiași veac, Aristarh Hrisoscoleu și Dimitrie Hudici, mare ban, respectiv mare medelnicer pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Revenind la copiii Secuianului, să mai spunem că, sub raport matrimonial, numai Măgdălina reușește o căsnicie dătătoare de speranțe în plan social, partenerii de viață ai celorlalți doi „bătrâni” ai satului neputând fi nici măcar identificați, darămite de regăsit în marile neamuri ale Moldovei veacului al XVI-lea. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui următor, când procesul de integrare a urmașilor marelui ceașnic în categoria boierimii mici și mijlocii se încheiase, la Cordăreni trăiește un personaj interesant. Acesta a fost, de curând, în atenția lui Ștefan S. Gorovei. Athanasie–Tăutul Vrânceanul, urmaș în a patra generație al lui Dragotă Secuianul, este atestat între 1595 și 1609. A fost, succesiv sau concomitent, diac, vistiernicel și aprod; precizăm că acest Tăutul este primul diac dintr-o serie de cinci dieci stăpâni în Cordăreni. În opinia lui Ștefan S. Gorovei, numele strămoșului său (Tăutul) este „reactualizat și purtat oarecum în chip de prenume (pseudo–prenume), ca și cum ar fi fost un nume de calendar, cu care să fi fost botezat!” Se concluziona că e vorba de un obicei onomastic în legătură cu transmiterea proprietăților . Veacul al XVII-lea aduce o înmulțire a stăpânilor la Cordăreni și o complicare progresivă a relațiilor dintre ei. Apar dispute pentru hotare și mai dese apeluri la Domnie. În acest sens, făcând însă notă discordantă cu regula oarecum generală, amintim întâlnirea din 1643 a celor mai importanți stăpâni din Cordăreni. „Ne-am socotit între noi, spun Toader Arbure, Lupul Talpă, Nicolai Tăutul și Toader Gherman, să ne strângem toți frații, la sat la Cordăreni”, pentru a măsura toate cele trei părți „în lungiși și curmedziși (...). Care parte se va afla mai mică să aibă a lua den care parte să va afla mai mult, să fie tocma. Și la care frate se va afla loc mai prostu, să nu fie loc de cosit și de arat, să aibă a primi (de la) carele va afla, tot loc bun să primească”. E, această întâlnire, un bun exemplu de reglementare pe cale amiabilă a neînțelegerilor care, inevitabil, apăreau între diverșii stăpâni ai moșiei. În legătură cu Toader Gherman, unul din cei patru „frați” de la 1643, e de amintit că acesta apare des în documente la jumătatea veacului al XVII-lea în calitate de uricar; nu ne surprinde astfel să-l aflăm, la 1648, proprietar al unui exemplar din Cazania lui Varlaam, exemplar care, după 1800, va ajunge în Transilvania. Dintre urmașii celor patru stăpâni de la 1643 se remarcă Gligorașco Gherman, pârcălab și vornic mai multe decenii după 1650, om de nădejde pentru mulți domni, fiind trimis să hotărnicească numeroase și importante moșii din nordul Moldovei. Acest Gligorașco se va căsători cu Chelsia, fata unui alt răzeș (în sens de coproprietar!) din Cordăreni, Grigore Tăutul, unul dintre fiii personajului amintit mai sus. Se încerca, probabil, limitarea, și prin aceste mijloace, a pătrunderii străinilor în ocinile strămoșești. De altfel, tot o astfel de combinație vor face, câteva decenii mai târziu, alți doi urmași, în a șasea generație, ai lui Dragotă, Maria Rugină și Dumitrașco Gafenco uricarul. Ajungând la Dumitrașco Gafenco, să precizăm că opinia generalizată, în rândul specialiștilor în genealogie, este că neamul acestuia era, la origine, ucrainean . Coroborând informațiile de natură genealogică cu cele legate de evoluția proprietăților, înclinăm să credem că neamul Gafenco este autohton, coborâtor din neamurile Gănescu, Secuianul și Cracalie. Argumentația vizează un document din 14 iunie 1622 (datarea documentului fiind îndoielnică); aici este pomenit un Pătrașco Țițul din Cordăreni. Un alt document, din 8 iulie 1670, o menționează pe soacra lui Pătrașco din Cordăreni, care era și moașa lui Toader, fiul lui Coste. Într-un al treilea act, din 23 martie 1681, se arată că Pătrașco Țițul era căsătorit cu Paraschiva, fiica Dumitrei Ghermăneasa, cei doi având mai mulți copii, amintit fiind numai Dumitrașco diacul, care moștenea, printre altele, și 1/4 din 1/3 din Cordăreni. Ei bine, exact aceeași parte de Cordăreni, îi era întărită lui Dumitrașco... Gafenco uricar în 1725! Coroborând toate aceste date, rezultă limpede că Dumitrașco diacul de la 1681 nu este altul decât Dumitrașco Gafenco, uricarul de la 1725, iar tatăl său este Pătrașco Țițul, urmaș, în generația a șasea, al lui Cozma Șarpe postelnicul din veacurile XV-XVI.