Alboin (n. după 530 – d. 28 iunie 572, Verona) a fost rege al longobarzilor din dinastia Gausiană, din jurul anului 560 până în 572. În timpul domniei sale, longobarzii și-au încheiat perioada migrației prin stabilirea în Italia, a cărei parte nordică a fost cucerită de Alboin între 569 și 572. El a lăsat o puternică amprentă asupra Italiei și asupra bazinului pannonic: în Italia, invazia a marcat începutul secolelor de dominație longobardă, iar în Pannonia victoria lui Alboin asupra gepizilor și, apoi, plecarea longobarzilor din regiune au pus capăt dominației germanice în bazinul pannonic.
Perioada de domnie în Pannonia a lui Alboin, după moartea tatălui său Audoin, a fost una de confruntare aproape continuă a longobarzilor cu gepizii, vecinii lor principali. Gepizii au avut inițial câștig de cauză, însă în 567, mulțumită alianței cu avarii, Alboin i-a înfrânt definitiv, iar pământurile gepizilor au intrat în posesia avarilor. Puterea crescândă a acestora i-a cauzat lui Alboin probleme lui, încât regele longobard a decis abandonarea Pannoniei și strămutarea în Italia, în speranța că Imperiul Bizantin slăbit nu era capabil să-și apere teritoriul italian dobândit cu dificultate într-un război îndelungat cu ostrogoții.
Reușind să formeze o coaliție largă, Alboin a început în 568 să-și pună planul în aplicare. După ce a trecut Alpii Iulieni, a pătruns într-o Italie aproape lipsită de apărare și preluat rapid controlul celei mai mari părți din regiunea Veneto și din Liguria. Fără a întâmpina rezistență consistentă, în 569, Alboin a cucerit principalul oraș din Italia de nord, Milano (Mediolanum). Pavia a reușit să reziste temporar, fiind ocupată de longobarzi după un asediu de trei ani. Alboin și-a îndreptat apoi atenția asupra Toscanei. Între timp, au apărut semne de fracționalism în tabăra susținătorilor săi și a început să se manifeste diminuarea controlului central asupra oștirii.
Alboin a murit asasinat în 28 iunie 572 de membrii unei conspirații inițiate de bizantini și duse la îndeplinire de soția lui Alboin, Rosamunda, fiica regelui gepid pe care Alboin îl ucisese cu cîțiva ani mai înainte. Deși Alboin dispărea de pe scena politică a Italiei, complotul nu a reușit pe deplin, din cauza opoziției majorității conducătorilor longobarzi, care l-au ales ca succesor pe Cleph, ceea ce i-a silit pe Helmichis și pe Rosamunda să se refugieze la Ravenna, unde au cerut protecția imperială bizantină. Moartea lui Alboin i-a privat pe longobarzi de singurul conducător al momentului în stare să mențină integritatea noii entități statale germanice.
Domnia tatălui Sub regele Wacho, longobarzii migraseră spre est, în Pannonia, profitând de dificultățile cu care se confrunta regatul ostrogot din Italia după moartea fondatorului, Theodoric cel Mare din 526. Moartea lui Wacho în jurul anului 540 l-a adus pe tron pe fiul său Walthari, însă întrucât acesta era minor, regatul longobard a fost guvernat de tatăl lui Alboin, Audoin, din clanul Gausienilor. Șapte ani mai târziu, Walthari a murit și el, Audoin putând să se încoroneze și să îi înlăture pe membrii familiei Lethingilor.J. Jarnut, Storia dei longobardi, 1995, p. 16–18
Alboin s-a născut în anii '30 ai secolului al VI-lea în Pannonia,J. Martindale, Prosopography of the Later Roman Empire, III, 1992, s. v. Alboin, p. 38–40 ca fiu al lui Audoin cu soția acestuia, Rodelinda. Se pare că mama sa a fost nepoata regelui ostrogot Theodoric cel Mare și ar fi fost promisă lui Audoin prin medierea împăratului Iustinian.S. Rovagnati, I Longobardi, 2003, p. 28–29P. Amory, People and Identity in Ostrogothic Italy, 2003, p. 462 Ca și tatăl său, Alboin a fost păgân, deși Audoin căutase la un moment dat să obțină sprijinul Bizanțului împotriva vecinilor săi, arătând bizantinilor că ar fi fost botezat, deci creștin.C. Wickham, Eraly Medieval Italy, 1989, p. 29–30 Prima soție a lui Alboin a fost Chlothsind, creștină (de rit roman), fiică a regelui franc Clotar I (Lothar). Această legătură matrimonială, care a avut loc la puțin timp după moartea în 555 a liderului franc Theudebald, este considerată ca reflectând decizia lui Audoin de a se distanța de Bizanț, aliat tradițional al longobarzilor, dar ezitant în susținerea lui Audoin împotriva gepizilor. Importanța noii alianțe consta în faptul că francii îi era fățiș ostil Imperiului Bizantin.J. Jarnut, Storia dei longobardi, 1995, p. 21P. Bertolini, Alboino, 1960, p. 34–38
Prima remarcare a lui Alboin pe câmpul de luptă a fost reprezentată de o ciocnire cu gepizii. În bătălia de la Asfeld, el l-a ucis în luptă pe Turismod (Thurismond), fiul regelui gepid Thurisind. Victoria asupra gepizilor a avut drept rezultat intervenția împăratului Iustinian pentru menținerea echilibrului dintre cele două puteri regionale rivale.S. Rovagnati, I Longobardi, 2003, p. 28 După bătălie, conform tradiției consemnate de cronicarul Paul Diaconul, pentru a i se permite să stea la masa tatălui său, Alboin trebuia să ceară ospitalitatea unui rege străin și să îi doneze armele. Ceea ce a și făcut, plecând la curtea lui Thurisind, unde regele gepid i-a înmânat armele lui Turismod.G. Ausenda, în Franks and Alamanni in the Merovingian Period, 1998, p. 433.
Domnia din Pannonia După moartea lui Aduoin, Alboin s-a așezat pe tronul regatului. Conform cutumei, a preluat coroana după ce-l desemnaseră oamenii liberi, care, după tradiție, alegeau ca suveran pe un membru din clanul suveranului decedat.J. Jarnut, Storia dei longobardi, 1995, p. 25H. Wolfram, The Roman Empire and Its Germanic Peoples, 1997, p. 284 În 565 a izbucnit un nou război împotriva gepizilor, conduși de Cunimund (Kunimund), fiul lui Thurisind. Cauza conflictului a rămas necunoscută, iar izvoarele se contrazic: cronicarul longobard Paul Diaconul îi acuză pe gepizi, iar istoricul bizantin Menander Protector dă vina pe Alboin, versiunea cronicarului bizantin fiind preluată de istoricul Walter Pohl.W. Pohl, The Empire and the Lombards, 1997, p. 96
Cronicarul bizantin Theofilact din Simocatta considera că acest război își avea originea în înfumurarea lui Alboin și în faptul că a răpit-o pe Rosamunda, fiica lui Cunimund, silind-o să-l ia de bărbat. Versiunea este privită sceptic de istoricul Walter Goffart, care constată că este contrazisă de cronica Origo Gentis Langobardorum, unde se arată că Rosamunda ar fi fost capturată abia după moartea tatălui ei.W. Goffart, The Narrators of Barbarian History, 1988, p. 392J. Martindale, Prosopography, 1992, s.v. Cunimundus, p. 364 Gepizii au obținut sprijinul împăratului bizantin în schimbul promisiunii de a ceda Bizanțului regiunea Sirmium. Ca urmare, în 565 sau 566, succesorul lui Iustinian, Iustin al II-lea l-a trimis pe ginerele său Baduarius ca magister militum să conducă o armată bizantină împotriva lui Alboin și în sprijinul lui Cunimund, pentru a-i zdrobi pe longobarzi definitiv.P. Bertolini, Alboino; W. Pohl, The Empire and the Lombards; S. Rovagnati, I Longobardi, p. 30; J. Jarnut, Storia dei Longobardi, p. 22; J. Martindale, s.v. Baduarius (2), p. 64–65
Confruntat cu posibilitatea înfrângerii, Alboin a încheiat în 566 o alianță cu kaganul (hanul avar Bayan I, cu prețul unor condiții dure; avarii solicitau o zecime din vitele longobarzilor, jumătate din prada de război și, la sfârșitul războiului, toate pământurile aflate atunci în proprietatea gepizilor. Longobarzii se bazau pe disputa izbucnită dintre avari și bizantini. Pe de altă parte, Cunimund a întâmpinat ostilitate când a cerut din nou ajutor militar bizantin: Constantinopol-ul era nemulțumit că gepizii nu retrocedaseră, conform unei convenții, regiunea Sirmium. În plus, Iustin al II-lea abandonase politica promovată anterior de Iustinian I, bizantinii rămânând neutri în conflict, ba fiind probabil să fi dat sprijin avarilor.P. Bertolini, Alboino; W. Pohl, The Empire and the Lombards, 1997, p. 96–97
În 567, aliații longobarzi și avari au început asaltul final asupra gepizilor, cu Alboin invadând teritoriile gepide din nord-vest, iar Bayan atacând în nord-est. Cunimund a încercat să împiedice joncțiunea forțelor celor doi, atacându-l pe Alboin undeva între rîul Timiș și Dunăre. Gepizii au fost zdrobiți, regele lor ucis de Alboin, iar Rosamunda, fiica lui Cunimund, capturată, potrivit descrierii din Origo. Distrugerea finală a gepizilor a fost realizată de avari. Gepizii au încetat să mai existe ca popor independent și au fost asimilați parțial de longobarzi și parțial de avari.P. Bertolini, Alboino; J. Jarnut, Storia dei Longobardi; S. Rovagnati, I Longobardi, p. 30–31
Prima soție a lui Alboin, Chlothsind, murise înainte de anul 568, iar după victoria asupra lui Cunimund, Alboin s-a recăsătorit cu Rosamunda, pentru a stabili o legătură cu dinastia gepidă.S. Gasparri, I Longobardi, 1990, p. 20 Încheierea acestui război a determinat o modificare geopolitică masivă în regiunea Pannoniei, ca urmare a dispariției gepizilor ca entitate politico-militară, dublată de emigrarea longobarzilor în Italia, începând din anul următor, precum și de așezarea statornică a avarilor în regiune, ceea ce a pus capăt celor șase secole de dominație a germanicilor în bazinul pannonic.F. Curta, The Making of the Slavs, 2001, p. 204
Părăsirea Pannoniei de către longobarzi În pofida succesului repurtat în conflictul cu gepizii, Alboin a eșuat în încercarea de a spori puterea longobardă și era în situația de a face față unei amenințări și mai puternice, cea a avarilor.J. Jarnut, Storia dei longobardi, 1995, p. 29 Istoricii consideră acest context factor decisiv care l-a determinat pe Alboin să ia inițiativa emigrării, deși există indicii potrivit cărora încă înainte de războiul cu gepizii apăruse ideea strămutării în Italia, al cărei teritoriu fusese descoperit de longobarzi încă din anii '50, când fuseseră mercenari, aliați cu bizantinii împotriva ostrogoților.P. Bertolini, Alboino; J. Moorhead, Ostrogothic Italy and the Lombard Invasions, 2005, p. 152 În plus, longobarzii cunoșteau poziția slabă în Italia a guvernării bizantine, care a avut probleme după recucerirea Italiei de la ostrogoți. În special așa-numita "ciumă a lui Iustinian" făcuse ravagii în Italia, iar conflictele confesionale creștine mențineau o stare perpetuă de instabilitate, mai ales după rechemarea generalului Narses, care fusese un guvernator abil al ItalieiN. Christie, The Lombards, 1998, p. 60. Longobarzii vedeau Italia ca pe un teritoriu bogat, cu posibilități de pradă,J. Jarnut, Storia dei longobardi; S. Gasparri, I longobardi, p. 25, făcându-l pe Alboin să creadă în aducerea laolaltă, alături de longobarzi, multe alte popoare din regiune, inclusiv heruli, suebi, gepizi, thuringieni, protobulgari, sarmați, romanii și puținii ostrogoți rămași. Însă cel mai important grup, în afara longobarzilor, îl constituiau saxonii, dintre care 20.000 au participat la invazie. Saxonii erau tributari regelui franc Sigebert I, iar participarea indică faptul că Alboin ar fi avut sprijinul francilor în aventura sa din Italia.P. Bertolini, Alboin; H. Schutz, Tools, Weapons and Ornaments, 2001, p. 82
Numărul exact al eterogenului group adunat sub comanda lui Alboin nu poate fi cuantificat, drept pentru care s-au realizat multe estimări. Istoricul Neil Christie consideră că 150.000 de oameni ar fi o cifră realistă, un număr care i-ar face pe longobarzi o forță mai numeroasă decât cea a ostrogoților din ajunul cuceririi Italiei de către aceștia. Jörg Jarnut propune 100.000–150.000, cu aproximările de rigoare; Wilfried Menghen, în lucrarea sa Die Langobarden estimează între 150.000 și 200.000; iar Stefano Gasparri îi situează între 100.000 și 300.000.S. Gasparri, I Longobardi, p. 25; H. Schutz, Tools, p. 82; N. Christie, The Lombards, p. 63–64; J. Jarnut, Storia, p. 30
thumb|left|alt=A photo showing a valley and a mountain|Valea Vipava, prin care Alboin i-a condus pe longobarzi în Italia