thumb|250px|Papa Franciscus - în pelerinaj - se reculege la Zidul Plângerii (17 decembrie 2014) Zidul Plângerii, Zidul de Apus sau Kotel, (în ebraică: הכותל המערבי, translit: Hakotel Hama'aravi; în arabă: حائط البراق‎, translit.: Ḥā'iṭ Al-Burāq) se află în Ierusalim, în cartierul Ierusalimul Vechi, în partea de vest a Muntelui Templului (pe culmea căruia se află astăzi geamia „Haram ash Sharif”). Este un vestigiu al zidului antic care înconjura curtea Templului iudeu din Ierusalim după distrugerea căruia a devenit - vreme de aproape 2000 de ani - principalul loc sacru al iudaismului, loc de rugăciune și de pelerinaj pentru evrei, cea mai veche menționare despre atașamentul evreilor față de zid datând din secolul al IV-lea.

În secolul al XIV-lea, sub stăpânirea musulmană, s-a amenajat în preajma lui un loc de rugăciune pentru evrei, folosit până în zilele noastre. Vreme de sute de ani acesta era o uliță îngustă, având lățimea de circa 3,6 metri și o lungime de 28 metri, aparținând „Cartierului marocan” existent aici din secolul al XII-lea.

Începând cu secolul al XIX-lea au fost încercări de a cumpăra dreptul de proprietate asupra zidului și a zonei vecine de către evrei, care au eșuat din cauza împotrivirii musulmanilor. Odată cu apariția mișcării sioniste la finele secolului al XIX-lea, zidul a devenit un motiv de conflict între comunitatea evreiască și liderii musulmani care erau îngrijorați că această zonă va putea fi folosită pentru revendicările evreiești asupra Muntelui Templului și inclusiv, a geamiei construite pe el. În prima jumătate a secolului al XX-lea, după intensificarea emigrației evreiești spre Palestina, accesul la zid și condițiile de desfășurare a rugăciunilor evreilor au fost supuse la numeroase restricții din partea autorităților musulmane, proprietare ale locului. Zidul Plângerii a fost folosit tot mai des de către liderii mișcării naționaliste arabe palestiniene, mai ales de către Muftiul Ierusalimului, Hadj Amin al Husseini - prieten și colaborator al lui Hitler - drept motiv pentru agitarea maselor musulmane împotriva evreilor, sub pretextul că aceștia ar vrea sa distrugă geamia de pe Muntele Templului, pentru a o înlocui cu un Templu evreiesc.

Litigiului Zidului a dus la întrunirea în anul 1930 a unei comisii internaționale de determinare a drepturilor și revendicărilor musulmanilor și evreilor în zonă, care nu a izbutit să rezolve conflictul.

În urma războiului arabo-israelian din 1948, în anii 1948-1949 Orașul Vechi împreună cu Zidul Plângerii au fost cucerite de Legiunea Arabă transiordaniană și anexate la emiratul arab al Transiordaniei, devenit ulterior Regatul Hașemit al Iordaniei. Administrația iordaniană (între anii 1948-1967) a interzis total accesul evreilor la Zidul Plângerii.

Ca urmare a Războiului de Șase Zile din iunie 1967 Orașul Vechi al Ierusalimului a fost ocupat de armata israeliană și a intrat în controlul Israelului care a cumpărat și a dărâmat vechiul cartier aflat în preajma Zidului, creând în fața lui o mare esplanadă, care permite adunarea pentru rugăciune a unor mari mase de credincioși.

Zidului de apus i se atribuie de către evrei, o mare însemnătate religioasă, națională și istorică, având și valoarea unui memorial național. Loc de rugăciune cotidian, Zidul de apus reunește mari mase de credincioși cu ocazia sărbătorilor cultului mozaic, de asemenea este pentru mulți un loc de celebrare a ceremoniilor de Bar Mitzva. El este și un loc de reculegere pentru înalții oaspeți care vizitează Israelul și un loc de atracție pentru sute de mii de turiști de toate originile și confesiunile. În fața Zidului au loc și ceremonii de jurământ ale soldaților Armatei de apărare a Israelului.

Denumirea

Textele evreiești timpurii fac referire la un „zid de apus al Templului” (midrashul „Shir Hashirim Raba” sau Midrash Hazita cap.2),הנה זה עומד אחר כתלנו - אחר כותל המערבי של בית המקדש. למה שנשבע לו הקב"ה שאינו חרב לעולם, în midrashul „Bamidbar Raba” cap.2 למה שהשכינה במערב și în Shemot Raba , cap.2 și în cartea ח"ב, ה „Zohar” א"ח אחא לעולם אין השכינה זזה מהכותל המערבי,שנאמר הנה זה עומד אחר כתלנו dar nu se știe precis dacă ele se referă la Zidul de apus cunoscut astăzi sau se referă la un altul care se afla în complexul Templului. Cea mai veche și clară folosire de către evrei a termenului „Zidul de apus” pentru zidul vizibil astăzi datează din secolul al XI-lea și a fost făcută de Ahimaatz Ben Paltiel."והקדיש עליונים,להיותלו צדקה מאת רוכב עננים. מזהב עשרים אלף דרכמונים, לדלים ועגונים לחכמים והדרשנים, אשר התורה משננים. ולמלמדי תינוקות וחזנים, ושמן למקדש בכתל מערבי למזבח Numele „Zidul de apus” și descrierea lui drept „loc al plângerii” a apărut în mod curent în literatura creștină engleză pe parcursul secolului al XIX-leasitul Life in Holy Land În franceză denumirea paralelă era „Le Mur des Lamentations”, iar în germană Die Klagemauer. Acest termen era o traducere din denumirea arabă Haayt el-Mabka sau pe scurt Al Mabka, „Locul plângerii”. Aceasta provenea de la practica evreilor de a veni la zid si de a plânge distrugerea Templului. În timpul anilor 1920, odată cu creșterea tensiunilor arabo-evreiești legate de drepturile asupra zidului, arabii au început să se refere la zid cu termenul „al-Buraq” sau Al Buraq al Sharif (Nobilul Buraq). Acest termen se baza pe tradiția după care zidul ar fi fost locul unde Mohamed și-a legat armăsarul sau animalul fantastic înaripat, Buraq.

Localizarea și dimensiunile thumb|250px|Panorama Zidului de apus și Cupola Stâncii (stânga) și Moscheea Al-Aqsa (dreapta) în cadru Sub numele de „Zidul de apus” sau „Zidul plângerii” este cunoscută o porțiune vizibilă de 57 de metri din Zidul antic de vest în sensul larg, situată în flancul de apus al Muntelui Templului. Această porțiune este mărginită actualmente de esplanada Zidului care este în mare parte, un loc de rugăciune și reculegere. Totuși, cea mai mare parte din Zidul de apus (lungă de 488 metri) este îngropată și se întinde în spatele structurilor rezidențiale construite de-a lungul său.În afara „Zidului plângerii”, alte sectoare vizibile ale zidului vestic includ partea lui de sud, care măsoară aproximativ 80 de metri lungime și o altă porțiune mai mică, cunoscută dca „Micul Zid de apus” care este localizată în Cartierul musulman, aproape de Poarta de Fier. Zidul de apus, în sensul larg, a fost inițial un zid de suport, construit pentru a menține fundația pentru renovările pe care Irod cel Mare le-a făcut în jurul anului 19 î.Hr. pe Muntele Templului, acestea vizând, între altele, extinderea micului platou cvasi-natural pe care au s-au înălțat primul și al doilea Templu.

Până în vremea lui Irod Muntele Templului era relativ mic și se întindea pe suprafața naturală a Muntelui Moriya. Irod a extins perimetrul Muntelui Templului spre wadi-urile și colinele care îl inconjurau. Pentru a sprijini noul platou extins, ale cărui margini erau prevăzute a fi desupra solului, Irod a ridicat patru ziduri imense de susținere, care au creat împreună o structură în formă de trapez. În spațiul dintre ziduri și Muntele Templului el a construit arcuri și bolți. În anul 2011, sub primul strat al Zidului de apus, în zona Arcului Robinson s-au descoperit monede care fuseseră bătute la 20 ani după moartea lui Irod. Această descoperire a contrazis ipoteza după care Zidul plângerii ar fi fost în totalitatea sa zidit în timpul lui Irod cel Mare.

În dreptul esplanadei Zidului de apus, înălțimea totală a zidului de la fundație este estimată la 32 de metri, partea vizibilă având aproximativ 19 metri înălțime. Zidul e alcătuit din 45 straturi de pietre, 28 din ele aflându-se deasupra solului, iar 17 subterane. Primele șapte straturi vizibile provin din perioada herodiană. Aceste straturi sunt constituite din blocuri imense de calcar de Ierusalim (meleke), probabil aduse de la Peștera lui Zedechia, situată în actualul cartier musulman al Orașului Vechi sau de la Ramat Shlomo, la patru kilometri nord-vest de Orașul Vechi. Cele mai multe dintre blocurile de piatră cântăresc între două și opt tone fiecare, dar altele cântăresc și mai mult, un bloc ieșit din comun situat în partea nordică a Arcului Wilson măsurând 13 metri lungime, 3,3 metri înălțime și o grosime de 4,6 metri și cântărind aproximativ 570 tone, aproximativ cât greutatea a opt tancuri.

Yerushalaiym vekol netivoteha, pagina 45. Fiecare dintre aceste pietre are marginile fin cioplite. Marginile măsoară între 5 și 20 de centimetri cu adânciri de 1,5 centimetri. În perioada herodiană, cei 10 metri din vârful zidului aveau 1 metru grosime și au servit drept al doilea zid al dublei colonade a platoului. Această secțiune superioară a fost decorată cu pilaștri, resturile acestora fiind distruse în 628 când bizantinii au recucerit Ierusalimul de la perșii sasanizi,care fusesera susținuți de locuitorii evrei.

4 straturi au fost adăugate ulterior de către califii arabi Omeiazi în secolul al VII-lea. Următoarele 14 straturi sunt din perioada otomană iar adăugarea lor este atribuită uneori în mod greșit lui Sir Moses Montefiore care în 1866 s-ar fi străduit ca ele să fie adăugate „pentru protejarea de ploi a tuturor celor care vin să se roage la sfintul vestigiu ale templului”. Cele trei straturi din vârf au fost adăugate de Muftiul Ierusalimului înainte de 1967.

Istorie Construcția (19 î.Hr) După Tanakh (Biblia ebraică) sau Vechiul Testament al creștinilor,, Templul lui Solomon a fost construit pe Muntele Templului, se crede în secolul al X-lea î.Hr.. El a fost distrus de babilonieni aproximativ în 586 î.Hr, iar al Doilea Templu a fost finalizat în 516 î.Hr. În jurul anului 19 î.Hr, Irod cel Mare a început un proiect de extindere masivă pe Muntele Templu. Alături de renovarea și lărgirea templului, el a extins de asemenea platforma pe care stătea, astfel lărgind incinta. Zidul de Apus de astăzi a fost parte a perimetrului de susținere a platformei.

În 2011, arheologii israelieni au anunțat descoperirea unor monede romane făcute după moartea lui Irod sub fundația secțiunii sudice a zidului. Aceasta indică faptul că Irod nu a construit întregul zid și că construcția nu era nici pe departe aproape de finalizare la moartea lui. Descoperirea confirmă descrierea istoricului Josephus Flavius, după care construcția a fost finalizată doar în perioada domniei lui Agrippa al II-lea, strănepotul lui Irod cel Mare. Templul lui Irod a fost distrus de romani, alături de restul Ierusalimului, în 70 d.Hr, ca urmare a Primului Război Evreo-Roman.

thumb|350px|Detaliu de pe Arcul lui Titus (Roma) care reprezintă Tezaurul din Ierusalim prăduit de romani.

Imperiul Roman și ascensiunea creștinismului (100-500) În primele secole din era noastră, după înfrângerea răscoalei lui Bar-Kohba din 135 de către romani, evreilor le-a fost interzis să intre în Ierusalim. Există unele dovezi că împărații romani din secolele II și III le-au permis să viziteze orașul și să se închine la Muntele Măslinilor și uneori chiar la Muntele Templului. Când imperiul a devenit creștin sub Constantin I, evreii au primit permisiunea de a intra în Oraș o dată pe an, în ziua a noua a lunii Av, pentru a plânge pierderea Templului la zid. „Itinerarium Burdigalense”, scris în anul 333, sugerează că în fiecare an, evreii vin la piatra de fundație pentru a plânge și că chiar iși sfâșiau hainele de pe ei în fața zidului. Au parvenit de asemenea diferite menționări, inclusiv ale părinților bisericii, Grigore de Nazians și Jerome în scrisoarea lui către Țefania scrisă în anul 392. În secolul al IV-lea, surse creștine arată că evreii întâmpinau dificultăți mari în a cumpăra dreptul de a se ruga lângă peretele vestic, cel puțin în data de 9 Av. În anul 425, evreii din Galileea au scris Împărătesei bizantine Aelia Eudocia solicitând permisiunea de a se ruga la ruinele Templului. Permisiunea a fost acordată și le-a fost permis oficial să se reașeze în Ierusalim.

Evul Mediu (500-1500)