Bătălia din Marea Filipinelor (19-20 iunie 1944) a fost o bătălie navală decisivă al celui de Al Doilea Război Mondial care a eliminat efectiv capacitatea Forțelor Navale Imperiale Japoneze să mai întreprindă în viitor acțiuni de mare anvergură cu portavioane.
Bătălia a avut loc în timpul invaziei amfibii al insulelor Mariana în timpul Războiului din Pacific.
Bătălia a fost cea de a cincea bătălie majoră „portavion contra portavion” între forțele navale japoneze și cele americane, în care erau implicate elemente ale Marinei Militare a SUA, Flota a 5-s a SUA, precum și aeronave cu baza pe nave sau pe uscat ale Marinei Militare Imperiale Japoneze, Flotei Combinate și garnizoanele din insulele apropiate.
Bătălia a fost poreclită de americani 'Marea vânătoare de curcani din Mariane'Shores 1985, p. 189. arătând pierderile disproporționale dintre pierderile japoneze și cele americane. Forțele americane au suferit pierderi mult mai mici, un pilot de pe portavionul U.S.S. Lexington în timpul bătăliei remarcând că „Este ca pe vremuri, la vânătoare de curcani!” Rezultatul asimetric al bătăliei se atribuie în general îmbunătățirii pregătirii piloților și echipelor de pe avioanele americane, îmbunătățirea tacticilor acestora, a tehnologiei americane și proiectării aeronavelor și navelor cu care mașina de război japoneză nu putea concura. Acum americanii erau deja familiarizați cu noul concept bazat pe radar și Centrul de Comandă Operativă, concept care la început, în bătăliile din anul 1942 erau ezitant, apoi s-a dezvoltat, a căpătat formă și a devenit eficient ca urmare a experimentării. Dovada a fost cantitatea mare de foc de antiaeriană care nimerea avioanele japoneze. Autocritica era însă un concept străin societății japoneze. Un alt beneficiu clar a fost apariția noilor doctrine și măsuri organizatorice care, au reușit să îndepărteze problema canalelor radio suprasolicitate și mesajelor pierdute cu care s-au confruntat americanii în Bătălia de la Midway.
Acum flota americană avea la dispoziție suficiente frecvențe, antrenament în domeniul comunicației, disciplină, experiență și doctrină pentru a menține o bună coordonare și control în timpul bătăliilor. Au fost atât de multe avioane japoneze distruse la sol sau interceptate și distruse când se transferau de pe o bază pe alta, încât cu toate că datele americane erau confruntate cu mărturiile piloților japonezi capturați, nici după război, în ciuda eforturilor nu se pot determina cu precizie pierderile japoneze.Programul "Weapons Races" a constatat că detectarea și interceptarea cu ajutorul radarului permitea americanilor să intercepteze și să ia prin surprindere de la peste cincizeci de mile (80,4 km) 370 avioane japoneze care se apropiau de portavioane și să distrugă aproximativ 250 doar în această luptă. ("The Race for Radar and Stealth", 2006, Weapons Races program pe Military Channel afiliat la Discovery network). Avioanele japoneze care treceau prin Air Screen (Zona sesizată de radare) se confruntau cu muniție dotată cu declanșator de proximitate dar și cu noul sistem de comandă foarte eficient a antiaerienei bazată pe noua tactică command and control, care reușea să concentreze armele antiaeriene asupra avioanelor japoneze atacatoare mai eficient ca niciodată în trecut. Până la urmă Marina Militară Imperială Japoneză a pierdut trei portavioane, între 550 și 645 avioane și sute de piloți.Shores 1985, p. 205.
Context istoric 160px|miniatura|Amiralul Soemu Toyoda, artizanul Planului A-Go (iunie 1944) Bătălia din Marea Filipinelor a avut loc după ce americanii au invadat insula Saipan și conducerea japoneză considera că pot imobiliza flota americană pe lângă insulă, în timp ce americanii își protejează trupele care debarcă în capul de pod. Lupta a fost purtată între avioanele de pe portavioane ale Flotei a V-a a Marinei Militare a SUA și de avioanele cu bază la sol și din Flota Combinată a Marinei Militare Imperiale Japoneze și garnizoana japoneză de pe insulă.
În 19 aprilie 1943, amiralul Koga Mineichi i-a succedat lui Isoroku Yamamoto la comanda Flotei Combinate. Sub conducerea lui, Cartierul General al Marinei Imperiale Japoneze spera să se întoarcă la ofensiva japoneză de la începutul anului 1944; cu toate acestea, acest lucru s-a dovedit în curând imposibil.
Planul de război japonez presupunea de la început să provoce pierderi atât de grave americanilor, încât publicul american să solicite negocieri. Progresele tehnologice și materiale americane și uriașa capacitate de producție a industriei americane a făcut acest obiectiv din ce în ce mai dificil de realizat.
Până la sfârșitul anului 1942, forțele navale aliate au depășit cele mai multe dintre avantajele tehnologice ale navelor și avioanelor japoneze pe care acestea le-au avut la începutul războiului. În plus, până la jumătatea anului 1943, producția de masă a navelor și avioanelor actualizate și îmbunătățite a început să încline balanța de forțe în favoarea aliaților. Aliații și-au revizuit metodologiile de instruire pe care le-au adaptat evoluțiilor noilor tehnologii, au revizuit în totalitate operațiunile flotei cu dezvoltarea în paralel a Centrului de Informare de Luptă, a doctrinelor, precum și practicile pentru a obține cât mai mult din posibilitățile oferite de noile mijloace de comunicații și tehnologii noi de detectare. Capacitatea Japoniei de a ține pasul cu războiul a fost din ce în ce mai împiedicată de o lipsă gravă de piloți calificați și experimentați.
Japonezii înainte de război au fost orientați spre formarea unui număr mic de piloți foarte bine instruiți și organizațiile de formare a piloților nu au fost pregătiți să pregătească piloți în număr suficient ca să completeze pierderile uriașe pe care le presupune un război cu adversari redutabili. Pe durata primilor doi ani în care SUA reușea să echilibreze situația, tot mai mulți dintre piloții japonezi cei mai instruiți au murit în aceste lupte. Marina Navală Japoneză nu și-a revenit din pierderile suferite în luptele din 1942, când micul grup de piloți japonezi de portavioane foarte bine instruiți au pierit în Bătălia din Marea Coralilor și în Bătălia de la Midway. Războiul, odată cu sporirea activității aeronavale americane în zonele insulelor ocupate de japonezi a tras în jos și nivelul piloților forțelor aeriene japoneze cu baze terestre ca de exemplu Campania din Guadalcanal sau Campania din Noua Guinee, scoțându-i din luptă prin atacuri nimicitoare. În anii 1943-1944 din punct de vedere japonez problema s-a agravat și mai mult odată ce americanii au început să formeze grupuri de portavioane ce aveau scopul ca prin lovituri aeriene sistematice să nimicească capacitatea de apărare aeriană a insulelor și a bazelor japoneze, astfel ca aviația cu baza pe aceste insule să nu mai poată proteja transporturile maritime japoneze. Comandanții japonezi considerau insulele Guam, Tinian și Saipan ca făcând parte din inelul interior de apărare aeriană și maritimă a avioanelor de vânătoare și bombardament care protejau țara-mamă.
Campania americană de "salt peste insule", (adică ocolind un număr de insule ocupate de japonezi fără să le ocupe) a avut loc mai repede decât se anticipase, cu care au perturbat și au tăiat liniile de comunicații maritime japoneze distrugând sau izolând avanposturile de pe insule, una după alta. Până la sfârșitul anului 1943 inelul de apărare "exterior" al Japoniei au fost străpuns peste tot, flota SUA croindu-și drum prin aceste puncte fortificate, sau pur și simplu ocolindu-le. Tacticienii militari imperiali au calculat că și insulele Mariane vor fi supuse unor atacuri similare, care, dacă vor fi ocupate, insulele-mamă japoneze ar ajunge în raza de acțiune efectivă a bombardierelor americane. Japonezii și-au revizuit rapid ambițiile ofensive și s-au pregătit de planificarea apărării acelor baze insulare, care credeau ei că că ar fi ținte probabile.
Planificarea Marinei Imperiale Japoneze a fost conceput ca un atac japonez asistat de portavioane asupra flotei de invazia americane, cu blocarea protecției transporturilor și a forțele americane de invazie nou-debarcate. Conceptul de ieșire și atac a flotei japoneze era foarte similară cu cea prevăzută de amiralul Yamamoto în Bătălia de la Midway. Mulți dintre ofițerii care au planificat bătălia de la Midway erau încă în Statul Major al Flotei Combinate.
În planurile lor, japonezii porneau de la supoziția, că lipsa puterii aeriene ofensive de pe portavioane poate fi înlocuită prin implementarea unei puternice forțe aeriene cu bază terestră de pe insule. Japonezii au depus eforturi uriașe să construiască baze cu care să poată controla liniile de comunicații maritime din jurul Imperiului Japonez. Planul inițial a fost să atace Flota din Pacific (Pacific Fleet) american, la începutul anului 1944, cu ocazia lansării ofensivei americane viitoare.
În martie 1944, flota combinată japoneză a pierdut din nou comandantul, de data aceasta în timpul unui uragan din Pacific. Sub conducerea noului comandant al Flotei Combinate, amiralul Soemu Toyoda, s-a finalizat și adoptat un plan pentru atragerea forțelor americane în capcană, care se îndreptau spre insula Saipan, plan numit Planul A-Go.
Etapele inițiale 260px|miniatura|Un F6F Hellcat aterizând pe portavionul USS Lexington (CV-16), nava amiral al lui Marc Mitcher (foto din 19 iunie 1944). În prim-plan se pot observa tunuri antiaeriene de 20 mm, iar în fundal cele de 40mm 160px|miniatura|Amiralul Marc Mitscher, comandantul Grupului Operațional 58 La data de 12 iunie 1944 portavioanele americane au început o serie de atacuri aeriene asupra insulelor Mariane, care l-au convins pe amiralul Toyoda, că SUA se pregătea de o invazie în zonă. Aceasta a fost o surpriză pentru japonezi, care se așteptau la atacuri mai la sud, la insulele Caroline sau Palau. Din acest motiv insulele Mariane erau apărate doar de 50 de avioane cu bază terestră. La 13 iunie forțele SUA au început operațiunile de bombardament pentru invadarea insulelor Saipan; ca răspuns Toyoda a ordonat un contraatac aero-naval. Partea principală a flotei americane era formată 6 portavioane și câteva cuirasate care urmau să se întâlnească la vest de insulele Filipine la 16 iunie și să finalizeze realimentarea cu combustibil a flotei pe 17 iunie. Flota japoneză era comandată de vice-amiralul Jisaburo Ozawa, fiind formată din 5 portavioane mari (Taihō, Shōkaku, Zuikaku, Junyō, și Hiyō), patru portavioane ușoare (Ryuho, Chitose, Chiyoda și Zuihō), patru cuirasate (Yamato, Musashi, Kongō, Haruna și Nagato) precum și crucișătoare. distrugătoare și petroliere de suport. Această forță a fost detectată în data de 15 iunie de un submarin american, iar în a doua zi amiralul Raymond Spruance, comandantul Flotei a V-a americane era convins că se pregătește o luptă majoră. În după-masa zilei de 18 iunie vice-amiralul Marc Mitscher s-a îmbarcat pe nava amiral (portavionul USS Lexington) și cu Grupul Operativ (Task Force) 58 (Grupul Operativ al Portavioanelor Rapide) și s-a îndreptat spre teatrul viitoarei lupte. Grupul Operativ 58 era format din cinci grupuri mari: Grupul Operativ 58.1 condus de contra-amiralul Joseph Clark, format din 4 portavioane (USS Hornet, USS Yorktown, USS Belleau Wood și USS Bataan); Grupul Operativ 58.2 condus de contra-amiralul Alfred Montgomery format din 4 portavioane (USS Bunker Hill, USS Wasp, USS Cabot și Monterey) Grupul Operativ 58.3 condus de contra-amiralul John W. Reeves format din 4 portavioane (Enterprise, Lexington, San Jacinto și Princeton). Grupul Operativ 58.4 condus de contra-amiralul William K.Harrill format din 3 portavioane (Essex, Langley și Cowpens). Grupul Operativ 58.7 condus de vice-amiralul Willis Lee format din 7 cuirasate (Washington, North Carolina, Indiana, Iowa, New Jersey, South Dakota and Alabama). Portavioanele erau apărate de 8 crucișătoare grele, 13 crucișătoare ușoare, 58 distrugătoare și 28 submarine.