Drauț este un sat în comuna Târnova din județul Arad, Crișana, România. Numele localității Numele localității găsit în documentele mai recente, mai bine zis după anul 1600, este Drauț (Draucz scris în limba maghiară, Drautz în limba germană). În documentele mai vechi, găsim denumirea unei locații situate pe valea de Drauț cu numele Doruzlofalua (în scrierile slavone, anul 1406), iar puțin mai târziu în scrierile maghiare Doroszlofalva.

Referitor la denumirea localității Drauț, am găsit mai multe ipoteze:

Hotarul, numărul 11, martie 1934, pag. 17.

Draucz (citit Drăuț)- Arpadk uj okm. VIII. 20 a. 1270. Regele Ștefan al V-lea zice:

“Populi nostri, qui Drawc vulgo dicuntur.” Șoimarii regali se numeau Drawc, și deoarece deseori se numeau Drăuți, poate ca, de aici să vină denumirea numelui românesc Drăuți, de la drăuții (dresorii de șoimi) care erau în slujba regelui, anul 1270. În județul Arad, avem un sat cu acest nume: Drăuți.

Augustin Deac: Istoria adevărului istoric: moșii și strămoșii poporului român, 2001, pagina 274.

“drios; drius; drău; crâng - Drehuța- deal în jud. Suceava, Drăuți- sat în jud. Arad”

300px|left|thumb|DRAUȚ 2009, VAZUT DE PE DEALUL EGARIEI

De György Györffy: Système des résidences d'hiver et d'été chez les nomades et les chefs hongrois au X-e siècle,

„Linia familiei Tétény, descendentă a șefului Tétény (Tuhutum), precum și două clanuri stabilite între Dunăre și Tisa (Beche-Gregor și Dorozsma) aveau pentru emblemă un șarpe.”

Acta Archaeologica, Volumul 19, Magyar Tudományos Akadémia, 1967, pagina 163.

“Părerea mea în urma analizei mormântului lui Dorozsma strămoșul clanului Dorozsma, care a murit în jurul anilor 1000-1010, și care a fondat clanurile Becse Gergely și Dorozsma, precum și a mănăstirilor construite de acesta, dovedesc clar credința creștină a succesorilor lor.”

Dorozsma (Drozsma), nu știu cum se pronunța acest nume, dar este posibil Doroz sau Drozs sau poate Drauț.

În scrierile vechi, denumirea, Doruzlofalua din limba slavonă, la o analiză a traducerii, putem spune: - Doruz (Doroz): nume, lo: iată (în limba slavonă), falua: ținut (în limba slavonă). Ținutul sau pământul lui Doroz (Dorozs).

Numele localității, menționat în documentele vremii

Numele localitătii Drauț: este menționat în documentele vremii funcție de perioadă și limbă. Prima menționare documentară a unei locații situate în această zonă apare în una din diplomele regelui maghiar Sigismund de Luxemburg (1387–1437), datat 1406, 21-22 noiembrie, în limba slavonă cu numele Doruzlofalua, apoi acest nume este preluat de scrierile maghiare cu numele Doroszlófalva. În anul 1647 apare scris Draucz; 1715 Draucs, Draucz; 1746 Draucz. În anul 1851 Drautz, rural deluros, 40 catolici, 1283 ortodoxi,10 evrei, biserica Ortodoxă. 1863 Drautz, Draútz; 1873, 1877 Drauc, Draucz; 1882 Draucz, În perioada 1869-1900 în periodicele românești (ziarul Lumina, Albina) apare scris Drautiu; 1888, 1891 Draucz (revista maghiara Vasárnapi Ujság); 1909 Draucz (Dicționar 1909); 1911. Doroszlófalva; 1913 Doroszlófalva; 1919 Drăuț, Drauți (ziarul Romanul); 1930 Drăuți; 1968 Drauț.

Localizare

Satul Drauț este situat în zona centrală a județului Arad, în partea de miazănoapte a munților Zarandului, mai precis, la poalele vârfului Highiș - „negul din capătul degetului mare al palmei Apusenilor”, așa cum îl numea scriitorul Horia Ungureanu în scrierea sa referitoare la satul Drauț, Ochiul zilei de ieri.

300px|left|thumb|SATUL DRAUȚ. Așezat într-o "căldare" cu fundul mult ridicat - Dealul Bisericii.

Privit de sus, satul seamănă cu cinci șiraguri de mărgele. Casele sunt ordonate de-a lungul străzilor și totul pare un mozaic de paralelograme având ca pivot central biserica. Satul pare a fi așezat într-o căldare pitită la poalele Highișului. O căldare cu fundul mult ridicat- Dealul Bisericii, locul unde de mai bine de două secole s-au înălțat lăcașurile bisericești, care la început erau modeste din lemn, iar mai apoi din cărămidă. Existența lor a continuat pe acest loc, dar s-au schimbat în timp ca niște străjeri ai credinței străvechi. Biserica, se înalță aici semeață din anul 1897, ea este străjerul zilelor noastre și ne îndeamnă la credință și evlavie. Satul este străbătut de două văi: Valea de Drauț și Valea de Șicluș, văi care vin de acolo de sus din măruntaiele Highișului, de sub niște stânci picurate cu apă. Aceste văi par două brațe ale Highișului care țin această căldare într-un echilibru perfect. Semețul Highiș, își varsă pădurile și izvoarele în totate părțile și pe toate laturile. Satele sunt așezate pe văi, oamenii fac ce-au făcut dintotdeauna, de când se știu locuitori ai pământurilor astora, ai dealurilor și câmpurilor care curg în valuri: adică taie lemnul în pădure sau lucră pământul. Doboară stejari, fagi și carpeni și fac stânjeni pe care îi cară cu caii și cociile special pregătite, la vale. Atunci când începe să se dezghețe valea și zăpada de pe Highiș să se topească, scot plugurile. Ară și seamănă loturile înșirate pe dealuri ca niște șterguri. Dezgroapă, leagă și tund viile. Muierile fac ce fac și bărbații lor, dar, pe lângă asta, din cânepă și in își îmbracă trupurile lor, ale bărbațiilor și copiilor lor. Topesc și meliță cânepa și iarna torc și țes pânza la război. Bărbații purtau izmene largi și cămăși de pânză, șube și căciuli de lână, iar în picioare opinci. Muierile lor purtau poale și spătoi, iar peste spătoi zobon din barșon brodat. Pe cap muierile măritate purtau cot, cot cu "pană de pliș" la sărbători, fetele se purtau cu părul pieptănat în codițe cu cărare pe mijloc, iar la sărbători cu "zulufi" de-o parte și de alta a capului.

Istoric Piemontul nord-vestic al Munților Zarandului a fost, se pare, destul de intens locuit, încă din cele mai vechi timpuri.

Civilizația neolitică

Civilizația neolitică cunoaște trei perioade de trecere la epoca metalelor, reprezentată prin culturile: Criș, Vinca-Turdaș, Tisa, Baden, Cernavodă III, Coțofeni. Din neoliticul inferior și mijlociu, cultura Vinca-Turdaș este semnalată în județul Arad în următoarele localități: Chesinț, Lipova, Ghioroc, Miniș și Dud.În lucrarea Istoria veche, Aradul permanență în istoria patriei, Arad, 1978, pag.45. Mircea Barbu, Eduard Ivanof, afirmă, că cele mai vechi urme a prezenței umane, în Munții Zărandului, au fost descoperite la Dud și ele au fost atribuite Culturii Vinca-Turdaș din Neoliticul inferior și mijlociu.

Așezarea veche a satului Dud pe valea Lugoșului, a fost descoperită în anul 1971 în locul numit de localnici - Între Văi. Materialele arheologice au fost descoperite cu prilejul unor lucrări agricole, movila pe care se găsea în vechime vatra satului a fost tăiată de un șanț de irigare (conform monografiei satului). Tot aici a fost descoperită o așezare de tip terasă veche unde s-au găsit ceramică neolitică veche și material litic (Muzeul Județean Arad. H. Pădureanu 1973, pp. 400-401; Maxim 1999, p. 158, nr. cat. 394; Iercoșan 2002, pp. 47-48, nr. cat. 22a).

Dragoș Diaconescu în teza sa de doctorat – Cultura Tizapolgar în România, Editura Altip, Alba-Iulia, 2009, p.101, prezintă în zona localității Dud, două situri unde au fost descoperite așezări vechi din această perioadă: Valea Lugojului și dealul Cioaca-Chiciora.

Așezări dacice

Ținutul de nord-vest al Munților Zarandului a fost, se pare, destul de intens locuit de către daci, atât în epoca regatului cât și în perioada stăpânirii romane. Astfel, la Agrișul Mare, comuna Tîrnova, județul Arad, au fost descoperite două așezări dacice.

Eugen D. Pădurean, Alexandru Berzovan: Așezarea dacică de la Agrișu Mare, județul Arad . Pârâul Valea Mare

În anul 1998 s-a descoperit o așezare dacică la circa 380 m de actualul colț sud-estic al satului în zona confluenței pârâului Valea Mare cu pârâul Culia(numit pe unele hărți, Pârâul Bolundului). 46° 15' 33.55'' N, respectiv 21° 45' 01.34'' E. Se conturează existența a două perioade de locuire dacică: în secolele I-II d. Hr.,respectiv II-III d. Hr.

La o distană de 1 Km distanță, din malul înalt al pârâului Almașului (46° 16' 1.16" N, 21° 43' 50.83" E), au fost descoperite, între altele, fragmente ceramice, ce pot fi încadrate, în perioada secolelor I î. Hr. – I d. Hr.

În anul 1974, la est de sat, a fost descoperit un picior de fructieră dacică, de culoare brun-gălbuie din secolul II-I înainte de Hristos.

Împrejurări istorice

Încă pe timpul stăpânirii romane triburile germanice din nord, de la Elba au început să coboare spre sud. Romanii nu s-au împotrivit, ci au încercat să le câștige prin promisiuni și favoruri. Așa s-au așezat vandalii în partea nord-vestică a Daciei, pe malurile Mureșului și ale Crișului și au format astfel un zid de apărare contra iazyghilor. Dar nici aceștia nu au dăinuit mult timp pe aceste meleaguri, ei fiind alungați de goți în anul 335, bătândui într-o luptă crâncenă, care a avut loc în ținutul Cenadului, pe valea Mureșului și gonindu-i peste Tisa, în Panonia. (Radu Rosetti: Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova, volumul 1: Dela origini până la 1834, București : Editura Librăriei Socec , 1907, pag. 11). Astfel, în locul lor s-au așezat goții, mai precis triburile Taifall și Victofall. (Karácsonyi János: Békésvármegye története. V. I. pag. 137).

După goți, au urmat hunii, se presupune că centrul stăpânirii lor era zona de afluiență a Mureșului în Tisa. După relatările lui Priscus, cartierul general a lui Attila a fost pe câmpia Cenadului, (eventual peste Tisa). (Salamon: Szazadok 1881, 24 și 29). Aceasta pare a fi susținută de descrierea mai precisă a regiunii de către Priscus-„fără lemn și fără piatră”. Tot Priscus, din povestirile sale, aflăm că la curtea lui Attila era cunoscută și vorbită limba română (ausonă sau limba latină vulgară), pe lângă cea hunică și gotică. (Dr. Dimitrie Onciul: Istoria Romaniei, pag. 146).

Thuroczy: Chron. Hung. I.C. 17 publ. în Viena. Scriptores Rerum Hungaricarum de I.C. Schwandter, pag. 87. “Spaima hunilor era groaznică asupra contemporanilor. Neamurile toate se refugiaseră, singuri românii au rămas pe loc”.

Românii s-au refugiat, la munte, din calea hunilor, arată Simonis de Kéza în lucrarea sa A magyar honfoglalás kútfői, pag. 483. Aceștia au fost doar cei care se aflau în zonele de munte, dar cei din zonele de câmpie au continuat să trăiască alături de aceste triburi.

După huni, au venit avarii, dar vigurosul neam românesc i-a contopit și pe aceștia în sânul său. Avarii se aflau încă pe câmpiile noastre, când au năvălit slavii, dar și aceștia au fost asimilați de cei care au continuat să trăiască pe aceste meleaguri, iar urmele lor le găsim până în zilele noastre, atât în denumirile de localități, cât și în termeni de rubedenie; în limbă, lege și moravuri. Mai târziu, ei au fost alături de noi, la bine și la rău.

În anul 487 se arată la țărmul Mării Negre și la gurile Dunării, bulgarii, care după ce îi bat pe goții și pe hunii care au mai rămas, trec Dunărea și se așează în Balcani. Alături de aceștia am luptat contra avarilor. Dr. Dimitrie Onciul: Istoria Romaniei, pag. 14, 15 și 120, 121 arată: “Contra avarilor a luptat împreună cu bulgarii și un popor creștin, foarte numeros și de origine română din nordul Dunării (românii).”

La sfârșitul secolului al IX lea, mai precis (896) își făceau apariția în Pannonia triburile fino ugrice ale ungurilor. Nou veniții au aflat aici o populație sedentară, amestecată, formată din bulgari, slavi și blachi (români). La cumpăna secolelor IX–X populația așezată în Pannonia era organizată într o serie de formațiuni politice fragile, care vor sucomba, rând pe rând, sub loviturile noilor veniți.

Așezări fortificate din Transilvania: secolele IX-XIII – lea, Petru Iambor, ‎Nicolae Edroiu, ‎Tudor Sălăgean – 2005, pag. 247