thumb|250px|right|Steagul UNESCO, inspirat de imaginea templului Parthenon din Atena, Grecia. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite (ONU), care vizează promovarea păcii și securității mondiale, prin cooperarea internațională în educație, științe și cultură. Are 193 de state membre și 11 membri asociați, precum și parteneri din sectorul neguvernamental, interguvernamental și privat. Cu sediul în Paris, Franța, UNESCO are 53 de birouri regionale și 199 de comisii naționale care îi facilitează mandatul global.
UNESCO a fost fondată în 1945, ca succesor al Comitetului internațional pentru cooperare intelectuală al Societății Națiunilor. Constituția sa stabilește obiectivele agenției, structura de guvernare și cadrul de funcționare. Misiunea fondatoare a UNESCO, care a fost modelată de cel de-al doilea război mondial, este de a promova pacea, dezvoltarea durabilă și drepturile omului, facilitând colaborarea și dialogul între națiuni. Aceasta urmărește acest obiectiv prin cinci domenii majore ale programului: educație, științe naturale, științe sociale și umane, cultură, precum și comunicare și informare. UNESCO sponsorizează proiecte care îmbunătățesc alfabetizarea, asigură instruire tehnică și educație, promovează progresul științei, protejează mass-media independentă și libertatea presei, păstrează istoria regională și culturală și promovează diversitatea culturală.
Ca punct focal pentru cultura și știința mondială, activitățile UNESCO s-au extins de-a lungul anilor pentru a include asistența în traducerea și difuzarea literaturii mondiale, stabilirea acordurilor de cooperare internațională pentru a asigura siturile patrimoniului mondial de importanță culturală și naturală, apărarea drepturilor omului, diviziunea digitală la nivel mondial și crearea unor societăți de cunoaștere incluzive prin informație și comunicare. UNESCO a lansat mai multe inițiative și mișcări globale, cum ar fi Educația pentru toți, pentru a-și avansa obiectivele principale.
UNESCO este guvernată de Conferința generală, compusă din state membre și membri asociați, care se întrunește bianual pentru a stabili programele agenției și bugetul. De asemenea, alege membrii Comitetului executiv, care gestionează activitatea UNESCO, și numește la fiecare patru ani directorul general, care servește ca administrator șef al UNESCO. UNESCO este membru al Grupului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, o coaliție de agenții și organizații ONU care vizează îndeplinirea Obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Istorie UNESCO și mandatul său de cooperare internațională pot fi urmărite de o rezoluție a Ligii Națiunilor din 21 septembrie 1921, pentru a alege o Comisie care să studieze fezabilitatea. Acest nou organism, Comitetul Internațional pentru Cooperare Intelectuală (ICIC) a fost creat în 1922 și număra printre membrii săi figuri precum Henri Bergson, Albert Einstein, Marie Curie și Robert A. Millikan (fiind astfel o mică comisie a Liga Națiunilor s-a axat în esență pe Europa de Vest ). Institutul Internațional pentru Cooperare Intelectuală (IIIC) a fost apoi creat la Paris la 9 august 1925, pentru a acționa ca agenție de executare a ICIC. Cu toate acestea, debutul celui de-al doilea război mondial a întrerupt în mare măsură activitatea acestor organizații predecesoare. [Referință necesară] În ceea ce privește inițiativele private, Biroul Internațional de Educație (IBE) a început să lucreze ca o organizație neguvernamentală în serviciul dezvoltării educaționale internaționale. din decembrie 1925 și s-a alăturat UNESCO în 1969, după ce a înființat o comisie mixtă în 1952.
După semnarea Cartei Atlanticului și a Declarației Națiunilor Unite, Conferința Miniștrilor Aliați ai Educației (CAME) a început întâlniri la Londra, care au continuat de la 16 noiembrie 1942 până la 5 decembrie 1945. La 30 octombrie 1943, necesitatea unei organizația a fost exprimată în Declarația de la Moscova, agreată de China, Regatul Unit, Statele Unite și URSS. Aceasta a fost urmată de propunerile Conferinței Dumbarton Oaks din 9 octombrie 1944. La propunerea CAME și în conformitate cu recomandările Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională (UNCIO), care a avut loc la San Francisco în aprilie-iunie 1945, o organizație a Organizației Națiunilor Unite Conferința pentru înființarea unei organizații educaționale și culturale (ECO / CONF) a fost convocată la Londra 1-16 noiembrie 1945 cu 44 de guverne reprezentate. Ideea UNESCO a fost dezvoltată în mare măsură de Rab Butler, ministrul educației pentru Regatul Unit, care a avut o mare influență în dezvoltarea sa. La ECO / CONF, Constituția UNESCO a fost introdusă și semnată de 37 de țări și a fost înființată o Comisie pregătitoare. Comisia pregătitoare a funcționat între 16 noiembrie 1945 și 4 noiembrie 1946 - data la care Constituția UNESCO a intrat în vigoare odată cu depunerea celei de-a douăzecea ratificări de către un stat membru.
Prima Conferință generală a avut loc în perioada 19 noiembrie - 10 decembrie 1946 și l-a ales pe dr. Julian Huxley în funcția de director general. Constituția a fost modificată în noiembrie 1954, când Conferința generală a decis că membrii Comitetului executiv vor fi reprezentanți ai guvernelor statelor din care sunt cetățeni și nu vor acționa, ca până acum, în calitatea lor personală. Această schimbare a guvernanței a deosebit UNESCO de predecesorul său, ICIC, în modul în care statele membre ar lucra împreună în domeniile de competență ale organizației. Pe măsură ce statele membre au lucrat împreună de-a lungul timpului pentru a îndeplini mandatul UNESCO, factorii politici și istorici au modelat operațiunile organizației, în special în timpul Războiului Rece, procesul de decolonizare și dizolvarea URSS.
Dezvoltare
Printre realizările majore ale organizației se numără activitatea sa împotriva rasismului, de exemplu, prin declarații influente asupra rasei, începând cu o declarație a antropologilor (printre care Claude Lévi-Strauss) și a altor oameni de știință în 1950 și încheind cu Declarația din 1978 privind Rasa și prejudecăți rasiale. În 1956, Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO spunând că unele dintre publicațiile organizației se ridică la „interferență” în „problemele rasiale” ale țării. Africa de Sud s-a alăturat organizației în 1994 sub conducerea lui Nelson Mandela. [Citație necesară]
Activitățile timpurii ale UNESCO în domeniul educației au inclus proiectul-pilot privind educația fundamentală în Valea Marbial, Haiti, început în 1947. Acest proiect a fost urmat de misiuni de experți în alte țări, inclusiv, de exemplu, o misiune în Afganistan în 1949. În 1948, UNESCO a recomandat ca statele membre să facă învățământul primar gratuit obligatoriu și universal. În 1990, Conferința mondială privind educația pentru toți, de la Jomtien, Thailanda, a lansat o mișcare globală pentru a oferi educație de bază tuturor copiilor, tinerilor și adulților. Zece ani mai târziu, Forumul Mondial al Educației din 2000, care a avut loc la Dakar, Senegal, a condus guvernele membre să se angajeze să realizeze educația de bază pentru toți până în 2015.
Activitățile timpurii ale UNESCO în cultură au inclus Campania Nubia, lansată în 1960. Scopul campaniei a fost de a muta Marele Templu din Abu Simbel pentru a-l împiedica să fie inundat de Nil după construirea barajului Aswan. În timpul campaniei de 20 de ani, 22 de monumente și complexe arhitecturale au fost relocate. Aceasta a fost prima și cea mai mare dintr-o serie de campanii, inclusiv Mohenjo-daro (Pakistan), Fes (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) și Acropola (Grecia). [Citație necesară] la adoptarea, în 1972, a Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural. Comitetul Patrimoniului Mondial a fost înființat în 1976 și primele situri înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial în 1978. De atunci, instrumente juridice importante privind patrimoniul cultural și diversitatea au fost adoptate de statele membre UNESCO în 2003 (Convenția pentru protejarea patrimoniului cultural imaterial ) și 2005 (Convenția privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale ]).
O reuniune interguvernamentală a UNESCO la Paris în decembrie 1951 a dus la crearea Consiliului European pentru Cercetare Nucleară, care a fost responsabil pentru înființarea Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN) ulterior, în 1954.
Programarea zonei aride, 1948-1966, este un alt exemplu al unui prim proiect important al UNESCO în domeniul științelor naturii. În 1968, UNESCO a organizat prima conferință interguvernamentală menită să reconcilieze mediul și dezvoltarea, o problemă care continuă să fie abordată în domeniul dezvoltării durabile. Principalul rezultat al conferinței din 1968 a fost crearea Programului UNESCO pentru om și biosferă.
În domeniul comunicării, „fluxul liber de idei prin cuvânt și imagine” a fost în constituția UNESCO de la începuturile sale, în urma experienței celui de-al doilea război mondial, când controlul informațiilor a fost un factor în îndoctrinarea populațiilor pentru agresiune. În anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, eforturile s-au concentrat pe reconstrucție și pe identificarea nevoilor de mijloace de comunicare în masă în întreaga lume. UNESCO a început să organizeze instruire și educație pentru jurnaliști în anii 1950 . Ca răspuns la solicitările pentru o „nouă ordine mondială de informare și comunicare” la sfârșitul anilor 1970, UNESCO a înființat Comisia internațională pentru studiul problemelor de comunicare , care a produs raportul MacBride din 1980 (numit după președintele Comisiei, Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Seán MacBride). În același an, UNESCO a creat Programul internațional pentru dezvoltarea comunicării (IPDC), un forum multilateral conceput pentru a promova dezvoltarea mass-media în țările în curs de dezvoltare. În 1991, Conferința Generală a UNESCO a aprobat Declarația de la Windhoek privind independența și pluralismul mass-media, care a determinat Adunarea Generală a ONU să declare data adoptării sale, 3 mai, ca Ziua Mondială a Libertății Presei. Din 1997, UNESCO a acordat Premiul Mondial pentru Libertatea Presei UNESCO / Guillermo Cano la fiecare 3 mai. Înaintea Summitului mondial privind societatea informațională din 2003 (Geneva) și 2005 (Tunis), UNESCO a introdus programul Informații pentru toți.
UNESCO a admis Palestina ca membru în 2011. Legile adoptate în Statele Unite după ce Palestina a solicitat aderarea la UNESCO și la OMS în aprilie 1989 înseamnă că SUA nu poate contribui financiar la nicio organizație a ONU care acceptă Palestina ca membru cu drepturi depline. Drept urmare, SUA și-au retras finanțarea, care a reprezentat aproximativ 22% din bugetul UNESCO. De asemenea, Israelul a reacționat la admiterea Palestinei la UNESCO prin înghețarea plăților israeliene către UNESCO și impunerea de sancțiuni Autorității Palestiniene, afirmând că admiterea Palestinei ar fi în detrimentul „potențialelor discuții de pace”. La doi ani după ce au încetat să își plătească cotizațiile față de UNESCO, SUA și Israel au pierdut drepturile de vot UNESCO în 2013 fără a pierde dreptul de a fi ales; astfel, SUA au fost aleși ca membru al Comitetului executiv pentru perioada 2016–19. În 2019, Israel a părăsit UNESCO după 69 de ani de membru, iar ambasadorul Israelului la ONU Danny Danon scria: „UNESCO este organismul care rescrie continuu istoria, inclusiv prin ștergerea legăturii evreiești cu Ierusalimul ... este corupt și manipulat de dușmani ... nu vom fi membri ai unei organizații care acționează deliberat împotriva noastră ".
Activități UNESCO își implementează activitățile prin cele cinci domenii ale programului: educație, științe naturale, științe sociale și umane, cultură și comunicare și informare.