miniatura|Global Political Regimes, 2023
|300x300px
Autocrația este un sistem de guvernare în care puterea absolută este deținută de conducător, cunoscut sub numele de autocrat. Aceasta include majoritatea formelor de monarhie și dictatură, fiind în contrast cu democrația și feudalismul. Există diferite definiții ale autocrației. Autocrația se poate restrânge la un singur individ sau se poate aplica, de asemenea, la autocrația unui grup de conducători care dețin puterea absolută. Autocratul deține control total asupra exercitării libertăților civile în cadrul autocrației, alegând în ce circumstanțe pot fi exercitate, dacă este cazul. De asemenea, guvernele pot asocia elemente de autocrație și democrație, formând o anocrație. Conceptul de autocrație a fost recunoscut în filosofia politică încă din cele mai vechi timpuri.
Autocrații mențin puterea prin represiunea politică împotriva opoziției și recrutarea altor membri influenți sau puternici ai societății. Publicul larg este controlat prin îndoctrinare și propagandă. Unele autocrații stabilesc legislaturi, alegeri neloiale sau arată procese pentru a exercita în continuare controlul, prezentând în același timp aparența de democrație. Singurele limite ale guvernării autocratice sunt considerațiile practice în menținerea regimului. Autocrații trebuie să păstreze controlul asupra elitelor dar trebuie să împiedice orice alt individ sau grup să obțină putere sau influență semnificativă. Provocările interne sunt cele mai semnificative amenințări cu care se confruntă autocrații, deoarece pot duce la o lovitură de stat.
Autocrația a fost printre primele forme de guvernare. A început ca despotism, care a existat în întreaga lume antică sub formă de căpetenie, orașe-stat și imperii. Monarhia a fost forma predominantă de autocrație pentru cea mai mare parte a istoriei. Dictatura a devenit mai comună în secolul al XIX-lea, începând cu caudillos din America Latină și imperiile lui Napoleon I și Napoleon al III-lea în Europa. Dictaturile totalitare s-au dezvoltat în secolul al XX-lea odată cu apariția statelor fasciste și comuniste. De la dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, dictaturile autoritare și populiste au devenit cea mai comună formă de autocrație.
Concepția absolutistă a suveranității a definit monarhia absolută a lui Ludovic al XIV-lea din Franța secolului al XVII-lea, dar termenul se aplică în special regimului autocratic al țarilor din Rusia, a căror putere nu a fost condiționată teoretic de niciun organism intermediar, legi, tradiții sau obiceiuri și practici pe care ar fi trebuit să le respecte.
În republicanism se consideră sinonime autocrația cu monarhia (care înseamnă "guvernarea unuia singur"), deși acest concept nu este adecvat pentru a caracteriza monarhiile constituționale moderne, care sunt parlamentare sau limitate.
Utilizarea sa cea mai comună este ca un parametru de participare la puterea politică, spre deosebire de altele ca oligarhia sau de democrația.
Structura Politică De-a lungul istoriei, au fost multe încercări de a se defini structura politică a autocrației. În mod tradițional, presupune un singur conducător nerestricționat, cunoscut sub numele de autocrat, deși o guvernare ne-democratică nerestricționată de către un grup poate fi, de asemenea, definită ca autocratică. Autocrația se distinge de alte forme de guvernare prin puterea autocratului de a reprima libertățile civile ale oamenilor și de a alege ce libertăți pot exercita aceștia. Este diferită de democrație și feudalism, iar autocrația modernă este adesea definită ca un guvern nedemocratic oarecare. Ca și în cazul tuturor formelor de guvernare, autocrația nu are limite clar definite și se poate intersecta cu alte forme de guvernare. Deși autocrația cuprinde de obicei o țară întreagă, uneori se poate desfășura la nivel subnațional sau local, chiar și în țări cu un guvern mai democratic.
Autocrațiile impun puține limite asupra puterii autocratului, iar orice instituție formală care există creează doar o responsabilitate limitată. Pentru a menține puterea, un autocrat trebuie să aibă sprijinul elitelor care dețin influență în țară. Cantitatea de control direct pe care un autocrat îl exercită poate varia. Pe măsură ce un guvern autocratic își consolidează domnia, se dezvoltă instituții mai puternice pentru a îndeplini dorințele autocratului. Aceste instituții sunt necesare pentru menținerea controlului în stat.
Autocrații trebuie, de asemenea, să echilibreze afilierea pe care o au elitele regionale asupra jurisdicției lor; prea puțin poate împiedica o guvernare eficientă, în timp ce prea mult poate determina elita să favorizeze interesele populației în detrimentul intereselor autocratului. Unele autocrații folosesc o legislatură aleasă care are o capacitate limitată de a verifica puterea autocratului, deși acestea nu sunt formate prin alegeri libere și corecte. Aceste legislaturi pot fi, de asemenea, predispuse la corupție și pot fi influențate de autocrat în schimbul unui tratament preferențial.
Alte instituții, cum ar fi o justiție independentă sau o societate civilă activă, pot limita, de asemenea, puterea autocratului.
Unele autocrații pun accentul pe o familie conducătoare mai degrabă decât pe un singur autocrat. Acesta a fost cazul în majoritatea monarhiilor. Astfel de aranjamente permit căsătoriile regale, care pot uni autocrațiile prin uniuni dinastice. Dictaturile personaliste pot da, de asemenea, o semnificație familiei conducătoare printr-un cult al personalității, un exemplu relevant fiind familia Kim din Coreea de Nord.
Origine și Dezvoltare
Formare Cele mai vechi autocrații s-au format acolo unde anterior nu exista un guvern centralizat. Dezvoltarea inițială a unei autocrații se datorează eficienței sale asupra anarhiei, deoarece oferă securitate. Mancur Olson a introdus termenul de „bandiți staționari” pentru a descrie metoda de control asociată cu autocrația. Conform acestei definiții, autocrații văd investiții pe termen lung în societatea pe care o exploatează și caută să o îmbunătățească.
Douglass North, John Joseph Wallis și Barry R. Weingast descriu autocrațiile drept ordine de acces limitat care decurg din această nevoie de a avea control asupra violenței. Spre deosebire de Olson, acești experți asimilează primele autocrații ca o organizație formată din mulți conducători. Ei descriu procesul de formare a statului autocratic ca un proces de negociere între conducătorii cu acces la violență. Pentru ei, acești indivizi formează un grup dominant care își acordă reciproc privilegii precum accesul la resurse. Pe măsură ce violența reduce chiriile, membrii grupului dominant au stimulente să coopereze și să evite lupta. Un acces limitat la privilegii este necesar pentru a evita competiția între membrii grupului dominant.
Există o mare varietate între tipurile de state care devin autocratice. Nici dimensiunea unui stat, puterea sa militară, succesul său economic sau atributele sale culturale nu afectează în mod semnificativ dacă este probabil ca statul să fie autocratic. Este mai probabil să se formeze autocrația în populațiile eterogene, deoarece există o anumită inegalitate între membrii populației. Autocrațiile formate în aceste condiții sunt adesea mai volatile din aceleași motive.
Stabilitate și succesiune Autocrațiile se confruntă cu provocări la adresa autorității lor din mai multe părți, inclusiv cetățenii, opoziția politică și neloialitatea internă din partea elitelor. Deoarece autocrații trebuie să-și împartă puterea cu elitele statului aceste elite sunt cea mai mare amenințare pentru un autocrat. Majoritatea guvernelor autocratice sunt răsturnate de o lovitură de stat, iar cele mai multe sunt succedate de un alt guvern autocratic. Aceste noi guverne sunt de obicei un tip diferit de autocrație sau o variantă mai slabă de același tip.
În timp ce sprijinul popular pentru o revoluție este necesar pentru a răsturna un guvern autocratic, majoritatea revoltelor sunt însoțite și de sprijin intern din partea elitelor care cred că nu mai este în interesul lor să susțină autocratul. Răsturnarea unui guvern autocratic doar prin revoltă populară este inexistentă de-a lungul istoriei. Totuși, sprijinul popular pentru democrație este un indicator semnificativ al provocărilor la adresa guvernării autocratice. Modernizarea este adesea asociată cu un sprijin mai puternic pentru democrație, deși eșecul în a oferi acest lucrur reduce și sprijinul pentru regimul autocratic. Revolta populară este cel mai probabil să aibă loc în perioadele de reformă. Reforma guvernamentală poate oferi un impuls pentru o opoziție mai puternică. Când o revoltă devine probabilă, un autocrat poate acorda drepturi civile, redistribuie bogăția sau poate abdica complet de la putere pentru a evita violența.
Unele autocrații folosesc succesiunea ereditară în care un set de reguli determină cine va fi următorul autocrat. În caz contrar, un succesor poate fi ales manual, fie de către autocrat, fie de o altă instituție guvernamentală. Succesorii predeterminați sunt stimulați să răstoarne și să înlocuiască autocratul. Alte autocrații nu au un succesor desemnat, o luptă pentru putere avand loc la moartea sau înlăturarea autocratului. Aceste metode de succesiune reprezintă distincția între conducerea monarhică și conducerea dictatorială; monarhiile folosesc un sistem de succesiune stabilit, cum ar fi succesiunea ereditară, în timp ce dictaturile nu. Regula autocratică este cea mai instabilă în timpul succesiunii de la un autocrat la altul. Ordinele de succesiune permit o tranziție mai pașnică a puterii, dar împiedică verificarea semnificativă a succesorilor pentru competență sau forță.
Legitimitate
Autocrații pot pretinde că au legitimitate în cadrul unui cadru legal sau pot exercita influență doar prin forță. Opinia cu privire la legitimitatea unui guvern autocrat poate varia, chiar și în rândul populației sale. Guvernele autocratice acceptate de către alte state sunt mai capabile să-și convingă propriile populații de legitimitatea lor.
Din punct de vedere istoric, cea mai comună revendicare a legitimității este dreptul de naștere într-o autocrație care folosește succesiunea ereditară. Guvernele teocratice fac apel la religie pentru a-și justifica conducerea, argumentând că liderii religioși trebuie să fie și lideri politici. Când un guvern autocratic are o ideologie de stat, aceasta poate fi folosită pentru a justifica conducerea autocratului. Acest lucru este cel mai frecvent în guvernele comuniste.
Tipuri de autocrație
Autocrația cuprinde majoritatea formelor nedemocratice de guvernare, inclusiv dictaturile și monarhiile. Din punct de vedere istoric, monarhiile au fost cele mai comune dintre aceste tipuri, dictatura fiind mai comună în epoca modernă.
Guvernele autocratice sunt clasificate ca totalitare atunci când controlează direct viața cetățenilor. Guvernele totalitare nu permit pluralismul politic sau cultural. Totuși, se așteaptă ca cetățenii să se dedice unei singure viziuni ideologice și să-și demonstreze sprijinul față de ideologia statului. Guvernele totalitare sunt revoluționare, căutând să reformeze radical societatea și sunt adesea împotriva unor grupurilor de opoziție care nu respectă viziunea statului. Totalitarismul este asociat cu statele comuniste și cu Germania Nazistă. Guvernele autoritare mențin controlul asupra unei națiuni doar prin represiune și opoziție controlată. Acestea includ majoritatea monarhiilor tradiționale, dictaturile militare și statele de partid dominante.