Padre Pio () este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți creștini ai secolului al XX-lea, atât datorită stigmatelor, cât și datorită anumitor minuni cum ar fi levitația, despre care se spune că le-ar fi experimentat. A fost un preot și călugăr capucin al Italiei venerat și considerat sfânt în Biserica Catolică. Născut Francesco Forgione, primește numele Pius (It: Pio), cel pios, cel cuvios, când intră în ordinului Capucinilor, de aici și numele care îl face faimos: Părintele Pio – Padre Pio. Pe 16 iunie 2002, este canonizat de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Copilăria și adolescența Francesco Forgione s-a născut ca fiu al lui Grazio Mario Forgione (1860–1946) și Mariei Giuseppa de Nunzio Forgione (1859–1929) pe 25 mai 1887, in Pietrelcina , o localitate de fermieri din sudul regiunii Campania.Ruffin, Bernard C. (1991). Padre Pio: The True Story. Our Sunday Visitor. pp. 444. ISBN 978-0-87973-673-6 Părinții săi își câștigau existența ca fermieri. A fost botezat în apropierea capelei Santa Anna, care străjuieste desupra zidurilor unui castel medieval. Mai târziu a slujit ca băiat de altar in aceeași capelă. O opera de restaurare a acestei capele a fost ulterior întreprinsă de către Fundația Padre Pio al Americii , cu sediul în Cromwell, Connecticut. Padre Pio a avut un frate mai mare, Michele, și trei surori mai mici, Felicita, Pellegrina, and Grazia(care mai târziu a devenit soră a ordinului sfintei Bridgita). Părinții săi au mai avut încă doi copii care au murit de mici. Când a fost botezat a primit numele Francesco dupa unul din acești frați ce au murit. A declarat mai târziu că încă de la vârsta de cinci ani luase deja decizia să își dedice întreaga viața lui Dumnezeu. Se spune de asemenea că și-ar fi atribuit singur pedepse, dupa modelul sfinților ispășitori, fiind mustrat odată de mama sa care l-a găsit dormind pe podeaua de piatră folosind ca pernă un bolovan. Își ajută familia la muncile câmpului până la vârsta de 10 ani, având grijă de o mică turmă de oi pe care familia sa o deținea. Aceasta întârzie educația sa școlară până la un anumit punct.
Pietrelcina era o localitate foarte religioasă( toate zilele sfinților erau celebrate de-a lungul anului), iar religia a avut o puternică și profundă influența asupra familiei Forgione. Membrii participau zilnic la Liturghie, se rugau seara Rozariul, și se abtineau de la carne trei zile pe săptămână în onoarea Fecioarei Maria a Muntelui Carmel. Deși părinții și bunicii lui Francesco erau analfabeți, aceștia cunoșteau Scripturile și povesteau copiilor întâmplările biblice. Mama lui Francesco mărturisește că acesta era capabil sa îl vadă pe Iisus și să vorbească cu El, la fel și cu Fecioara Maria și cu îngerul său păzitor, și copil fiind, credea că toți oamenii pot să facă asta.
Ca adolescent Francesco mărturisește experiența viziunilor cerești și a extazelor. În 1897, dupa ce termină cei trei ani de școală primară, Francesco este atras de viața de călugăr după ce întâlnește și ascultă un tânăr călugăr capucin ce venise în acele locuri pentru a strânge donații. Când formulează această dorință părinților, aceștia fac o călătorie la Morcone, o comunitate la 21 km nord de Pietrelcina, pentru a afla dacă fiul lor poate fi primit într-o comunitate monastică a ordinului capucin. Călugării de acolo îi informează ca sunt interesați de primirea lui Francesco în comunitatea lor, dar că acesta are nevoie de mai multă educație școlară.
Tatăl lui Francesco pleacă în Statele Unite în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit pentru a putea să susțină studiile private ale fiului său, pentru ca acesta să poată să îndeplineasca cerințele educaționale necesare admiterii în ordinul capucin. Aceasta este perioada în care Franccesco primește sacramentul (taina) Confirmării, pe 27 septembrie 1899. El primește educația particulară necesară pentru a trece de cerințele academice stipulate. Pe 6 ianuarie 1903, la vârsta de 15 ani, el intră în noviciatul Ordinului Calugarilor Capucini la Morcone unde, pe 22 ianuarie, primește regulile franciscane și numele monastic de Fratele Pio, în onoarea Papei St. Pius al V-lea, sfântul patron al localitații Pietrelcina. De asemenea depune jurămintele de sărăcie, castitate și ascultare.
Ca preot Pentru a-și începe cei șase ani de studii pentru a deveni preot și pentru a crește în ierarhia monastică, călătorește la mânăstirea St Francisc de Assisi. Trei ani mai târziu la 27 ianuarie 1907 devine slujitor al altarului ca preot. În 1910, Fratele Pio a fost desemnat ca preot de către arhiepiscopul Paolo Schinosi în Catedrala Benevento. Patru zile mai târziu ține prima sa Liturghie la biserica parohiei consacrată Fecioarei Maria (En:Our Lady of the Angels). Deoarece sănătatea sa devine precară i s-a permis să rămână împreună cu familia sa până la începutul lui 1916 păstrându-și statutul de călugăr în cadrul ordinului capucin.^ a b c Nolan, Geraldine. Padre Pio A living Crucifix. Our Lady of Grace Capuchin Friary Editions. Retrieved 2008-01-19
Pe 4 septembrie 1916, Părintele Pio a fost chemat să se reîntoarcă la viața monastică. Astfel a fost mutat într-o comunitate monahală agricolă, mânăstirea capucină dedicată tot Fecioarei Maria (En:Our Lady of Grace), ce se află în Munții Gargano în localitatea San Giovanni Rotondo din regiunea Foggia. În acel timp comunitatea monastică număra 7 frați. A rămas în San Giovanni Rotondo până la moartea sa, cu excepția serviciului militar.
Când Primul Război Mondial a început, patru calugări de la comunitatea sa au fost chemați pentru serviciul militar. La acel timp Padre Pio era professor la seminar și director spiritual(duhovnic). Când încă un călugăr a fost chemat în armata, Padre Pio a fost pus la conducerea mânăstirii. Apoi, în luna august 1917, Padre Pio a fost chemat el însuși pentru a-și satisface serviciul militar. Deși nu era în cea mai bună stare de sănătate, a fost desemnat Plutonului 4 al Companiei 100 a Corpului Medical Italian. Deși spitalizat pe la mijlocul lui octombrie, nu a fost lăsat la vatră până în martie 1918, cand s-a intors la San Giovanni Rotondo si a fost desemnat să lucreze la Santa Maria degli Angeli (Our Lady of the Angels) în Pietrelcina. Mai târziu, ca răspuns la reputația sa în creștere ca factor de miracole, superiorii săi l-au trimis înapoi la San Giovanni Rotondo. În total serviciul său miltar a durat 182 de zile.
Padre Pio a devenit apoi un director spiritual cunoscut ghidând mulți aspiranți la spiritualitate pe care îi considera copii săi spirituali. Avea cinci reguli pentru creșterea spiritula, și anume, spovedanie săptămănala, împărtășanie zilnică, lectură spirituală, meditație și examinarea conștiinței.
A comparat spovedania săptămânală curățeniei săptămânale a unei camere de praf și a recomandat practicarea meditației și a examinării de sine sau introspecției de două ori pe zi: odată dimineață, ca o pregătire pentru a înfrunta ziua, și încă odată seara, ca retrospectivă. Sfaturile sale despre aplicatibilitatea practică a teologiei erau adesea subsumate în citatul său de acum faimos, „Roagă-te, Crede și Nu-ți fă griji”. Îi călăuzea pe creștini sa îl recunoască pe Dumnezeu în toate lucrurile și să își dorească mai presus de orice să facă voia lui Dumnezeu.
Sănătatea precară Conform jurnalului părintelui Agostino de San Marco ce a fost directorul spiritual al lui Padre Pio în San Marco in Lamis, tânărul Francesco Forgione suferea de mai multe boli.La șase ani a trecut printr-o gastroenterită ce l-a ținut la pat pentru o perioadă destul de lungă. La 10 ani a contractat febră tifoidă. La 17, brusc s-a simțit slăbit, acuzând lipsa apetitului, insomnie, oboseală, sincope și migrene teribile. Vomita frecvent și nu putea să se hrănească decât cu lapte și brânză.
Hagiografii spun că în acest timp, asociate cu durerile fizice au început să apară fenomenele inexplicabile, paranormale. Conform relatărilor, se puteau auzi sunete ciudate venind din camera sa noaptea – uneor țipete și urlete. În timpul rugăciunii fratele Pio rămânea într-o stare de stupoare, ca și când ar fi fost absent.
Unul dintre calugării colegi de mănăstire pretinde că l-ar fi văzut în stări de extaz, levitând deasupra pământului.R. Allegri, I miracoli di Padre Pio p.21.
În iunie 1905, starea de sănătate a lui Padre Pio era atât de deteriorată încât superiorii săi decid sa îl trimită la o mânăstire din munți sperând că schimbarea aerului îl va ajuta în bine. Sănătatea sa a continuat sa se înrăutatească însă iar doctorii i-au recomandat să se întoarcă acasa în localitatea natală. Dar chiar și acolo starea sa de sănătate a continuat să se înrăutățeasca.
Pe lângă bolile copilariei, de-a lungul vieții sale, Padre Pio a suferit și de astm bronșic. A mai avut și o mare piatră la rinichi suferind de dureri abdominale frecvente. Mai departe a suferit de gastrita cronică care s-a transformat mai târziu în ulcer. De asemenea a mai suferit de inflamații ale ochilor, nasului, urechilor și gâtului care s-au transformat în cele din urma în rinită și otită cronice.
În vara lui 1915, în ciuda sănătății sale precare, a fost încorporat în armata. Dar după 30 de zile a fost trimis acasă în permisie datorită sănătății proaste. S-a reîntors la serviciul militar dar a fost trimis iarași în permisie de această dată pentru 6 luni la o mânăstire dintr-un sat de munte, San Giovani Rotondo, unde vremea era relativ rece chiar și pe timpul verii. Dupa 6 luni la această mânăstire s-a reîntors la serviciul militar dar a fost trimis din nou acasă două luni mai târziu. La reîntoarcerea sa a fost declarat apt pentru serviciul militar și a fost trimis la o unitate din Napoli, unde a rămas până în martie 1917, timp in care a fost diagnosticat cu tuberculoză pulmonară dovedită de un examen radilogic. A fost astfel lăsat la vatră.
În 1925 Padre Pio a fost operat de hernie inghinală și la scurt timp după asta un mare chist s-a format pe gâtul său care a trebuit să fie eliminat tot prin operație. Alta operație a fost necesară să fie îndepărtată o tumoare malignă de pe urechea sa. După această operație Padre Pio a fost supus unui tratament radiologic care a reușit se pare dupa doua repetări.R.Allegri, I miracoli di Padre Pio, p.141
În 1956 este diagnosticat cu pleurită exudativă severă de către profesorul Cataldo Cassano care personal extrage lichidul seros din trupul lui Padre Pio, care rămâne la pat pentru mai multe luni consecutive.
La bătrânețe Padre Pio a suferit de artrită.
Suferințele spirituale Padre Pio a declarat că el crede că dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de suferință și că suferind totul de dragul lui Dumnezeu este calea prin care sufletul poate să ajungă la Dumnezeu.Pelletier, Joseph A (2007-02-20). "PADRE PIO, MARY, AND THE ROSARY" . Garabandal. Retrieved 2008-01-19 A simțit că sufletul său este pierdut într-un labirint haotic, aruncat într-o disoluție totală ca și când ar fi ajuns în cea mai de jos groapă a iadului. În această perioadă a suferințelor spirituale, cei care îl urmau credeau că Padre Pio este atacat de diavol, atât fizic cât și spiritual. Credincioșii săi de asemenea credeau că diavolul se folosea de toată răutatea și de diverse trucuri pentru a-i amplifica suferința și încercările lui Padre Pio. Printre aceste trucuri numărându-se și apariția sub forma de fals înger de lumină, de distrugerea sau modificarea scrisorilor de la, și pentru directorul său spiritual. Găsim în scrisorile adresate Părintelui Augustine, astfel de fragmente neobișnuite: "Diavolul mi-a apărut ca o tânără fată dansând goală fără nici o haină pe ea, ca Hristos crucificat, ca un coleg de mânăstire, ca preot, ca duhovnic, ca Papa Pius al X lea, ca înger păzitor, ca sfântul Francisc și ca Fecioara Maria."Padre Pio da Pietrelcina Epistolario I° (1910–1922)". Retrieved 2008-01-19.