Anna Ahmatova (nume real: Anna Andreevna Gorenko (în , ) a fost o poetă rusă.
Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.
În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu.
Biografie Tinerețea Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolșoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an de la nașterea Annei, familia se mută la Țarskoe Selo, unde viitoarea poetă își va petrece copilăria până în 1905. Ambianța locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:
Se pare că tinerețea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko și-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferați la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Pușkin și Evgeni Baratînski. Cu acest prilej și-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskovia Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskovia Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care își putea trasa ascendența până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.
Anna Ahmatova și-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Țarskoe Selo și apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanțele și le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescență, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecție pentru scriitorii clasici ruși, Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferință pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev și apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din același oraș, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultății până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev.Eden Martin - Collecting Anna Akhmatova. The Caxtonian Vol. 4 April 2007] Journal of the Caxton Club.Wells, David (1996) Anna Akhmatova: Her Poetry Berg Publishers ISBN 978-1859730997
Primele succese literare La 25 aprilie 1910 se căsătorește cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoștea încă din 1903, și pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soțul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia. Cei doi soți vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absențele soțului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei și, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaște pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat șase portrete ale Annei Ahmatova.
În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefață scrisă de poetul Mihail Kuzmin.M. A. Kuzmin - Предисловие к сборнику «Вечер» А. Ахматовой Soțul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios și se pare că a fost foarte șocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naștere unicului ei fiu, viitorul istoric Lev Gumiliov.
Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înțelepciunea și chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptățea pe Anna Ahmatova să se considere o urmașă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăși recunoștea ce revelație fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”. Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul „Учитель” („Învățătorul”) din 1945 și din afirmațiile din memoriile sale:
În mai 1914, cu puțin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieșit de sub tipar următorul volum de poezii, Чётки (Mătănii). Tipărit inițiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediții până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.
scria ea în notele ei autobiografice.
În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greșit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparație cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adâncește abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsuflețite”, dar și aceea de a-și însuși „neliniștile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forța ei consta în înțelegerea nuanțelor și a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinația Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea narațiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara și Mătănii:
Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observații, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre „anii satanici” ai terorii staliniste. thumb|left|300px|Alt portret al Annei Ahmatova de Amedeo Modigliani
După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaști admiratori ai ei au fost poeți care tocmai își făceau debutul literar, cum erau Marina Țvetaeva și Boris Pasternak. Mai rezervați, însă, de asemenea, exprimându-și aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok și Valeri Briusov. În acești ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulți artiști. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.
La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial și o succesiune de evenimente care au afectat profund viața Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relațiile dintre Anna Ahmatova și soțul ei se răciseră și fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărțirea a avut loc fără tensiuni și cei doi au rămas în relații bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moșia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în orașe, nu făcuse până atunci cunoștință cu pădurile, cu ieșirile în aer liber. Totuși, ea nu se simțea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numește în amintirile ei, cu oarecare afecțiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.
În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu și-a unit glasul cu cel al poeților care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacționat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile „Июль 1914” („Iulie 1914”), „Молитва” („Rugăciune”), „Памяти 19 июля 1914” („În amintirea zilei de 19 iulie 1914”). Încă din iulie 1914, când abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimțire că vor urma timpuri foarte grele.
Сроки страшные близятся. СкороСтанет тесно от свежих могил.Ждите глада, и труса, и мора,И затменья небесных светил.Se apropie un soroc teribil. În curândSe vor ridica morții din mormintele lor reci.Așteptați-vă la pârjol și la înfricoșare și la boli,Și la întunecarea luminii cerești.Июль 1914 Iulie 1914
Totuși, cu toate aceste presimțiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.
Так молюсь за Твоей литургиейПосле стольких томительных дней,Чтобы туча над темной РоссиейСтала облаком в славе лучей. | style="text-align:center; background:#ffffff; border:1px #ffffff"|Astfel mă rog în timpul liturghiei TaleCa după zile de agonie greaNorii de furtună care întunecă RusiaSe fie risipiți de razele din slavă.|- | style="text-align:center; background:#ffffff; border:1px #ffffff"|Молитва (1915) | style="text-align:center; background:#ffffff; border:1px #ffffff"|Rugăciune (1915)|-
În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut același succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia „Думали, нищие мы…” („Am crezut, săraca de mine…”) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii și a primelor pierderi de vieți omenești din perioada războiului. Încleștările lipsite de succes de pe front au dat naștere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul și în bezna nopții”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuți: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era și el ofițer în armată, sau lui Nicolai Nedobrovo (sub inițialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferințele pământești, iar unele din versuri conțin imagini de o religiozitate înălțătoare. Însă noile intonații de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care și-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute de Osip Mandelștam, care observa:
thumb|300px|Nicolai Gumiliov, Lev Gumiliov și Anna Ahmatova la Țarskoe Selo, 1916
Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane și de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferințele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.
Discuții despre emigrare
Începând de la jumătatea anului 1916, situația în Rusia se înrăutățise sensibil. Începutul Revoluției Ruse în februarie 1917 și abdicarea țarului Nicolae II au constituit pentru mulți intelectuali ruși un semnal de alarmă și unii dintre ei, care considerau că situația nu mai avea nici o ieșire, au început să părăsească țara. După Revoluția Socialistă din Octombrie, în 1918, a început o emigrație masivă, care a continuat mulți ani după aceea. Situația era însă confuză și existau persoane care, deși plecate în occident, s-au întors în Rusia.