miniatura|515x515px|Sistemul școlar din Franța Educația în Franța este organizată într-un sistem puternic centralizat, caracterizat printr-o structură administrativă unitară și un curriculum național standardizat. Sistemul educațional este împărțit în trei etape principale: învățământul primar (enseignement primaire), învățământul secundar (enseignement secondaire) și învățământul superior (enseignement supérieur).

Copiii pot fi înscriși în educația preșcolară (école maternelle) începând cu vârsta de doi sau trei ani. Școlarizarea obligatorie propriu-zisă începe la vârsta de șase ani, când copiii intră în învățământul primar, și continuă prin nivelurile succesive ale sistemului până la finalizarea studiilor.

În învățământul superior francez, principalele diplome sunt armonizate cu Procesul de la Bologna și includ gradele de Licence și Licence professionnelle (licență), Master și Doctorat.

Potrivit rezultatelor Programului de Evaluare a Performanței Internaționale a Studenților (PISA) coordonat de OCDE în 2018, elevii francezi în vârstă de 15 ani s-au situat pe locul 26 la nivel global la competențele de citire, matematică și științe, sub media OCDE de 493 de puncte. Raportul a evidențiat o scădere a performanțelor medii în matematică și științe, precum și o creștere a ponderii elevilor cu rezultate scăzute în toate cele trei domenii evaluate. De asemenea, s-a observat o diminuare a proporției elevilor cu performanțe de top în matematică și științe.

În studiul internațional TIMSS, Franța s-a clasat pe locul 23 la nivel gimnazial în ediția din 1995. În ediția din 2019, Franța a ocupat locul 21 la nivel global în clasamentul TIMSS pentru științe.

Istoric

stanga|miniatura| Jules Ferry

Bazele sistemului educațional francez modern au fost puse în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Napoleon I a reorganizat învățământul secundar și universitar, în timp ce François Guizot a contribuit la dezvoltarea sistemului de învățământ primar. Dezbaterile privind rolul Bisericii Catolice în educație au fost intense, marcând profund evoluția politicilor educaționale.

Perioada modernă a educației franceze este asociată în special cu activitatea lui Jules Ferry, ministru al Instrucțiunii Publice în anii 1880. Printr-o serie de legi cunoscute sub numele de Legile Jules Ferry, acesta a instituit școlarizarea obligatorie pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani, pentru ambele sexe, și a consacrat principiile educației publice gratuite și laice (laïque). Aceste reforme au redus semnificativ influența clerului asupra sistemului educațional, abrogând în mare parte prevederile Legilor Falloux din 1850–1851, adoptate în perioada Celei de-a Treia Republici.

Curriculumul francez tradițional a pus un accent deosebit pe literatura și istoria națională, considerate instrumente esențiale pentru consolidarea identității franceze. Jules Ferry și contemporanii săi au privit literatura ca pe un liant cultural fundamental, fără a lua în considerare în mod semnificativ diversitatea etnică și culturală a populației școlare, în scopul transmiterii unei „culturi comune”.

Educația istorică a fost, de asemenea, considerată un instrument central de integrare socială. Potrivit rapoartelor ministeriale, sistemul educațional a contribuit, de-a lungul secolului al XX-lea, la integrarea copiilor proveniți din familii de imigranți italieni, polonezi, africani și portughezi în identitatea națională franceză.

Guvernare miniatura|Diferitele academii și zone școlare din Franța Sistemul educațional din Franța este reglementat la nivel național de Ministerul Educației Naționale și al Tineretului (Ministère de l'Éducation nationale et de la Jeunesse). Conducerea acestuia revine ministrului Educației Naționale.

Profesorii din învățământul public primar și secundar au statut de funcționari publici, ceea ce face din minister unul dintre cei mai mari angajatori ai statului. De asemenea, cadrele didactice și cercetătorii din universitățile publice sunt angajați ai statului francez.

Gimnaziul și liceul

miniatura|Liceul Lycée Rodin din Paris

Învățământul secundar din Franța este structurat în două etape principale și se desfășoară în cadrul unui curriculum național stabilit de Ministerul Educației Naționale. Materiile obligatorii includ limba și literatura franceză, istoria și geografia, limbile străine, artele plastice, educația muzicală, educația civică, matematica, fizica, chimia, științele naturii, tehnologia și educația fizică. Acest curriculum se aplică instituțiilor publice, precum și școlilor aflate sub contract cu statul, inclusiv celor coordonate de AEFE.

Dimensiunea claselor variază în funcție de instituție și regiune, dar este, în general, cuprinsă între 20 și 35 de elevi.

După finalizarea învățământului primar, elevii parcurg următoarele etape educaționale: Collège (echivalentul gimnaziului), care acoperă primii patru ani ai învățământului secundar, pentru elevi cu vârste cuprinse între aproximativ 11 și 14 ani. Lycée (liceul), care oferă un ciclu de trei ani de învățământ secundar superior, destinat elevilor cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani. La finalul acestui ciclu, elevii susțin (bacalaureatul, cunoscut colocvial ca le bac) sau pot obține o calificare profesională, precum Certificat d'aptitude professionnelle (CAP). Există trei tipuri principale de bacalaureat: baccalauréat général, baccalauréat technologique și baccalauréat professionnel, care pot conduce fie la continuarea studiilor în învățământul superior, fie la integrarea directă pe piața muncii. CFA (centres de formation des apprentis), centre de formare prin ucenicie care oferă calificări profesionale, inclusiv certificatul CAP.

Școli private Învățământul privat primar și secundar din Franța este organizat în două categorii principale:

Școli private sub contract (sous contrat): instituții private care aplică curriculumul național și sunt finanțate parțial de stat. Elevii urmează aceleași programe ca în școlile publice. Profesorii sunt recrutați prin proceduri similare celor din sectorul public și au un statut comparabil, fiind angajați și remunerați de stat, deși nu sunt repartizați permanent și nu pot reveni automat într-un post din învățământul public. Majoritatea școlilor private din Franța aparțin acestei categorii. Școli private fără contract (hors contrat): instituții care își angajează direct cadrele didactice și pot aplica propriul curriculum. Statul exercită însă un control asupra respectării standardelor educaționale de bază. Multe dintre aceste școli oferă, în paralel, educație religioasă.

Educație internațională În ianuarie 2015, organizația International Schools Consultancy (ISC) a raportat existența a 105 școli internaționale în Franța. ISC definește o „școală internațională” ca fiind o instituție care oferă un curriculum predat integral sau parțial în limba engleză într-o țară în care aceasta nu este limba principală sau care aplică un curriculum internațional diferit de cel național, având o orientare internațională. Această definiție este utilizată și de publicații precum The Economist.

Franța dispune de un organism public dedicat coordonării educației franceze în străinătate, AEFE (Agence pour l'enseignement français à l'étranger).

Învățământ superior Învățământul superior din Franța este organizat pe trei niveluri, în conformitate cu structura europeană stabilită prin Procesul de la Bologna: Licence și Licence professionnelle (licență), Master și Doctorat. Licența și masteratul sunt structurate pe semestre (șase semestre pentru licență și patru pentru masterat) și utilizează sistemul european de credite transferabile (ECTS). O diplomă de licență se acordă după acumularea a 180 de credite ECTS, iar diploma de master după încă 120 de credite.

Învățământul superior francez este împărțit între universitățile publice și instituțiile selective cunoscute sub numele de grandes écoles. Universitățile admit, în principiu, toți absolvenții de Baccalauréat, în timp ce grandes écoles selectează studenții pe baza unor concursuri competitive, adesea după doi ani de studii pregătitoare.

Sistemul de învățământ superior a suferit reforme majore în urma evenimentelor din mai 1968, când extinderea rapidă a numărului de studenți a dus la reorganizarea universităților existente și la înființarea unor instituții noi, de dimensiuni mai reduse și cu specializări distincte.

O caracteristică specifică Franței este separarea instituțională dintre universități și principalele organisme naționale de cercetare, precum CNRS și INSERM. Deși aceste instituții nu fac parte formal din universități, activitatea de cercetare este adesea desfășurată în comun, în cadrul unor unități mixte localizate în campusurile universitare.

În anul 2021, aproximativ 1,65 milioane de studenți erau înscriși în instituțiile franceze de învățământ superior, dintre care 61% la nivel de licență, 35% la nivel de masterat și 4% la nivel de doctorat.

Taxe de școlarizare Învățământul superior din Franța este finanțat în principal din fonduri publice, ceea ce conduce la taxe de școlarizare relativ reduse în instituțiile publice. Pentru cetățenii din UE, SEE, Elveția și Quebec, taxele anuale sunt stabilite la nivel național și variază, în funcție de nivelul de studiu, între aproximativ 170 și 380 de euro pe an (licență, master și doctorat). În aceste condiții, costul total al unui ciclu complet de masterat (cinci ani de studiu) se situează, în general, între aproximativ 750 și 3.500 de euro.

Pentru studenții internaționali din afara UE/SEE, taxele anuale sunt mai ridicate, situându-se între aproximativ 2.770 și 3.770 de euro, în funcție de nivelul de studiu. Studenții proveniți din familii cu venituri reduse pot beneficia de burse și ajutoare sociale, care pot reduce semnificativ costurile de școlarizare și pot include o alocație lunară.

Taxele în școlile publice de inginerie sunt, în general, comparabile cu cele percepute de universități, dar pot fi ușor mai ridicate, situându-se în jurul valorii de 700 de euro pe an. În schimb, instituțiile private de inginerie pot percepe taxe care ajung până la aproximativ 7.000 de euro anual. Școlile private de afaceri percep, de regulă, taxe semnificativ mai mari, care pot ajunge la aproximativ 12.000 de euro pe an pentru programele de licență și până la 24.000 de euro pentru programele de master, iar unele instituții de elită pot depăși aceste valori.

Studenții beneficiază de acces la sistemul public de asigurări de sănătate. Pentru tinerii sub 20 de ani, asigurarea este gratuită, iar după această vârstă contribuția anuală este modestă și acoperă majoritatea cheltuielilor medicale. Costurile suplimentare sunt reprezentate în principal de cheltuielile de trai și materialele de studiu.

Unele instituții publice pot percepe taxe administrative minore pentru activități specifice, precum excursii de studiu sau servicii extracurriculare, în situațiile în care aceste activități nu sunt finanțate integral din fonduri publice.

Universități în Franța Universitățile publice din Franța sunt, în mod tradițional, denumite după orașele în care sunt situate, urmate de un număr ordinal în cazul existenței mai multor instituții în același oraș. De exemplu, în Paris au existat până în 2017 treisprezece universități, cunoscute sub denumirile Paris I–Paris XIII, unele situate în oraș, altele în zona metropolitană. În plus, multe universități utilizează și o denumire informală, adesea asociată cu o personalitate istorică sau un reper local. Începând cu anul 2009, mai multe universități pariziene și regionale au trecut prin procese de fuziune instituțională.