Livadia este un sat în comuna Baru din județul Hunedoara, Transilvania, România.
Satul Livadia, spațiu geografic și spiritual generator de valori materiale și spirituale, încă dintr-un trecut îndepărtat (valori dovedite prin documente scrise și orale), cu locuitorii care au avut contribuții importante atât pentru satul natal, cât și pentru diferite forme de administrație din trecutul istoric al Transilvaniei (dovada înnobilarea comunei Livadia). În legătura cu intelectualii satului, există surse documentare încă de la evenimentele Revoluției din 1848, Unguraș Lascu (mărturie orală) pomenind pe profesorul Vladislav Ștefan, din neamul Tironilor, care a salvat satul Livadia precum și satele din împrejurimi (ex. Petros) de represaliile ar-matei maghiare, de reprimarea mișcărilor populare din satele răsculate. În generațiile următoare s-au afirmat numeroși intelectuali care s-au afirmat în diferite domenii de activitate (profesori, medici, juriști) cum ar fi prof. univ. dr. Casiu Barbu.
Așezare Livadia de azi (comună până la instaurarea comunismului), se află în Țara Hațegului, așezat în partea de sus a Văii Streiului, la 21 km de Hațeg și la 27 km de Petroșani, la egală distanță (3 km) de comunele Pui și Baru. Satul este așezat pe o luncă îngustă a râului Strei, care îl desparte în două părți : Livadia de Coastă (1/3) la poalele dealului și Livadia de Câmp (2/3) pe partea stângă a râului , denumiri păstrate scriptic până în 1963, când Primăria Livadia a fost mutată de regimul comunist în Baru, fiind afiliată la Primăria Baru. De atunci Livadia a devenit din comună sat, iar Baru a devenit din sat comună; motivul fiind acela că în Baru exista o mică fabrică de ceramică (cărămizi refractare și teracotă) care avea muncitori, ori în acel regim muncitorii (teoretic) conduceau țara și nu țăranii. În vorbirea curentă și acum se folosește cuvântul Livadia de Câmp și Livadia de Coastă (locuitorii acesteia fiind numiți și cei de peste apă, sau peiorativ „năpărteni”). Locuitorii satului au fost până după cel de al doilea război mondial, predominant crescători de animale. Din anii 1950 și mai ales după colectivizare, caracterul de păstori a dispărut complet, cultivarea cerealelor devenind preocuparea principală. În gospodării a mai rămas câte o vacă pentru lapte și cu vițel, un porc și găini, mai mult nici nu permitea statutul de țăran colectivist. După spusele bătrânilor, satul, până în urmă cu cca 160 ani, se afla așezat pe locul numit „Zevoaie” sau „la Livăzea” după denumirea locului, pe câmpul Văii Streiului, de o parte și de alta a pârâului Balta Verde, la cca.1,5 – 2 km în amonte de vărsarea pârâului, în râul Strei. Satul s-a mutat pe locul actual la începutul sec. XIX (anul nu se cunoaște). Moti-vul mutării satului, după afirmațiile bătrânilor, au fost frecventele incendii ce iz-bucneau în acea zonă de câmp deschisă, expusă vânturilor, Valea Streiului este o regiune cu predominența vânturilor. Incendiile erau favorizate de construcția caselor din lemn, acoperite cu paie sau șindrilă. Astfel de case mai existau și prin anii ’30 ai sec. XX. În sprijinul celor afirmate mai sus (a incendiilor), bătrânii povesteau despre existența până la colectivizare din anii 1960 a unui canal (iaz de moară), din care se lua apă pentru stingerea incendiilor.Imaginea acelui canal a rămas în amintire sub formă de „văiugă”, în care creșteau tufe de papură și iarbă înaltă , iar pe fund era mlaștină. Canalul trecea în linie dreaptă de la drumul de câmp care leagă satele Râu Bărbat de Valea Lupului, (care era și este încă hotarul terenurilor satului Livadia spre munte) și străbătea „pleanurile” (fânețe mai mari) ale locuitorilor: Ianăș Ilie, Mihai Budău, Ianăș Naia, Turcu Petru (Ponoran) și Păluț Dâlja, ajungând până în zona satului de atunci „la Livăzea”, canal care se deversa în pârâul Balta Verde, (de fapt în amonte canalul își primea apa din acelaș pârâu). Canalului i se mai zicea și Iazul Morii lui Balazs, un mare proprietar ungur din Râu Bărbat, care avea acolo o moară, „cu ciutură” (zisă și râșniță), era de fapt o roată mare de lemn învârtită de apă. Moara amplasata pe acest iaz, devenit dupa mutarea satului „văiugă”, se afla in zona zăvoaielor, a fânețelor, apa folosindu-se si la stingerea incendiilor. Acest canal a fost acoperit cu pământ după colectivizare, încât astăzi nu i se mai văd urmele. Așa cum a fost prezentat anterior, casele erau construite din lemn de brad, adus din pădurea seculară din vecinătatea satului (a cărei existență a dispărut de mult), erau acoperite cu paie sau șindrilă.Această pădure din vecinătate, se numea „Dumbrava”, denumire păstrată și în Registrul cadastrului, pentru această zonă. Turcu Petru Ponoran, care consemnează aceste date despre trecutul satului își amintește din copilărie (începutul sec. XX) de două clădiri construite din lemnul din acea pădure: șura lui Fănucu (Unguraș Ștefan) și casa lui Cincora Ianăș Vizan, existente încă în anii ‘30 ai secolului XX. Tarlalei de pădure „Dumbrava” i se mai zicea Bude sec (XX). Satul Livadia este așezat pe lunca Văii Streiului și are în împrejurimi priveliști minunate: • spre vest, vederea versanților estici ai Munților Retezat (vedere spre Vârful Tulișa, spre Valea râului Bărbat și culmea Balea), • spre sud, priveliștea minunată a Munților Parâng având în față dealurile Merișor și Bănița, • spre est, versantul de vest cu păduri și dealuri ai Munților Șureanul (cu cetatea Grădiște a lui Decebal, peste culmi de satul Federi și peștera Cioclovina) și mai spre sud-est sunt culmile Văii Streiului de la izvoare, • spre nord, Valea Streiului se lărgește, văzându-se, în zare Munții Poiana Ruscăi, care mărginesc spre nord Țara Hațegului cu deschidere spre vest a Porților de Fier ale Transilvaniei. Satul beneficiază de mijloace de comunicare forte bune, cale ferată și drumul european E 79 care traversează așezarea pe direcția sud – nord dinspre Valea Jiului spre Valea Mureșului. De la Hațeg se deschide legătura și spre Banat prin Porțile de Fier ale Transilvaniei – comuna Băuțar. Relieful este de luncă, lunca Streiului, cu terenuri cerealiere, grădini și fânețe. Clima este blândă, predominând vânturile.Există influențe moderate de la munții din împrejurimi, îndeosebi prin regimul precipitațiilor.
Istorie
Unul dintre motivele încercării de a face o mică schiță, cu caracter monografic, a satului Livadia a fost bogata istorie, așa cum reiese din bibliografia consultată, cele transmise oral de tatăl meu cât și cele cosemnate de dânsul. De asemenea un alt argument a fost situarea satului Livadia în Țara Hațegului, iar aceste meleaguri au avut în decursul anilor o importanță notabilă la istoria poporului român. Istoria începutului așezărilor omenești stabile pe vatra satului Livadia se pierde în timp în secolele de la începutul mileniului 2. Cercetările arheologice efectuate în zonă, în cursul secolului XX, au arătat existența așezărilor omenești din epoca pietrei, fiind descoperite unelte din piatră cioplită (lame bifaciale, răzuitoare,etc.)(5). In „cercetările lor sistematice sau de suprafață” făcute de autorii lucrărilor prezentate în bibliografie la poziția (5) au descoperit obiecte din epoca bronzului și a fierului, urme ale așezărilor omenești din acea perioadă în peste 50 de sate din Țara Hațegului, fiind nominalizate satul Livadia și localitățile din apropiere Baru, Pui, Ponor și Râu Bărbat. Cercetările arheologice și istorice au găsit vestigii ale civilizației din epoca dacică, urme ale confruntărilor militare daco-romane și a stăpânirii romane în Dacia (5a). Istoricul Radu Popa în lucrările sale Cetățile din Țara Hațegului (1972) și Începuturile Evului Mediu românesc în Țara Hațegului (1988) a făcut o descriere detailată a războaielor romanilor conduși de Traian împotriva dacilor lui Decebal, făcându-se referiri la operațiile militare ale legiunilor romane – venite peste Munții Carpați și pe Valea Jiului – în atacul îndreptat spre cetatea dacilor, conduși de Decebal, pornit din valea râului Strei peste culmile dealurilor pâna la Sarmizegetusa dacică. Lucrările prezentate fac o investigatie asupra cetăților din zona operațiilor militare, analizând elementele specifice legate de perioada istorică respectivă. Sunt urme ale perioadei stăpânirii romane în satul Livadia și în împrejurimi, astfel: un drum situat lânga sat, „Drumul Troianului”, pe ulița satului „Prunduri”, paralelă cu râul Strei, numită încă de săteni „la cazarme”, sunt urme ale unui castru roman (1). Istoricul arheolog A.Diaconescu, care și-a desfășurat peste 20 de ani activitatea în situl arheologic al cetății Sarmizegetusa romană, ne-a furnizat date privind modul de oprire a desfășurării lucrărilor arheologice în cursul anilor 1960-70 în zonă. Astfel, organele locale, din conducerea Gospodăriei Agricole Colective proaspăt înființate în anul 1962, au oprit cercetătorii arheologi ai muzeului din Deva să studieze urmele unui castru roman amplasat lângă satul Valea Lupului, 2 km de Livadia. De asemenea Hadrian Daicoviciu și Dorin Alicu în lucrarea „Inscripțiile Daciei romane” vol.III (1980) (5c) au prezentat alte cercetări arheologice din zona privind cetatea Baniței și tezaurul de monede găsite la ruinele din perimetrul cetății Salașul de Sus. În lucrarea editată de un colectiv condus de Hristache R. (5b) se fac referiri la agricultura din perioada romană practicată în satele din zonă sau despre urme ale vilelor rustice găsite (la Râu Alb și Ohaba Ponor). De asemenea în lucrarea scrisă de I.Lazăr (5) sunt analizate formele de organizare ale populației daco-romane care s-au constituit după retragerea stăpânirii romane (274 d.Hr.), mai ales în secolele de la sfârșitul mileniului I și începutul mileniului II și anume de obști teritoriale libere (existente pe întreg cuprinsul Transilvaniei). Aceași autori descriu tehnicile întâlnite în construcții la prepararea mortarului și realizarea ceramicii, rămase de la romani și preluate de populațiile autohtone în decursul secolelor. Mai mult cetățenii localității Sarmizegetusa până în zilele noastre „s-au servit” la executarea construcțiilor de piatră din zidurile fostei capitale a provinciei romane. În secolele de la limita între cele două milenii I și II populația și-a ridicat fortificații și refugii de aparare din pământ sau piatră, după experiența străveche. În lucrarea scrisă de colectivul condus de istoricul Radu Popa (5a) sunt prezentate zorile evului mediu românesc, din secolele începutului de mileniu II, când apare în vecinatate regatul maghiar și evenimentele care au condus la cucerirea treptată a provinciei Transilvania. În aceste condiții se construiește cetatea Hațeg. Istoricul maghiar Josef Kemeny (citat de N. Stoiescu (5d)) scrie că până în anul 1200 maghiarii nu ocupaseră încă Transilvania. Abia după această dată au început să se organizeze sub formă de comitate (forme de organizare specifice Europei Centrale). În legatură cu aceasta trebuie sublinuat că populația băștinașă românească era organizată sub propriile ei forme, structuri de tip „țară românească” (Țara Hațeg, Țara Fagăraș, Țara Bârsei, etc.). Prima mențiune documentară despre Țara Hațegului, cu localitățile dependente este Diploma cavalerilor Ioaniți din anul 1247. Acest document explică desprinderea acestei zone din entitatea statală anterioară care cuprinde ținuturile din nordul Olteniei (conduse de voievodul Litovoi) și cele de pe versantul nordic al Carpaților Meridionali, zona Jiului și a Hațegului. Regatul maghiar a întâmpinat aici o rezistență inverșunată din partea populației românești baștinașe, organizată în instituțiile sale străvechi. Impunerea formelor de organizare proprii - Comitatul – s-a putut face numai după înfrângerea lui Litovoi și a fratelui său Bărbat (să fie vreo legatură între acest nume Bărbat și satul cu același nume Râu Bărbat ?, sat situat la 2 km de Livadia) din 1276, deoarece conducătorii români refuzau să plătească tribut regelui maghiar.