Regatul Ungariei între 1538 (1526) și 1867 a fost parte a Monarhiei Habsburgice, deși în afara Sfântului Imperiu Roman, parte oficială a succesorului acestuia din urmă, Imperiul Austriac.
După bătălia de la Mohács Ungaria a fost guvernată de doi regi: Ioan I Zápolya și Ferdinand I. Ei au împărțit regatul în două în 1538. Habsburgii au preluat controlul asupra părților de nord și de vest (așa-numita Ungarie Regală), cu capitala la Pressburg (Pozsony, Bratislava contemporană), în conformitate cu prevederile secrete ale Tratatului de pace de la OradeaIstván Keul, Early modern religious communities in East-Central Europe: ethnic diversity, denominational plurality, and corporative politics in the principality of Transylvania (1526-1691), BRILL, 2009, p. 40. Ioan de Zápolya și-a asigurat controlul asupra părții de est a regatului – Regatul Ungariei Răsăritene. După 1541 Ungaria Otomană (părțile centrale și de sud ale regatului) au fost anexate de Imperiul Otoman pentru următorii 150 de ani.
La început teritoriile controlate de Habsburgi au fost denumite „Regatul Ungariei” sau „Ungaria Regală”, fiind administrate de Cancelaria Aulică a Ungariei, cu sediul la Pojon (Bratislava).Katalin Péter, Beloved Children: History of Aristocratic Childhood in Hungary in the Early Modern Age, Central European University Press, 2001, p. 22Howell A. Lloyd, Glenn Burgess, European political thought 1450-1700: religion, law and philosophy, Yale University Press, 2007, pp. 177-189Július Bartl, Slovak History: Chronology & Lexicon, Bolchazy-Carducci Publishers, 2002, p. 60. Ungaria Regală era simbolul continuității formei legale de existență a statuluiLajos Besenyei, Géza Érszegi, Maurizio Pedrazza Gorlero, De bulla aurea Andreae II regis Hungariae, 1222, Valdonega, 1999, p. 222 după ocupația otomană, care păstra toate tradițiile legale ale UngarieiHajdú, Zoltán, DISCUSSION PAPERS No. 44, Carpathian Basin and the Development of the Hungarian Landscape Theory Until 1948, CENTRE FOR REGIONAL STUDIES OF HUNGARIAN ACADEMY OF SCIENCES, p. 10. De fapt, Ungaria Regală a ajuns să fie o provincie cu un statut aparte al imperiului HabsburgilorRaphael Patai , Wayne State University Press, 1996, p. 153.Nobilimea maghiară a reușit să forțeze Curtea de la Viena să admită pretențiile conform cărora Ungaria reprezenta o entitate specială, care trebuia guvernată în conformitate cu legile ei strămoșeștiPeter F. Sugar, Péter Hanák, A History of Hungary, Indiana University Press, 1994, p. 91. Unii istorici văd în Regatul Ungariei Răsăritene (Transilvania) o continuare directă a regatului medieval ungar, alți cercetători consideră că acest punct de vedere ar tinde doar să apere interesele naționale maghiare și nu ar reprezenta exact realitatea istoricăIstván Keul, , Brill, 2009, p. 253.
În conformitate cu prevederile Tratatului de la Karlowitz, care punea capăt Războiului dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman în 1699, turcii au cedat cea mai mare parte a Ungariei Otomane. Noile teritorii cedate de otomani au fost alipite Regatului Ungariei și Dieta din Pressburg și-a exercitat autoritatea și asupra acestor teritorii.
Regatul era formal parte a Imperiului habsburgic, denumit apoi Imperiul AustriacLászló Péter, Hungary's Long Nineteenth Century: Constitutional and Democratic Traditions in a European Perspective, BRILL, 2012, p. 6. Ungariei i s-a recunoscut statutul de „Regnum Independens”, ca teritoriu separat în cadrul imperiului, după cum a stipulat articolul X din 1790. După încetarea existenței Sfântului Imperiu Roman, (Regatul Ungariei nu a fost parte a acestuia), noul titlu al monarhilor habsburgi – Împărat al Austriei – nu a afectat în nici un fel drepturile Ungariei stabilite de Dietă și de proclamația lui Francisc IJózsef Zachar, Austerlitz, 1805. December 2. A három császár csatája – magyar szemmel , In: Eszmék, forradalmak, háborúk. Vadász Sándor 80 éves, ELTE, Budapest, 2010 p. 557.
Evoluția regatului a fost marcată de două evenimente importante: Răscoala lui Rákóczi la începutul secolului al XVIII-lea și Revoluția Maghiară din 1848. Regatul a devenit parte a Monarhiei duale austro-ungare în 1867.
Ungaria Regală (1526–1699) thumb|180px|left|Căpităniile Ungariei Regale pe la anul 1572.
Ungaria Regală (1526 - 1699) (în limbile maghiară Királyi Magyarország, germană Königliches Ungarn) a fost acea parte a regatului medieval al Ungariei în care Habsburgii au fost recunoscuți ca regi ai Ungariei„(...) Stările regatului s-au supus nu doar Maiestății sale, dar și puterii și domniei moștenitorilor pentru vecie (…)” Secțiunea 5 a articolului V a tratatului din 1547 ca urmare a victoriei otomane din Bătălia de la Mohács (1526) și a împărțirii țării care a urmat după aceasta.
Teritoriul Slovaciei contemporane și nord-vestul Transdanubiei au făcut parte în mod constant din această entitate. Regiunea din nord-estul Ungariei a fost controlată pe rând de Ungaria Regală sau de Principatul Transilvaniei. Părțile centrale ale fostului regat au fost anexate de Imperiul Otoman (Ungaria Otomană). Regatul Ungariei Răsăritene s-a transformat mai târziu în Principatul Transilvaniei. Termenul „Ungaria Regală” a încetat să mai fie folosit după 1699, iar regii habsburgici ai Ungariei au preferat să numească țara cu un teritoriu lărgit ca „Regatul Ungariei”.
Regii habsburgici Membrii casei de Habsburg ai influentei dinastii din Sfântul Imperiu Roman au fost aleși regi ai Ungariei.
Ungaria Regală a devenit parte a Monarhiei Habsurgice și s-a bucurat de o mică influență la curtea de la Viena . Noii regi controlau direct Ungaria Regală din punct de vedere militar, financiar și al afacerilor externe, iar trupele imperiale asigurau protecția granițelor. Habsburgii au evitat numirea pe post a unor palatini pentru prevenirea apariției unui funcționar cu o putere prea mare în regat. În plus, așa numita „problemă turcească” în punea pe unguri în conflict cu Habsburgii. În vreme ce Viena dorea menținere păcii cu otomanii, ungurii doreau alungarea lor de pe teritoriul național. Cum ungurii nu au reușit să își impună punctul de vedere antiotoman, numeroși maghiari au devenit antihabsburgi. Ungurii au fost nemulțumiți de comportamentul soldaților imperiali staționați în Ungaria, dar și de recunoașterea suveranității turcești asupra Transilvaniei. (Principatul Transilvaniei a acceptat suzeranitatea Imperiului Otoman, dar în perioada secolelor XVI-XVII a acceptat o dublă vasalitate, otomană și habsburgică)Dennis P. Hupchick, Conflict and chaos in Eastern Europe, Palgrave Macmillan, 1995, p. 62. Protestanții, pe de altă parte, care au fost persecutați în Ungaria Regală, au văzut un periocol mai mare în Contrareformă decât în stăpânirea otomană.
Reforma Protestantă thumb|180px|left|Ungaria Regală, Principatul Ungariei Superioare, Princpatul Transilvaniei și eyaleturile otomane la 1683. Reforma Protestantă s-a răspândit mai ales în rândul orășenimii, la începutul secolului al XVII-lea romano-catolicismul rămând confesiunea țărănimii secuiești și a câtorva familii nobile. În Ungaria Regală majoritatea populației a trecut la luteranism spre sfârșitul secolui al XVI-lea.
Arhiepiscopul catolic Petrus Pázmány, el însuși născut într-o familie calvină, a reorganizat Biserica Romano-Catolică și a condus Contrareforma în Ungaria Regală. El a înregistrat succese importante în convingerea maghiarilor să se reconvertească, exluzând forța sau intimidarea din acest proces. Reforma Protestantă a provocat o ruptură în societatea maghiară între catolici, care îi susțineau în mod tradițional pe Habsburgi, și protestanți, care își dezvoltaseră o puternică identitate națională, într-atât încât autoriățile imperiale îi considerau drept rebeli. În rândurile nobilimii au apărut de-asemenea fricțiuni, unele familii aristocratice rămânând catolice, în vreme ce majoritatea nobilimii trecuse la protestantism.
Regatul Ungariei până la 1848
Secolul al XVIII-lea thumb|180px|left|Creșterea teritorială a domeniilor Hasburgice Odată cu creșterea controlului Habsburgilor asupra teritoriilor care fuseseră sub dominiația otomană, consilierii împăratului Leopold I au adus în discuție modificarea statutului Regatului Ungariei, care ar fi trebuit să fie administrat ca un teritoriu cucerit. Împăratul a promis Dietei Ungariei Regale de la Pressburg din 1687 să respecte toate legile și privilegiile locale. Succeriunea ereditară a Habsburgilor a fost recuoscută, dar dreptul nobililor la opoziție a fost abrogat. În 1690, Leopold a început redistribuirea moșiilor din teritoriile cedate de otomani. Nobilii protestanți și alți unguri considerați neloiali Habsburgilor și-au pierdut proprietățile funciare, care în schimb au fost date străinilor. Viena a trecut la un control strict al afacerilor externe, apărării, fiscalității și a altor atribuții care în mod normal ar fi fost responsabilitatea maghiarilor.
Represiunile împotriva protestanților și despropietărirea ungurilor au dus la izbucnirea unei răscoale a țăranilor în 1703, răscoală care a fost înăbușită de-abia după opt ani. În Transilvania, care a redevenit parte a Ungariei la sfârșitul secolului al XVII-lea Transylvania | region, Romania | Britannica.com (numită ca provincie „Principatul Transilvaniei”, cu o Dietă cu sediul la Alba Iulia / Gyulafehérvár), populația a sprijinit poziția lui Francisc Rákóczi al II-lea, un magnat catolic. Dieta maghiară a votat pentru anularea dreptului Habsburgilor la tron. Soarta a devenit potrivnică ungurilor până la urmă, după ce Habsburgii au făcut pace în vest și și-au direcționat forțele împotriva lor. Războiul s-a încheiat în 1711, când contele Károlyi, general al trupelor ungare, a semnat Tratatul de la Sătmar / Szatmár (azi, Satu Mare).Richard C. Frucht, Eastern Europe: an introduction to the people, lands, and culture / edited by Richard Frucht, Volume 1, ABC-CLIO, 2005, p. 348 . Tratatul prevedea acordul împăratului de reconvocare a Dietei din Pressburg și acordarea de amnistie tuturor rebelilor.
Succesorul lui Leopold, regele Carol al III-lea (1711–40), a încercat să creeze relații mai productive cu ungurii după semnarea tratatululi de la Szatmár. Carol a cerut aprobarea Dietei de la Budapesta pentru aprobarea Pragmaticei Sancțiuni, prin care monarhul habsburgic urma să guverneze Ungaria nu ca împărat, ci ca rege supus limitărilor constituției și legilor țării. El a sperat că prin aceasta să poată păstra integritatea imperiului în condițiile în care dorea să îi urmeze la tron Maria Terezia a Austriei. Dieta a aprobat Pragmatica Sancțiune în 1723, iar Ungaria a fost de acord să devină o monarhie ereditară sub domnia Habsburgilor, atâta vreme cât dinastia nu se stingea. În practică însă, Carol și succesorii lui au domnit autocratic, controlând apărarea, afacerile externe și bugetul Ungariei, fiind lipsiți doar de dreptul de a-i impozita pe nobili fără acordul lor. Carol a organizat o administrație centralizată și, în 1715, a format o armată permanentă sub comanda proprie, la a cărei finațare nu participau nobilii. Prin această politică s-au redus obligațiunile militare ale nobililor, fără să se abroge excepțiile de la impozitare a averilor. Carol a interzis convertirea la protestantism, i-a obligat pe toți funcționarii publici să fie sau să se convertească la catolicism și a interzis tinerilor protestanți să studieze în străinătate.
Maria Terezia (1741–1780) a trebuit să facă față în scurtă vreme după ce a devenit capul Casei de Habsburg provocărilor ridicate de regele Prusiei, Frederic al II-lea. În 1741, ea a participat la ședința Dietei din Budapesta împreună cu fiul său și a reușit să câștige sprijinul nobilimii maghiare. Nobilimea maghiară i-a devenit unul dintre aliaț și a ajutat-o să-și apere moștenirea și domnia. Ea va avea grijă mai târziu să-și întărească legăturile cu magnații maghiari prin diferite măsuri, de exemplu prin fondareau unor școli prin care să îi atragă pe tinerii maghiari să studieze la Viena.