Cuceririle normande în Italia de sud

thumb|right|300px|Regatul Siciliei (în verde) la 1154 Cuceririle normande în Italia de sud s-au desfășurat în a doua parte a secolului al XI-lea și în bună parte din secolul al XII-lea, presupunând un număr mare de bătălii și confruntări militare, precum și un număr ridicat de actori independenți efectuând cuceriri în nume propriu. Abia ulterior toate aceste teritorii din sudul Italiei au fost unite sub stăpânirea unică a Regatului Siciliei, care a inclus nu numai insula Sicilia, ci și întregul sud al Peninsulei Italice (cu excepția Benevento, pe care totuși normanzii l-au stăpânit în două rânduri), precum și arhipelagul maltez și ocazional unele părți din nordul Africii.

Briganzi normanzi imigranți s-au strămutat în sudul Italiei pentru a intra în serviciul a diferite facțiuni longobarde și bizantine, au transmis imediat știri în Normandia asupra noilor oportunități deschise în zona Mediteranei. Aceste grupuri agresive s-au reunit în diferite locuri, în cele din urma întemeind feude și state pe cont propriu; ei au reușit să se reunească și să se ridice la statutul unei independențe de facto la cel mult 50 de ani de la sosirea în regiune.

Spre deosebire de Cucerirea normandă a Angliei din 1066, care s-a desfășurat în cursul a doar câțiva ani după o signură bătălie decisivă (bătălia de la Hastings), cucerirea Italiei de sud a fost rezultatul a decenii de multe confruntări militare, puține din acestea fiind decisive. Multe teritorii au fost cucerite în mod independent și abia ulterior acestea au fost reunite într-un singur stat. În comparație cu cucerirea Angliei, cucerirea Italiei sudice a fost neplanificată și neorganizată.

Sosirea normanzilor în Italia, 999–1017 thumb|300px|left|Harta Italiei în ajunul sosirii normanzilor. Regiunea pe care în cele din urmă ei o vor cuceri includea Sicilia și toate teritoriile de pe continent situate la sud de posesiunile dependente de Sfântul Imperiu Roman (linia bolduită), precum și regiunile sudice ale Statului Papal și Ducatului de Spoleto. Cea mai timpurie dată consemnată pentru sosirea cavalerilor normanzi în Italia de sud este anul 999, deși se poate presupune că anterior avuseseră loc peregrinări de normanzi în zonă. În acel an, potrivit unora dintre surse, pelerini normanzi, aflați pe drumul de întoarcere dinspre Sfântul Mormânt din Ierusalim, trecând prin Apulia, s-au oprit la Salerno, unde au fost primiți de principele Guaimar al III-lea de Salerno. Orașul și împrejurimile sale se aflau sub atacul sarazinilor din Africa, care solicitau acordarea unui tribut anual. În timp ce Guaimar începea să colecteze tributul, normanzii l-au acuzat pe acesta, ca și pe supușii săi longobarzi pentru lipsă de curaj și au trecut la atacarea sarazinilor. Aceștia s-au retras, o pradă importantă a fost capturată, iar Guaimar, recunoscător, i-a rugat pe normanzi să rămână. Aceștia au refuzat, însă au promis că vor duce bogatele sale daruri în Normandia și că îi vor informa pe compatrioții lor asupra recompenselor ce pot fi dobândite în schimbul serviciului militar în Salerno. Unele surse chiar arată că Guaimar însuși ar fi trimis emisari în Normandia pentru a-i aduce pe cavaleri înapoi. Acestă variantă asupra sosirii normanzilor este uneori numită în istoriografie ca "tradiția salernitană".Joranson, 355 and n 19.

Tradiția salernitană a fost prima dată consemnată în cronica lui Amato de Montecassino, cunoscută sub numele de Ystoire de li Normant și scrisă între 1071 și 1086. Cea mai mare parte a informației a fost preluată din cronica lui Amato de către Petru Diaconul, în continuarea sa a Chronicon Monasterii Casinensis a lui Leon de Ostia, scrisă la începutul secolului al XII-lea. Începând cu Annales Ecclesiastici ale lui Caesar Baronius din secolul al XVII-lea, tradiția salernitană a devenit versiunea unanim acceptată asupra începuturilor normanzilor în Italia.Joranson, 356. Acuratețea asupra faptelor a fost pusă uneori sub semnul întrebării în secolele ulterioare, însă ea a fost acceptată, cu mici mofidicări, de către cei mai mulți dintre istorici.Atât Chalandon cât și Norwich oferă o istorie combinată bazată oe tradiția salernitană și pe cea de Gargano. Houben, p. 8, prezintă tradiția salernitană ca fapt istoric.

O altă istorisire referitoare la sosirea normanzilor în Italia a apărut în cronicile primare fără trimitere la vreo prezență normandă ante-1016. Această versiune a fost denumită ca "tradiția de Gargano". Potrivit acesteia, pelerinii normanzi aflați la moaștele Sfântului Arhanghel Mihail de la Monte Gargano s-ar fi întâlnit acolo cu longobardul Melus din Bari în 1016, și au fost convinși să se alăture acestuia în cadrul unui atac împotriva stăpânirii bizantine din Apulia.

În comparație cu tradiția salernitană, pentru tradiția de Gargano există două surse primare: Gesta Roberti Wiscardi a lui Guglielmo de Apulia, datată în 1088–1110 și Chronica monasterii S. Bartholomaei de Carpineto aparținând unui călugăr pe nume Alexandru, scrisă circa un secol mai târziu și bazându-se pe opera lui Guglielmo de Apulia.Joranson, 358. Unii istorici moderni au combinat cele două tradiții, John Julius Norwich chiar sugerând că întâlnirea dintre Melus și normanzi ar fi fost stabilită de către Guaimar.Chalandon face o conexiune similară între cele două tradiții. Joranson, 367, consideră asemenea ipoteze ca fiind "nefuncțională." Melus ar fi fost în Salerno chiar înainte de vizita sa la Monte Gargano.

O altă versiune se referă la exilarea unui grup de normanzi al fraților din familia Drengot. Unul dintre frați, Osmund (potrivit cronicii lui Orderic Vitalis) sau Gilbert (în conformitate cu Amato și Petru Diaconul), l-au ucis pe un anume Guillaume Repostel (Repostellus) în prezența ducelui Robert I de Normandia. Este invocată posibilitatea ca acest Repostel s-ar fi lăudat anterior că ar fi dezonorat-o pe fiica celui care avea să îl asasineze. Amenințați la rândul lor cu moartea, frații Drengot au fugit cu rudele lor la Roma, unde unul dintre frați a obținut audiență pe lângă papă, înainte de a se muta în sud și a se ralia cauzei lui Melus din Bari. Amato datează episodul după anul 1027 și nu îl menționează pe suveranul pontif. Potrivit lui, frații lui Gilbert erau Osmund, Rainulf, Asclettin și Ludolf (Rudolf, potrivit lui Petru Diaconul).

Asasinarea lui Repostel este datată de către toate cronicile în timpul domniei ducelui Robert I "cel Magnific", așadar ulterior anului 1027, deși unii istorici moderni apreciază că numele lui Robert apare în urma unei erori de transcriere, fiind în realitate vorba de Richard, indicându-l astfel pe ducele Richard al II-lea, care era duce în 1017.Joranson, 369. Datarea mai timpurie este necesară dacă emigrarea primilor normanzi se impune a fi pusă în legătură cu familia Drengot și cu uciderea lui Guillaume Repostel. În Istoriile lui Raul Glaber, un anume "Rodulfus" părăsește Normandia după ce ar fi stârnit mânia lui Richard al II-lea.Joranson, 371. Sursele nu converg asupra stabilirii căruia dintre frați i-ar fi revenit conducerea asupra grupului aflat în drum spre sud. Orderic Vitalis și Guillaume de Jumièges în a sa Gesta Normannorum Ducum îl numesc pe Osmund. Raul Glaber îl amintește pe Rudolf. Leon din Ostia, Amato de Montecassino și Ademar de Chabannes se referă la Gilbert. Potrivit celor mai multe surse din Italia de sud, comanda contingentului normand în bătălia de la Cannae din 1018 era Gilbert.Chalandon, 52. Norwich. Dacă Rudolf este identificat cu acel Rudolf din istoria lui Amato ca unul dintre frații Drengot, atunci este posibil ca Rudolf să fi fost comandantul de la Cannae.Joranson, p. 371 dezbate chestiunea identificării a doi Rudolfi.

O altă ipoteză asupra sosirii normanzilor în Italia privește cronicile lui Raul Glaber, Ademar de Chabannes și Leon din Ostia (nu continuarea lui Petru Diaconul). Toate cele trei cronici arată că normanzii, fie că este vorba de un grup de 40 de oameni, fie de o forță mai largă de circa 250, sub conducerea lui "Rodulfus", fugind din fața mâniei lui Richard al II-lea, au ajuns în fața papei Benedict al VIII-lea, la Roma. Suveranul pontif i-a trimis la Salerno sau Capua, pentru a căuta să se angajeze ca mercenari în lupta împotriva bizantinilor, față de care nutrea sentimente dușmănoase ca urmare a invadării de către aceștia a teritoriului din jurul Benevento, aflat sub suzeranitatea papală.Joranson, 371–373. Ajunși acolo, normanzii s-au întâlnit cu primates (conducătorii) din Benevento: principii Landulf al V-lea de Benevento și Pandulf al IV-lea de Capua, posibil mai sus menționatul Guaimar al III-lea de Salerno, precum și Melus din Bari. Conform cronicii lui Leon de Ostia, se presupune că Rudolf ar fi fost aceeași persoană cu Raul de Todi.Joranson, 373. Leon îl numește ca "Rodulfus Todinensis."

Dacă se confirmă faptul că prima acțiune militară normandă în sudul Italiei a fost angajarea ca mercenari în serviciul lui Melus în lupta antibizantină în mai 1017, atunci se poate conchide că respectivii ar fi părăsit Normandia cândva între ianuarie și aprilie ale acelui an.Joranson, 372.

Răscoala longobardă, 1009–1022 thumb|right|200px|Capturarea principelui Pandulf de Capua ca urmare a campaniei împăratului Henric al II-lea din 1022 În 9 mai 1009, o insurecție a izbucnit în Bari împotriva catepanatului de Italia, autoritatea bizantină în regiune. Sub conducerea lui Melus, un longobard local având o poziție înaltă, răscoala s-a răspândit rapid în alte orașe. La sfârșitul acelui an sau la începutul lui 1010, catepanul în funcție, Ioan Curcuas, a fost ucis în luptă. În martie 1010, succesorul acestuia, Vasile Mesardonites, a debarcat cu întăriri și a trecut la asedierea răsculaților din oraș. Cetățenii bizantini din Bari au negociat cu Vasile și i-au silit pe conducătorii longobarzi, Melus și cumnatul său Dattus, să își caute refugiu. Vasile a pătruns în oraș la 11 iunie 1011, restabilind autoritatea bizantină. El nu a însoțit victoria obținută cu luarea de măsuri severe, marginindu-se la trimiterea familiei lui Melus, inclusiv a fiului acestuia Argyrus, la Constantinopol. Vasile a murit în 1016, după ce a reușit să impună câțiva ani de pace în sudul Italiei.

Leon Tornikios Kontoleon a sosit ca succesor al lui Vasile Mesardonites în luna mai a acelui an. La moartea lui Vasile, Melus se revoltase din nou, însă de această dată el recursese la serviciile unei cete de normanzi abia sosiți în regoune, care fie fuseseră trimiși de către papa Benedict al VIII-lea, fie se întâlniseră direct cu Melus, cu sau fără intermedierea principelui Guaimar al III-lea de Salerno, la Monte Gargano. Tornikios a trimis o armată comandată de Leon Passianos împotriva longobarzilor și normanzilor. Passianos și Melus s-au confruntat pe râul Fortore, la Arenula. Bătălia a fost fie nedecisă (conform lui Guglielmo de Apulia), fie s-a soldat cu victoria lui (potrivit lui Leon de Ostia). Apoi, Tornikios însuși a preluat comanda trupelor bizantine, pe care le-a condus către cea de a doua confruntare, desfășurată în apropiere de Civita. Această a doua confruntare a constituit o victorie a lui Melus, cu toate că scrierea lui Lupus Protospatarul și cronica anonimului din Bari raportează o înfrângere a longobardului. O a treia bătălie, încheiată cu o victorie decisivă a lui Melus, a avut loc la Vaccaricia. Ca rezultat, întreaga regiune dintre Fortore și Trani a revenit lui Melus, iar în septembrie, Tornikios a fost eliberat din funcție în favoarea lui Vasile Boioannes, care a sosit în Italia în cursul lunii decembrie.