A doua invazie persană a Greciei (480-479 î.Hr.) a avut loc în timpul războaielor medice. Xerxes I, regele Persiei a încercat să cucerească toată Grecia Antică. Invazia a fost un răspuns direct, chiar dacă amânat, la înfrângerea primei invazii persane a Greciei (492-490 î.Hr.) în bătălia de la Maraton, care a a pus capăt încercările lui Darius I de a subjuga Grecia. După moartea lui Darius, fiul său, Xerxes, a petrecut câțiva ani planificând cea de-a doua invazie, mobilizând o armată și o flotă enormă. Atenienii și spartanii au condus rezistența greacă; aproximativ o zecime din orașele-stat grecești s-au alăturat efortului aliat, dar cele mai multe dintre ele au rămas însă neutre sau supuse lui Xerxes.

Invazia a început în primăvara anului 480 î.Hr., când armata persană a traversat Hellespontul și a mărșăluit prin Tracia și Macedonia până în Tesalia. Înaintarea persană a fost însă blocată în defileul Termopile de către o mică forță aliată comandată de regele Leonidas I al Spartei; simultan, flota persană a fost blocată de o flotă aliată în strâmtoarea Artemisium. În celebra bătălie de la Termopile, armata aliată a reținut armata persană timp de trei zile, înainte de a fi flancată printr-o potecă de munte ocolitoare, iar ariergarda aliată a fost înconjurată și nimicită. Flota aliată a rezistat, de asemenea, timp de două zile în fața atacurilor flotei persane în bătălia de la Artemisium, dar când a ajuns vestea despre înfrângerea de la Termopile, s-a retras la Salamina.

După bătălia de la Termopile, Eubeea, Focida, Beoția și Attica au căzut în mâinile armatei persane, care a cucerit și a ars Atena. Cu toate acestea, o armată aliată mai numeroasă decât cea de la Termopile a fortificat istmul îngust al Corintului, protejând Peloponezul de cucerirea persană. Ambele tabere au căutat o victorie navală care ar fi putut schimba decisiv cursul războiului. Generalul atenian Temistocle a reușit să atragă flota persană în strâmtoarea îngustă Salamina, unde flota persană, deși superioară numeric, a fost învinsă categoric de flota aliată. Victoria aliaților de la Salamina a împiedicat încheierea rapidă a invaziei și, temându-se să nu fie prins în timpul iernii în Europa, Xerxes s-a retras în Asia, lăsându-l pe generalul său cu elita armatei persane să termine în anul următor cucerirea Greciei.

În primăvara anului următor (479 î.Hr.), aliații au adunat cea mai mare armată de hopliți de până atunci și au mărșăluit spre nord pentru a-l înfrunta pe Mardonius. În bătălia de la Plateea care a urmat, infanteria greacă și-a dovedit din nou superioritatea, provocând o înfrângere severă perșilor și ucigându-l pe Mardonius în luptă. În aceeași zi, pe Marea Egee, o flotă aliată a distrus rămășițele flotei persane în bătălia de la Mycale . Odată cu această dublă înfrângere, invazia s-a încheiat, iar puterea persană din Marea Egee s-a slăbit grav. Grecii aveau să treacă acum la ofensivă, expulzându-i în cele din urmă pe perși din Europa, insulele Mării Egee și Ionia, înainte ca războiul să se încheie în sfârșit în anul 449 î.Hr., cu .

Surse antice

Principala sursă pentru războaiele greco-persane este istoricul grec Herodot, supranumit „părintele istoriei”. Acesta, născut în 484 î.Hr., la Halicarnas, în Asia Mică (pe atunci sub stăpânirea persană) și-a scris celebra lucrare Historia („Istorii”) în jurul anilor 440–430 î.Hr., încercând să urmărească originile și desfășurarea războaielor greco-persane, care erau evenimente relativ recente pentru el, aceste războaie încheindu-se în cele din urmă în anul 450 î.Hr.Holland, pp. xvi–xvii. Abordarea lui Herodot a fost cu totul nouă, el părând să fi inventat „istoria” așa cum este cunoscută în prezent. Autorul britanic spunea: „pentru prima dată, un cronicar și-a propus să urmărească originile unui conflict dintr-un trecut nu atât de îndepărtat încât să fie cu totul fabulos, nici după capriciile și dorințele vreunui zeu, nici la pretenția unui popor de a-și proclama destinul, ci mai degrabă prin explicații pe care le-ar putea verifica personal”.

Unii istorici antici ulteriori, în ciuda faptului că i-au urmat pașii, l-au criticat pe Herodot, începând cu Tucidide.Finley, p. 15. Cu toate acestea, Tucidide a ales să-și înceapă istoria sa de acolo de unde și-o terminase Herodot pe a sa (asediul cetății Sestos) și, prin urmare, a simțit în mod evident că istoria lui Herodot era suficient de precisă pentru a nu mai necesita o rescriere sau corectări.

Plutarh, în eseul său Despre malignitatea lui Herodot l-a criticat pe Herodot , descriindu-l ca fiind „filobarbaros” („iubitor de barbari”), pentru că nu a fost suficient de pro-grec, ceea ce sugerează de fapt că Herodot ar fi încercat să fie echitabil.Holland, p. xxiv.

O viziune negativă despre Herodot s-a remarcat și în perioada Renașterii, deși Istoriile sale au continuat să fie citite, comentate și utilizate ca sursă pentru istoricii acelei epoci. În secolul al XIX-lea, reputația lui Herodot a fost reabilitată prin descoperirile arheologice care au confirmat în mod repetat versiunea lui despre evenimentele relatate.Holland, p. 377. Viziunea modernă predominantă este aceea că Herodot a făcut, în general, o realizare remarcabilă cu Historia sa, dar că unele dintre detaliile specifice (în special numărul și componența trupelor) ar trebui privite cu scepticism. Cu toate acestea, există încă și în prezent unii istorici care cred că Herodot a inventat o mare parte din cele relatate în Historia sa.

Istoricul sicilian Diodorus Siculus, în lucrarea sa Bibliotheca Historica scrisă în secolul I î.Hr., oferă și o relatare a războaielor greco-persane, provenită parțial de la istoricul grec anterior Ephorus. Această relatare este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot.Diodorus Siculus, Bibliotheca Historica, XI, 28–34, accesat 20 februarie 2025

De asemenea, războaiele greco-persane sunt descrise (mai puțin detaliat) și de o serie de alți istorici antici, precum Plutarh și Ctesias din Cnidus. Dovezile arheologice, cum ar fi , susțin și ele unele dintre afirmațiile lui Herodot.Herodotus (1920), IX, 81

Context

Orașele-stat grecești Atena și Eretria sprijiniseră nereușită împotriva Imperiului Persan al lui Darius I în anii 499–494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr și aveau loc frecvent revolte în rândul popoarelor supuse. Mai mult, Darius era un uzurpator și petrecuse mult timp reprimând revoltele împotriva domniei sale. Revolta ioniană amenința integritatea imperiului său, iar Darius a promis solemn că îi va pedepsi pe cei implicați în această revoltă, în special pe cei care nu făceau parte din imperiu.Herodotus (1920) V, 105 Darius a văzut, de asemenea, oportunitatea de a-și extinde imperiul în lumea agitată a Greciei Antice. O primă expediție, sub conducerea lui , în anul 492 î.Hr., s-a încheiat cu recucerirea Traciei și a forțat Macedonia să redevină complet subordonată Imperiului AhemenidHerodotus (1920), VI, 44 (anterior Macedonia fusese vasală a imperiului încă de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., dar avea încă un grad de autonomie, nefiind complet supusă).

În 491 î.Hr., Darius a trimis emisari în toate orașele-stat grecești, cerând un dar de „pământ și apă”, semnul tradițional de supunere în Persia de atunci. După ce văzuseră demonstrația de putere a Imperiului Persan în anul precedent, majoritatea orașelor grecești s-au conformat. La Atena, însă, ambasadorii persani au fost puși sub acuzare, judecați și apoi executați, iar în Sparta au fost pur și simplu aruncați într-un puț. Acest lucru însemna că Sparta era acum efectiv în război cu Persia.

Darius a trimis în anul următor (490 î.Hr.) o forță expediționar puternică, sub comanda lui și , care a atacat Naxos, înainte de a supune celelalte insule Ciclade. Grupul operativ s-a deplasat apoi la Eretria, pe care a asediat-o și a distrus-o.Herodotus (1920), VI, 101 În cele din urmă, flota persană a debarcat trupele terestre pe litoralul golfului , de unde acestea urmau să mărșăluiască spre Atena a o ataca.Herodotus (1920), VI, 102. Pe câmpia îngustă de la Marathon, perșii au fost întâmpinați de o armată ateniană mult inferioară numeric, dar în bătălia care a urmat, atenienii au câștigat o victorie remarcabilă, care a dus la retragerea precipitată a armatei persane în Asia MicăHerodotus (1920), VI, 116, încheindu-se astfel prima invazie persană a Greciei.

Pentru perși, cele două expediții în Grecia din cadrul primei invazii (campania lui Mardonius din anul 492 î.Hr. și campania lui Datis și Artaphernes din anul 490 î.Hr.) fuseseră într-o oarecare măsură încununate de succes: imperiului îi fuseseră adăugate teritorii noi, iar Eretria fusese pedepsită. Ei au considerat faptul că fuseseră învinși la Maraton doar un eșec minor, acea înfrângere afectând relativ puțin resursele enorme ale Imperiului Persan. Pentru greci însă, a fost o victorie extrem de semnificativă: a fost prima dată când grecii i-au învins pe perși și s-a demonstrat astfel că aceștia nu sunt invincibili și că rezistența, mai degrabă decât supunerea, era posibilă. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în câmp deschis de către hopliți. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp, Grecia.

Darius a început să formeze o nouă armată uriașă cu ajutorul căreia urma să subjuge complet Grecia, dar în anul 486 î.Hr., supușii săi egipteni s-au revoltat, amânându-se astfel o nouă invazie persană a Greciei. Darius a murit apoi în timp ce se pregătea să pornească asupra Egiptului, iar pe tronul Imperiului Persan a urcat fiul său, Xerxes I. Xerxes a reușit să zdrobească revolta egipteană și a reluat pregătirile pentru invadarea Greciei.

Forțele combatante Imperiul Persan Pregătirile perșilor left|thumb|180px|Xerxes I Deoarece expediția hotărâtă de Xerxes I urma să fie o invazie la scară largă, era necesară o planificare pe termen lung, acumulare de stocuri și recrutare de noi trupe. Regele a început pregătiri de amploare încă din 483 î.Hr. S-a hotărât săparea unui canal prin istmul de la Actium al peninsulei de la Muntele Athos (peninsulă în jurul cărei promontoriu o flotă persană fusese distrusă de furtună în anul 492 î.Hr.) și construirea unui pod de pontoane pentru a permite armatei persane să treacă Helespontul în Europa. Ambele realizări erau de o ambiție excepțională, care ar fi depășit puterile oricărui stat din acea perioadă. Campania a fost amânată însă cu un an din cauza unor alte revolte în Egiptul antic și Babilon. thumb|200px|Biciuirea apele mării din strâmtoarea Hellespont la ordinul lui Xerxes (ilustrație din 1909) În 481 î.Hr., după aproximativ patru ani de pregătire, Xerxes a început să adune trupele pentru invadarea Greciei europene. Herodot menționează numele a 46 de națiuni din rândul cărora au fost recrutate trupe.Herodotus (1920), VII, 62-80 Armata persană a fost adunată în Asia Mică în vara și toamna anului 481 î.Hr. Armatele din satrapiile răsăritene au fost concentrate în Kritala, Cappadocia. În toamna aceluiași an, Xerxes a venit din capitala imperiului, Susa, la Sardes, unde și-a stabilit cartierul general.. La începutul primăverii anului 480 î.Hr., perșii s-au deplasat la Abydos, Hellespont, unde li s-au alăturat armatele satrapiilor apusene.Herodotus (1920), VII, 37 Apoi, imensa armată pe care Xerxes o adunase a mărșăluit spre Europa, traversând Hellespontul pe două poduri de pontoane (primul pod, construit de arhitecți fenicieni și egipteni între Abydos și , fusese distrus de o puternică furtună, în urma căreia a avut loc celebrul episod relatat de Herodot, în care Xerxes, cuprins de furie, a ordonat biciuirea apele mării din strâmtoarea Hellespont;Herodotus (1920), VII, 35 ulterior, refacerea podului a fost încredințată altor constructori, conduși de inginerul grec Harpalos). O flotă de circa 1200 de corăbii acoperea operațiunile de uscat și contribuia la aprovizionarea trupelor care însumau, după unele surse, câteva sute de mii de oameni.

Armata terestră