Colonizarea Basarabiei

Colonizarea guberniei Basarabiei a fost un intens proces de imigrare și colonizare ce a avut loc în Basarabia țaristă, ca parte componentă a Imperiului Rus pe parcursul anilor 1812–1917 (cel mai activ, în prima jumătate a secolului al XIX-lea), proces care a avut efecte de lungă durată asupra populației și structurii etnice a teritoriului dintre Prut și Nistru.

Stăpânirea rusească de 105 ani, începută în anul 1812 în partea estică a Moldovei medievale a căutat slăbirea elementului autohton, prin aducerea unor elemnte favorabile pro-țariste, a susținut o politică de imigrare în masă din guberniile și țările vecine, fapt ce a dus la schimbări majore în structura per etnii a Basarabiei. Teritorial, imigrația nu a fost una uniformă, astfel în ținuturile din nordul și sudul Basarabiei (de exemplu, Hotin și Akkerman), ucrainenii i-au depășit numeric pe autohtonii (români) moldoveni, în timp ce în zonele rurale din centrul guberniei au rămas majoritari (românii) moldovenii.Hitchins, P. 240-241

Context

Anexarea

thumb|268px|Gubernia Basarabia În momentul în care Imperiul Rus a observat slăbirea Imperiului Otoman, a ocupat jumătatea de est a Principatului Moldovei, între Prut și Nistru. Această acțiune a fost urmată de șase ani de război, care au fost încheiați prin Tratatul de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului din 1806–1812, Rusia ca cedare teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la turci, denumind ansamblul Basarabia (în 1813) și transformându-l într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Iași (partea de peste Prut), Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Ismail și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău.Lucian Predescu - Enciclopedia României (Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940), p. 563)

Situația demografică la momentul anexării Încă înainte de 1812, administrația de ocupație rusă a făcut unele aprecieri privind numărul locuitorilor din Principate, inclusiv în zona dintre Prut și Nistru. Prezentând situația anterioară anului 1806, funcționarii țariști arătau că teritoriul era populat insuficient. În perioada războiului ruso‐turc (1806–12) multe sate s‐au strămutat peste Prut. La 1810, potrivit unor date incomplete culese de ruși, între Prut și Nistru locuiau 327.199 de persoane, din care numai circa 7-8% erau ne-români. Potrivit opiniei lui Zamfir Ralli-Arbore, înainte de anexare, în ținut locuiau nu mai mult de 25-30 de mii de locuitori de origine ne-română.Zamfir Ralli-Arbore. Basarabia în secolul XIX. București. 1898, pp. 95-96, 99

După  încheierea războaielor napoleoniene, guvernul rus a organizat, în anii 1816–1817, un recensământ care ne oferă date mai exacte despre numărul locuitorilor și structura etnică a populației. Recensământul a stabilit numărul total al populației provinciei la cifra de 96.526 familii.Ion Nistor. Istoria Basarabiei, edit. Humanitas, București, 1991 Însă nici aceste informații nu sunt complete, fiindcă, așa cum raporta ispravnicul ținutului Orhei, mulți săteni, „văzând această scriere, înspăimântându‐se, au început a fugi de prin sate și a se dosi”. Ținând cont de fenomenele și realitățile demografice din acea perioadă, obținem următoarele date: românii reprezentau peste 76% din totalul populației, în timp ce a doua etnie ca număr, cea ucraineană, constituia 8,7%, iar celelalte șapte naționalități sub 15%.

Premisele colonizării Pe parcursul stăpânirii țariste, populația ținutului a sporit de la circa 493.000 persoane, în 1817, la 2.687.000, în anul 1915. Creșterea s‐a datorat nu atât sporului natural, cât mai ales masivelor colonizări efectuate de administrația țaristă. Pentru intervalul 1837–1857, statisticile oficiale constatau că, în medie, anual, au fost aduși în teritoriul pruto-nistrean peste 21.000 de coloniști.

Încă la începutul războiului ruso‐turc din 1806–12, sudul Basarabiei, fiind părăsit de câteva mii de tătari nogai care s‐au strămutat în Dobrogea, a devenit un teritoriu propice colonizărilor. În acest scop, în anii 1808–1809, autoritățile țariste au strămutat restul tătarilor nogai în Crimeea, iar pământurile acestora au intrat în proprietatea statului rus. Pe aceste terenuri, administrația a decis să colonizeze elemente etnice care să fie recunoscătoare și fidele regimului. Românii moldoveni nu făceau parte dintre acestea.

Procesul de colonizare a Basarabiei, în special a zonelor de sud, a fost inițiat cu mult timp înainte de încorporarea oficială a provinciei în cadrul imperiului. Amiralul Ciceakov îl informa, în 1812, pe țarul Alexandru I că predecesorul său, generalul Kutuzov, a creat în Basarabia condiții favorabile, ajutând coloniștii „să se așeze ieftin și potrivit cu deprinderile oamenilor din aceste ținuturi”. Totodată, românii care se refugiaseră peste Prut de frica „robiei moscălești”, au început treptat să se întoarcă la vetrele lor după ce autoritățile au promis că vor respecta vechile datini și obiceiuri moldovenești. De asemenea, în ținut au fost atrași nobili și ofițeri ruși, cărora li s‐au acordat moșii întinse. Astfel, contele Bekendorf și contele Kankrin au primit câte 28 mii desetine de pământ, contele Nesselrode și generalul Sabaneev câte 10 mii desetine etc. În total, nobililor ruși le‐au fost repartizate terenuri în ținuturile Ismail, Bender și Akkerman.

Urmărind obiective multiple, autoritățile rusești au stimulat pe parcursul secolului al XIX-lea, așezarea în Basarabia a coloniștilor (cazaci ruși, bulgari, găgăuzi, germani, elvețieni, albanezi, greci ș.a.) și imigranților (țărani ruși și ucraineni și evreii).

Colonizarea Printre primii coloniști s‐au numărat cazacii dunăreni, care au fost așezați în Bugeac în anul 1807, din ordinul lui Michelson, comandantul șef al armatei țariste de la Dunăre.

Bulgari și găgăuzi

Înainte, în timpul și după încheierea războiului ruso-turc (1806–12), sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari și găgăuzi. Primii erau partizani ai rușilor în perioada războaielor ruso-turce și se retrăgeau cu aceștia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor. Ceilalți erau niște turci creștinați din Bulgaria și Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoțeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Imigrarea bulgarilor și găgăuzilor s-a desfășurat în anii 1808, 1812, 1828, 1830–1834, iar centrul lor a fost în jurul orașului Bolgrad.

La 23 februarie 1832, Nicolae I a aprobat denumirile coloniilor bulgărești și găgăuzești: Beimagala, Burgugi, Camcic, Ciumlechioi, Chiuriutnea, Cuporom, Culevcea, Deljelere, Dragodan, Derment-Dere, Devlet-Agaci, Ferapontievca, Iscopolos, Iserli, Glavan, Ghiulmen, Golița, Pandacli, Selioglu, Tabac, Traianu Vechi, Trapoclu, Tvardița, Vaisal, etc.

Bulgarii și găgăuzii au fost scutiți de recrutare pentru 50 ani. Lor li s‐a garantat libertatea cultului și a meseriilor. În plus, ei au obținut dreptul de a produce rachiu fără vreo restricție. Până la 1827, în Bugeac au fost întemeiate 42 de colonii bulgărești și găgăuze. O creștere semnificativă a numărului acestor etnici s‐ a produs în urma războiului ruso‐turc din 1828–29 și a războiului Crimeei (1853–56).

La 1841, în 73 de colonii bulgare și găgăuze existau peste 64.000 de locuitori (inclusiv români). În mâinile bulgarilor și găgăuzilor din cele trei județe din sud, în anul 1853, se aflau 527,6 mii desetine de pământ arabil.

Germani

thumb|275px|Amplasarea coloniilor germane din Basarabia la înc. sec. al XX-lea thumb|275px|Situaţia primelor colonii germane în Basarabia la 1818. Structura, după provenienţă, a coloniştilor varşovieni Coloniștii germani au fost aduși mai ales din regiunile poloneze și baltice, în valuri care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 și 1842.

În 1814 germanii întemeiază în sudul Basarabiei prima lor colonie, Tarutino, iar din 1815 sunt formate coloniile nemțești: Krasna, Klöstitz, Kulm, Wittenberg, mai apoi, din 1816, s-au întemeiat localitățile nemțești: Arzis, Beresina, Borodino, Brienne și Leipzig. Colonia Katzbach a fost întemeiată în 1821, iar colonia Sărata în 1822. În acel an, prin decretul lui Alexandru I coloniștii germani și bulgari sunt scutiți de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construirea caselor de locuit și a clădirilor publice. Mai târziu au fost formate și coloniile: Alt-Posttal, Verschanpenaus (1823), Gnadental (1830), Friedenstal (1833) etc.

Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se așeza în sudul Basarabiei. Ei au fost scutiți de impozite și prestații pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul așezării în Basarabia până la obținerea primei recolte; erau scutiți de orice prestație militară; le era asigurată deplina libertate a cultului. În aceste condiții, nu era de mirare că, pe lângă coloniștii nemți veniți din Ducatul Varșoviei, au preferat să vină în Basarabia și locuitori din Germania propriu-zisă, în special din Bavaria, Württemberg, etc.

Coloniștii germani au primit câte 60 desetine de pământ per familie, bani pentru înfiriparea propriei gospodării, au fost scutiți definitiv de recrutare și pentru 10 ani de plata dărilor și impozitelor. Coloniștii s-au bucurat de libertatea de a construi biserici, de a angaja clerici și a practica fără îngrădiri propria lor religie. Drept urmare, în anii 1814–1842, au fost înființate 24 de colonii nemțești. La 1856, în ținut locuiau 24.159 de germani. Acești coloniști au adus metode și tehnici agricole moderne, rase superioare de animale, o seriozitate și o ordine exemplare. Așezați la început în partea de sud a provinciei, germanii se vor răspândi cu timpul și în regiunile centrale (Strymbeni în 1881, Alt-Onesti în 1885, Balmas și Emmental în 1886, Hirtenheim în 1887, etc) ale Basarabiei.

Ucraineni

Așezarea ucrainenilor în Basarabia a fost stimulată de înlesnirile acordate noilor sosiți în gubernie. Însă, țăranii din Galiția și Podolia, ca urmare a persecuțiilor religioase și a iobăgiei, se așezau în satele moldovenești, în special în cele din ținutul Hotinului, încă de la începutul secolului al XVIII-lea.

După 1812, ucrainenii veneau datorită deschiderii fostei granițe a Nistrului. Mai târziu, ucrainenii au venit ca lucrători agricoli, meseriași, funcționari, militari, preoți. Primul recensământ rusesc (1817) consemna că în ținutul Hotin românii alcătuiau populația majoritară absolută, însă imigrările vor schimba treptat structura etnică în detrimentul autohtonilor. În deceniile din preajma Primului Război Mondial, Banca țărănească (o instituție menită să sprijine dezvoltarea capitalistă a agriculturii) a încercat să colonizeze cu ucraineni teritoriul de‐a lungul Prutului. În ținuturile Akkerman și Hotin, ei au ajuns, în cele din urmă, să formeze o masă însemnată (26.7% în țin. Akkerman și, majoritari, 53.2% în țin. Hotin) în 1897 și să contribuie la asimilarea elementului românesc.

În scurt timp, românii din Hotin au fost covârșiți numeric. Nordul și nord-vestul ținutului s-au rutenizat complet, dar în sud moldovenii (românii) au păstrat supremația. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainenii se românizau. Istoricul Berg recunoștea:Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 12/1991, p. 69. Nesterovski completa:Ibidem, p. 70..

Ruși