Pițigoi mare

Pițigoiul mare (Parus major) sau țânțavari (regional pe valea Prutului în ținutul Hotinului) este o pasăre mică sedentară din familia paridelor, larg răspândită în toată Europa, Asia și nord-vestul Africii, în zona temperată. În Asia se întâlnește și în zonele tropicale. Trăiește în diferite tipuri de păduri (de foioase, mixte sau de conifere), dar este întâlnit și în grădinile, livezile sau parcurile din interiorul localităților, acolo unde găsește scorburi sau cavități potrivite pentru cuibărit. Este una dintre speciile de păsări foarte răspândite în localități. Preferă zonele de câmpie și zonele colinare, dar apare și în zonele montane, unde ajunge până în zona coniferelor, în unele regiuni până la altitudinea de 2600 m (în Afganistan) și 4040 m (în China). Este o specie sedentară, dar în afară perioadei de cuibărire (toamna și iarna) hoinărește în căutarea hranei împreună cu alte specii de pițigoi. Este cea mai comună dintre speciile de pițigoi. În România populația este stabilă, iar efectivul speciei a fost estimat la 3.100.000- 6.200.000 de perechi cuibăritoare. Populația din Republica Moldova este estimată la 80.000-100.000 de perechi cuibăritoare. Este cel mai mare pițigoi, are o lungime de 12,5-14 cm și o greutate de 12-22 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 15 ani și 4 luni. Masculul subspeciei nominate are fruntea, creștetul și ceafa negru-albăstrui strălucitoare. În centrul părții inferioare a cefei o pată albicioasă. Partea posterioară a gâtului galben-verzuie. Partea anterioară a spatelui verde-măslinie, iar cea posterioară cenușiu-albăstruie. Coada și aripa sunt în general cenușiu-albăstrui. Vârfurile albe ale supraalarelor mari formează pe aripă o dungă îngustă transversală albă. Obrazul și regiunea auriculară albe. Bărbia, partea inferioară a gâtului și laturile gâtului până la centrul părții superioare a pieptului sunt negre cu o nuanță albăstruie, formând o bavetă neagră evidentă. O dungă neagră mediană (cravata) se întinde de la partea inferioară a bavetei până la regiunea anală. Laturile pieptului și abdomenul viu colorate cu galben-deschis ca lămâia. Coloritul celor două sexe, în fond, este asemănător, însă la mascul banda neagră de pe partea inferioară a corpului este evident mai lată decât la femelă. În sezonul de reproducere (primăvara și vara) se hrănește cu nevertebrate, mai ales cu ouă, adulți și larve de insecte, dar consumă și hrană de origine vegetală, precum mâțișori sau muguri. Omizile constituie hrana esențială a puilor. În timpul iernii, hrana este compusă din semințe oleaginoase și fructe uscate. Este un vizitator foarte comun la hrănitoare de păsări. Pițigoiul mare este considerat printre speciile de păsări cele mai folositoare ale pădurilor, consumând în cantități mari diverși dăunători ai pădurilor - ouăle și larvele fluturilor, trombari și alți gândaci de talie mică, ploșnițe, himenoptere etc., iar iarna distruge pontele insectelor fitofage. Cuibul și-l instalează în scorburi de copaci, crăpături mari în pereți stâncoși sau maluri lutoase înalte, în diferite obiecte cu utilizare gospodărească abandonate (cratițe, oale, stropitori, căni mari, coșuri ș.a.) care sunt atârnate pe un suport înalt etc. În apropierea caselor poate ocupa orice loc ascuns, precum căsuțele poștale, ghivecele de flori sau țevi metalice. Uneori, ocupă și cuiburi vechi ale altor păsări. Ocupă și cuiburi artificiale pe care le folosesc an de an. După alegerea locului, femela construiește un cuib voluminos format din mușchi, licheni, rădăcinuțe, diferite tulpini de graminee care le fixează între ele cu puf și pânză de păianjeni. Interiorul cuibului îl căptușește cu puf vegetal, păr de la animale și uneori cu ceva pene. Spre sfârșitul lunii martie în zonele de câmpie, și în prima jumătate a lunii aprilie în zonele montane, femela depune prima pontă formată de obicei din 8-12 ouă (până la 18 ouă), a 2-a pontă pe care o depune în iunie este formată numai din 6-8 ouă. Clocitul este asigurat de femelă timp de 13-14 zile. Puii părăsesc cuibul după 20-22 de zile, însă până la vârsta de 40 de zile ei sunt apărați și hrăniți de către ambii părinți. Sunt recunoscute 43 de subspecii. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia nominată Parus major major.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940

Denumiri Denumirea latină Parus major a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + major = mai mare.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010

În limba română această specie se numește pițigoi mare, pițigoi de grădină, pițigane, pițigoi de sat, pițigoi de pomet, simțivară, pițigușă, sucitoare.

Taxonomie

Denumirea latină a acestei specii Parus major a fost dată de Linnaeus în 1758 (terra typica Europa).

Subspecia bokharensis a fost tratată mai înainte ca o specie separată, Parus bokharensis, dar acum este inclusă în specia Parus major, pe baza asemănărilor vocale, morfologice și genetice.Gosler, A. & Clement, P. (2018). Turkestan Tit (Parus bokharensis). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona. Subspecia kagoshimae este inclusă în subspecia minor de unii autori. Subspecia nigriloris este destul de distinctă și merită cercetări ulterioare. Subspecia planorum este sinonimă cu subspecia nipalensis. Speciile hibridizează foarte rar cu pițigoiul de brădet (Periparus ater) și pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus) și posibil cu pițigoiul sur (Poecile palustris).Gosler, A., Clement, P. & Christie, D.A. (2018). Great Tit (Parus major). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.Simon Harrap. Tits, Nuthatches and Treecreepers (Helm Identification Guides). Helm, 2010

Variațiile geografice sunt complexe și parțial clinale, dar sunt recunoscute obișnuit 3-4 grupuri de subspecii: major, în Palearctic (cu excepția Orientului Îndepărtat), care conține subspecii cu spatele verde și abdomenul galben (14 subspecii); bokharensis, în centrul Asiei, cu subspecii mici, palide și cenușii (5 subspecii); cinereus, în sud-vestul Asiei și Subcontinentul Indian, spre est până în Indochina și Indonezia, care conține subspecii cu spatele cenușiu și abdomenul albicios (12 subspecii; subspecia intermedius probabil că aparține aici); minor, din estul Asiei și Japonia, care include subspecii cu spatele verzui și abdomenul alb (12 subspecii).

Analiza moleculară și unele diferențe a vocii și habitatului, sugerează că aceste grupuri pot fi tratate ca specii separate; dar există zone de contact a subspeciilor care interesează toate grupurile, taxonii diferă prin caractere morfologice și mensurabile relativ minore, distincțiile vocale nu sunt mari, mostrele genetice și vocale provin dintr-un număr relativ mic de locuri, iar studiile moleculare mai recente arată divergențe destul de mici. Este necesară o analiză integrativă ulterioară pentru a susține sau respinge mai multe subspecii propuse.

Subspecii și distribuție

Patruzeci și trei de subspecii sunt recunoscute:Atiénzar, F., Álvarez, E., Barba, E. (2016). Carbonero común – Parus major. En: Enciclopedia Virtual de los Vertebrados Españoles. Salvador, A., Morales, M. B. (Eds.). Museo Nacional de Ciencias Naturales, Madrid. Versión 12-04-2016Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, К. Н. Благосклонов, И. Б. Волчанецкий, Р. Н. Мекленбурцев, Е. С. Птушенко, А. К. Рустамов, Е. П. Спангенберг, А. М. Судиловская и Б. К. Штегман. Птицы Советского Союза. Том VI. Государственное Издательство «Советская Наука», Москва, 1954James C. Greenway, Jr., Ernst Mayr, Reginald E. Moreau, Austin L. Rand, Finn Salomonsen, and David W. Snow. Check-List of Birds of the World. Volume XII: Pachycephalinae, Aegithalidae, Remizidae, Paridae, Sittidae, Certhiidae, Rhabdornithidae, Climacteridae, Dicaeidae, Nectariniidae, Zosteropidae, Meliphagidae. Edited by Raymond A. Paynter, Jr. in consultation with Ernst Mayr. Cambridge, Massachusetts, Museum of Comparative Zoology, 1967 Grupul major - în Palearctic (cu excepția Orientului Îndepărtat) Parus major newtoni Prazák, 1894 - în Insulele Britanice, Olanda, Belgia și nord-vestul Franței. Parus major major Linnaeus, 1758 - subspecia nominată - pițigoi mare - în Europa continentală (Scandinavia spre sud până în nordul și centrul Spaniei, centrul Italiei și Balcani), vestul și sud-centrul Siberiei (spre est până la lacul Baikal, spre sud până în nordul și estul Kazahstanului și Altai), Asia Mică, Caucaz și Azerbaidjan (cu excepția sud-estului). Parus major kapustini Portenko, 1954 - în sud-estul Kazahstanului (Alataul Djungarian), nord-vestul extrem al Chinei (nord-vestul regiunii autonome Xinjiang) și nord-vestul Mongoliei spre est până în Transbaikalia, sud-estul Rusiei (nordul Priamuriei) și Marea Ohotsk. Parus major bargaensis Yamashina, 1939 - în Mongolia Interioară (nord-estul Chinei). Parus major corsus O. Kleinschmidt, 1903 - în Portugalia, sudul Spaniei și Corsica. Parus major mallorcae Jordans, 1913 - în Insulele Baleare. Parus major excelsus Buvry, 1857 - în nord-vestul Africii (Maroc spre est până în nordul Tunisiei). Parus major ecki Jordans, 1970 - în Sardinia. Parus major aphrodite Madarász, 1901 - în sudul Italiei, sudul Greciei, insulele egeene și Cipru. Parus major niethammeri Jordans, 1970 - în Creta. Parus major terraesanctae E. J. O. Hartert, 1910 - în Liban, Siria, Israel, Iordania și nord-estul Egiptului. Parus major karelini Zarudny, 1910 - în sud-estul Azerbaidjanului și nordul Iranului. Parus major blanfordi Prazák, 1894 - în nordul Irakului și nord-centrul și sud-vestul Iranului. Grupul bokharensis - în centrul Asiei Parus major bokharensis M. H. C. Lichtenstein, 1823 - pițigoi turkestanez - în sud-centrul Kazahstanului, Uzbekistan, Turkmenistan și nord-estul extrem al Iranului, spre est până în nordul Afganistanului. Parus major turkestanicus Zarudny & Loudon, 1905 - în sud-estul Kazahstanului spre est până în nord-vestul extrem al Chinei (nordul regiunii autonome Xinjiang), posibil și în sud-vestul extrem al Mongoliei. Parus major iliensis Zarudny & Bilkewitsch, 1912 - în estul Kazahstanului și probabil în nord-vestul extrem al Chinei. Parus major ferghanensis Buturlin, 1912 - în munții din Tadjikistan (Pamir, Alai) și Kârgâzstan, spre est până în vestul Tian-Șanului.