România este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de Peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre.Raport al OTAN. Accesat la 15 decembrie 2008. Numele României derivă din cuvântul latin Romanus, care înseamnă „cetățean al Romei”; regiunea a fost un avanpost al Imperiului Roman în secolul al II-lea d.Hr.DEXonline: Roman, definiții și paradigme Acest nume a fost adoptat în 1861, la doi ani după Unirea Principatelor Române, alegerea sa având și rolul de a sublinia moștenirea comună de origine latină a celor trei mari regiuni istorice, Țara Românească, Moldova și Transilvania, în contextul procesului lor treptat de unificare, desfășurat între mijlocul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (proces de unificare precedat de scurta unire între cele trei regiuni în anul 1600 sub Mihai Viteazul).
România este plasată geografic și în Europa de Est, Europa de Sud-Est respectiv parțial în Europa Centrală. Din punct de vedere geopolitic, România este un stat situat în Europa Centrală și de Est, iar din punct de vedere cultural se încadrează parțial în conceptul de „Mitteleuropa” (i.e., Europa de mijloc sau Europa Centrală în limba germană) prin regiunile istorice Transilvania, Banat și Bucovina. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.
De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, grecilor pontici (e.g., Histria, Tomis și Callatis), Imperiului persan Ahemenid, Imperiului Roman, goților (mai precis vizigoților, i.e., Gutthiuda), gepizilor (i.e., Gepidia), hunilor, avarilor, cumanilor (i.e., Cumania), Imperiului Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin), Moraviei Mari, Țaratului Bulgar, Rusiei Kievene (la un moment dat cu capitala la Prislav; ulterior Cnezatul Galiției-Volînia pe o parte semnificativă a teritoriului României), Țării Românești, Republicii Genova (i.e., coloniile genoveze din România), Republicii Venețiene (i.e., anumite colonii comerciale precum San Giorgio/Giurgiu și Barilla/Brăila), Principatului Moldovei, Imperiului Otoman, Imperiului Rus, Imperiului Habsburgic, Imperiului Austriac și, respectiv, Imperiului Austro-Ungar.
România a apărut ca stat, condus de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, în urma Primului Război Mondial, Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia s-au unit cu Vechiul Regat formând România Mare, România dodoloață, România întregită sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria țării (mai precis 295.641 km2).
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (mai precis, în 1940), România Mare (i.e., Regatul României extins după Marea Unire din 1918), sub presiunea Germaniei Naziste, a cedat teritorii Regatului Ungariei (mai precis Transilvania de Nord), Regatului Bulgariei (Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Ținutul Herța și Bucovina de Nord). După abolirea dictaturii lui Ion Antonescu la 23 august 1944, România s-a retras din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate (Regatul Unit, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică). Prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947, din teritoriile cedate ale fostei Românii Mari, a fost recuperat doar nordul Transilvaniei.
După înlăturarea regimului comunist instaurat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial (1989) și după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), statul a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la alianța politico-militară NATO la 29 martie 2004, la organizația politico-economică Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, la Zona de liberă circulație Schengen la .
România este o republică semiprezidențială. Este al nouălea stat după suprafața teritoriului () și al șaselea după numărul populației (peste 19 milioane de locuitori) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al acesteia și al optulea oraș din UE după populație (1,7 milioane de locuitori în anul 2021). A fost rândul României să desemneze un oraș drept Capitală Europeană a Culturii, pentru 2007, fiind ales Sibiul, și pentru 2023, fiind aleasă Timișoara.
România este membră a unor organizații internaționale, instituții și forme de cooperare politică și socio-economică printre care: ONU din 1955, FAO din 1961, Uniunea Latină din 1980, CoE din 1993, OSCE și OIF din 2003, NATO din 29 martie 2004, UE de la 1 ianuarie 2007, Spațiul de liberă circulație Schengen de la 1 ianuarie 2025, ș.a.; și a unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991, Banca Europeană de Investiții din 2007, etc.; și este candidată la aderarea la OCDE.
Etimologie
Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus care semnifică cetățean al Romei.Cuvântul „român” în DEX, 1998 și Noul DEX, 2002
Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.„Der herzoge Ramunch vzer Vlâchen lant/mit Sibenhunduert mannen chom er fvr si gerant/sam die wilden vogele so sah man si varn” Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român”, reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.Der Nibelunge not, XII, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174; Francis P. Magoun jr., Geographical and Ethnic Names in the Nibelungenlied, p. 129–130; Fritz Schuster, Herzog Ramunc aus dem Walachenland, în „Sudost-Forschungen”, XI, 1946–1952, p. 284–290 thumb|237x237px|left|Scrisoarea lui Neacșu, cel mai vechi document conservat scris în limba română datează de la 1521 Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniștii renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534 că valahii „se numesc romani”.„nunc se Romanos vocant” în: Endre Veress, Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapesta, 1914, p. 204 Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.„... si dimandano in lingua loro Romei... se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano,...” în: Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1–90 Ferrante Capeci a relatat în 1584, după o călătorie prin Transilvania, că locuitorii români ai acestei provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci), fiind încredințați că au fost trimiși aici cei care erau osândiți să scoată din pământ metale.„Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” în: Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Științifică, 1971, vol. III, p. 99 Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.„Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain…”, Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, în: Paul Cernovodeanu, Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444
Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”.„Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti”, Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11–12 apud Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică București, 1992, p. 84</ref> Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”,„qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” în: Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi în: I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedică, 1991, p. 182 în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,„... Valacchi, qui se Romanos nominant...”, „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...”, Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40 iar eruditul iezuit Martin Szentiváni citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.„Valachos [...] dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano”, Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 apud Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161
Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.Citat din de Iordanes, după Manuscrisul Vienez Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea. thumb|right|257x257px|O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).