Hotin (în , în , în ) este un oraș în regiunea Cernăuți (Ucraina), fosta reședință a raionului omonim. Este situat la distanțe de 48 km nord-est de orașul Cernăuți și 67 km nord-vest de orașul Briceni (Republica Moldova). Orașul se află la o altitudine de 247 metri, pe malul fluviului Nistru, în partea de nord-est al raionului. Are locuitori, preponderent ucraineni.
Hotinul, pentru prima dată atestat în anul 1001 , este localizat pe malul drept al Nistrului, fiind parte a provinciei istorice Basarabia. Arhitectura orașului include Cetatea Hotinului, construită în secolele XIII-XV (o nouă fortăreață a fost construită în anul 1325, având îmbunătățiri majore în 1380 și 1460) și două edificii din secolul al XV-lea al domnitorului moldovean Ștefan cel Mare: Palatul Domnesc și clopotnița orașului .
în cursul istoriei, orașul a aparținut Rusiei Kievane și Cnezatului Galiciei (1001–1349), Moldovei (1359–1432, 1459–1538, 1541–1562, 1572–1615, 1617–1620, 1621–1673, 1674–1684, 1699–1712), Poloniei (1432–1459, 1538–1541, 1562–1572, 1615–1617, 1620–1621, 1673–1674, 1684–1699), și Imperiului Otoman (1712–1812).Cetatea Hotin a Moldovei pe Istoria.md Mai apoi a făcut parte din gubernia Basarabia a Imperiului Rus (1812–1917), a Republicii Democratice Moldovenești (1917–1918), a României (1918–1940, 1941–1944), a Uniunii Sovietice (1940–1941, 1944–1991) și a Ucrainei (1991 - prezent).
Geografie Orașul Hotin este situat într-o zonă de podiș lipsită de păduri care se află la o altitudine de 247 metri și se întinde mai ales în părțile de est și sud ale județului, până la râul Prut. Înspre râul Nistru se întinde un mal abrupt, unde se află vâlcele scurte și repezi. Pe malul Nistrului, în cartierul rusesc, se află și vechea cetate.
Istorie Începuturile orașului (secolele XI-XV) Orașul Hotin, situat pe malurile abrupte ale Nistrului, este cunoscut încă din secolul XI, fiind anterior întemeierii Moldovei. Prima referire la o localitate cu denumirea asemănătoare datează de la 22 septembrie 1002, fiind o localitate mică din Rusia kieveană . Cercetările arheologice au demonstrat că orașul kievean ocupa suprafața a circa 20 hectare . A devenit ulterior parte a Principatului de Halici și a formațiunii statale succesoare, Cnezatul Galiției-Volînia. Orașul a fost un centru comercial important grație localizării sale pe cursul Nistrului. O colonie comercială genoveză s-a stabilit acolo în jurul secolului al XIII-lea .
Hotinul este menționat pentru prima dată în anul 1310, ca reședința unui episcop catolic, fiind ocupat în prima jumătate a secolului al XIV-lea de Regatul Poloniei, care a încercat să impună religia catolică comunităților locale, menționate acolo încă din secolele X-XIII. Primele fortificații datează din această perioadă. În anul 1351, Marele Ducat al Lituaniei a cucerit regiunea, dar numai pentru trei ani. Între anii 1359 și 1713, Hotinul s-a aflat în componența Principatului Moldovei, dar din cauza poziției strategice, fiind adeseori asediat și ocupat de Regatul Poloniei și Imperiul Otoman.
Fortificațiile actuale au fost construite după anul 1400 de către domnitorul moldovean, Alexandru cel Bun (1400-1432), cu ajutorul marelui duce al Lituaniei, Vitold, cumnatul său. După moartea lui Alexandru cel Bun, Hotinul a fost ocupat de către Polonia, ca urmare a războaielor dintre urmașii domnitorului moldovean, fiind recucerit de la poloni abia în anul 1459 de către domnitorul moldovean Ștefan cel Mare după un asediu care a durat doi ani. Fortăreața, consolidată de Ștefan cel Mare în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea, a devenit una dintre cetățile de apărare a frontierei nordice a Moldovei medievale. În secolele XIV-XVI, Hotinul a fost administrat de pârcălabi moldoveni.
Cetatea a fost întinsă și fortificată mai târziu de domnitorul moldovean Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546). Punct strategic de prim ordin, cetatea a servit deseori de adăpost boierilor răsculați și domnitorilor răsturnați din scaun.
Cucerit de diferite state thumb|250px|Cetatea Hotinului, aflată pe malul Nistrului. După înfrângerea sa în Bătălia de la Bacău din mai 1600 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, care a realizat astfel Unirea țărilor române, fostul voievod Ieremia Movilă s-a refugiat în Cetatea Hotinului, împreună cu familia sa (fostul domnitor Simion Movilă, tatăl lui Petru Movilă), cu un grup de boieri credincioși și cu fostul voievod transilvănean, Sigismund Bathory, beneficiind de protecția polonezilor . Ei au purtat o luptă împotriva forțelor armate ale Moldovei și Valahiei conduse de Mihai Viteazul, care au încercat să-i captureze, iar apoi s-au refugiat în Polonia.
Importanța statului moldovean s-a redus ca urmare a luptelor cu Regatul Poloniei și cu Imperiul Otoman, care a obținut controlul asupra acestui punct strategic de graniță. Ca urmare, istoria ulterioară a Hotinului a fost dominată de luptele dintre puterile creștine dornice de expansiune (mai întâi Polonia, apoi Rusia) și Imperiul Otoman. Turcii au suferit două înfrângeri decisive în secolul al XVII-lea în fața oștilor Uniunii Polono-Lituaniene: în 1621 în fața hatmanului Jan Chodkiewicz și din nou în 1673 în fața regelui polonez Ioan III Sobieski.
Imperiul Otoman a ocupat în cele din urmă cetatea, anexând-o de la statul Moldova în anul 1711 după Marele Război al Nordului, iar în perioada 1711-1812, Hotinul a fost centrul raialei Hotinului din cadrul Imperiului Otoman. Turcii au extins și lărgit cetatea, folosind-o ca garnizoană a trupelor și construind acolo și o moschee. O altă putere, Imperiul Țarist, a revendicat regiunea pentru ea în secolul al XVIII-lea. Rușii au asediat și cucerit cetatea în patru ocazii: în 1739 de Burkhard Christoph von Munnich, în 1769 de prințul Alexander Galitzine, în 1788 de prințul Josias de Coburg și de Ivan Saltîkov și în 1807 de Ivan Michelson.
Prin Tratatul de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din perioada 1806 – 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, denumind acest ansamblu teritorial Basarabia (în 1813) și transformându-l într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la ChișinăuLucian Predescu - Enciclopedia României (Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940), p. 563).
La începutul secolului al XIX-lea, conform recensământului efectuat de către autoritățile țariste în anul 1817, orașul Hotin era reședință a Ținutului Hotin . În anul 1826, a fost realizată o stemă a orașului. În 1832, s-a construit o biserică cu hramul „Sf. Aleksandr Nevski” în incinta cetății. În anul 1856, guvernul rus a abrogat statutul de zonă militară a Cetății Hotinului.
În perioada 1812-1918, Hotinul a fost centrul administrativ al Ținutului Hotin, unul dintre cele 12 ținuturi (ulterior nouă) ale guberniei Basarabia. În anul 1897 populația sa era de 23.800 locuitori. Cea mai mare parte a locuitorilor erau de etnie evreiască și rusă. În secolul al XIX-lea, din cauza motivelor de ordin economic și a apropierii geografice de Camenița (un centru politic important în Evul Mediu și la începutul Epocii Moderne), populația ucraineană a Basarabiei, îndeosebi în nordul său, a sporit semnificativ de la circa 15.000 în 1810 la circa 200.000 în 1917 (din care peste jumătate se afla în jumătatea de nord a Ținutului Hotin), în principal din cauza migrației din Podolia (de peste râul Nistru).
În timpul Primului Război Mondial, colțul de nord-est al Ținutului Hotin a fost singura porțiune a Basarabiei, care a fost ocupată temporar de către Austro-Ungaria.
Reședință de județ în România Mare thumb|250px|Casă din orașul Hotin. Odată cu prăbușirea Imperiului Rus în timpul Primului Război Mondial, Basarabia s-a proclamat independentă de Rusia în anul 1917 și s-a unit cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. România și Austria au semnat un tratat de pace în mai 1918 și austriecii s-au retras. Tratatul nu a fost ratificat niciodată de către România, fostă aliată a Antantei rămasă izolată, iar la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război.
Austriecii au deținut controlul asupra Hotinului și a câtorva sate din jurul său pentru câteva luni începând de la 28 februarie 1918 A historical overview of the Russian combat actions during 1917, până ce România le-a ocupat, ca urmare a faptului că la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Țării din Basarabia (Est-Moldova) a proclamat Unirea Basarabiei cu România. La 10 noiembrie 1918, trupele Armatei Române au intrat în Hotin.
La scurtă vreme, în ianuarie 1919, trupele rusești bolșevizate care se retrăgeau în dezordine de pe front, dezertând în masă, la care s-au raliat unii locuitori ucraineni ai regiunii care doreau să se înființeze un stat ucrainean, precum și anarhiștii lui Nestor Mahno, au pătruns în Hotin și au ocupat orașul pentru aproape 3 săptămâni. Literatura ucraineană denumește aceste evenimente Răscoala de la Hotin Oleksandr Derhachov (editor), "Ukrainian Statehood in the Twentieth Century: Historical and Political Analysis", Chapter: "Ukraine in Romanian concepts of the foreign policy", 1996, Kiev ISBN 966-543-040-8Ihor Burkut, Khotyn uprising against Greater Romania, "Chas ", 1 ianuarie 2003 și pune accentul pe dorința locuitorilor ucraineni de a înființa aici un stat ucrainean, spunând că răscoala a fost exploatată de unii agitatori bolșevici.
Ca urmare a revoltei, puterea a fost preluată de un Directorat condus de I. Voloșenko-Mardariev la Hotin.. Directoratul a trecut și la ocuparea altor zone, iar Armata Română a intervenit pentru a restabili ordinea și a-i alunga pe bolșevici. Timp de 10 zile (23 ianuarie - 1 februarie 1919) s-au dat lupte între răsculați și trupele regale române, trupele române reocupând Hotinul la 1 februarie 1919. În prezent, ucrainenii susțin că s-au efectuat represalii contra localnicilor ucraineni care sprijiniseră revolta, iar după ce Răscoala de la Hotin a fost înăbușită de Armata Română, România a implementat politici pro-naționaliste de re-românizare a teritoriului.Dovidnyk z istoriï Ukraïny, 3-Volumes, Article "Hotyns'ke Povstannya, 1919" (T.3), Kiev, 1993-1999, ISBN 5-7707-5190-8 (t. 1), ISBN 5-7707-8552-7 (t. 2), ISBN 966-504-237-8 (t. 3)..
După Primul Război Mondial, orașul Hotin a făcut parte din componența României, ca localitate de reședință a județului Hotin. Acest oraș a fost cel mai nordic oraș al României Mari, fiind situat la 283 km de Chișinău și la 554 km de București. Era oraș de graniță, populația sa sporind în acea perioadă prin sosirea mai multor emigranți de peste Nistru. Cea mai apropiată stație de cale ferată era în satul Larga și se găsea la 35 km distanță. thumb|250px|Stradă din orașul Hotin. În anul 1930, orașul avea 15.287 locuitori, din care 7.344 bărbați și 7.943 femei, fiind cea mai mare localitate din județ ca număr de locuitori. Ca proporție, diferitele naționalități erau grupate astfel: evrei (37,7%), ruși (36,6%), ucraineni (14,8%), români (8,8%), alții (2,1%) .
În perioada interbelică au funcționat aici o prefectură, o primărie, un tribunal (cu o secțiune, 9 magistrați și 1 procuror în circumscripția Curții de Apel din Cernăuți), o judecătorie, o administrație financiară, o secție de poliție, o legiune de jandarmi, o percepție, un revizorat școlar, un serviciu sanitar județean, un serviciu sanitar comunal, un serviciu veterinar județean, un serviciu agricol, o cameră de agricultură, o cameră de comerț și industrie, un serviciu județean de drumuri, un birou de măsuri și greutăți, un punct vamal, o închisoare, un oficiu P.T.T. de stat și un oficiu telefonic. Din cele cinci drumuri naționale care străbăteau județul, trei treceau prin Hotin: Cernăuți - Hotin, Hotin – Briceni – Bălți și Săveni – Lipcani – Hotin.