Ioan Fernbach este un violonist român, de etnie germană și pedagog al viorii. A fost concert-maestru al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara, timp de 26 de ani, fiind la momentul ocupării acestui post, în anul 1980, cel mai tânăr concert-maestru din țară, dovedindu-se a fi, totodată, și cel mai longeviv. În perioada 1997 – 2006, a fost directorul general al Filarmonicii timișorene. În prezent, este conf. univ. dr. la Facultatea de Muzică din cadrul Universității de Vest Timișoara, specializarea Interpretare Muzicală – Instrument (Vioară), unde în afara viorii, predă cursul de Muzică de cameră și cursul de Studii de orchestră.

Copilăria Ioan Fernbach s-a născut pe 17 iunie 1951, în Timișoara, în casa din strada Războieni nr. 8, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Mihai și Ana Fernbach, născută Buschinger. Primul născut, Mihai, s-a îmbolnăvit și s-a stins din viață la vârsta de cinci ani. A urmat o fetiță, Felicia, care, marcată fiind de pierderea fratelui mai mare, și-a dorit cu ardoare un frățior sau o surioară. Și, după 10 ani a apărut Hansi, pe care l-a iubit nespus, deși, copil fiind, era foarte năzbâtios. Îl iubește și acum la fel de mult, mărturisește cu multă tandrețe, Felicia Stancovici, născută Fernbach.

Dintre șotiile copilăriei, își amintește cum a spart toate ferestrele curții interioare a școlii de muzică, care se afla în vremea respectivă, pe strada E. Ungureanu, în clădirea în care este astăzi sediul Școlii Populare de Artă sau cum a încercat să taie un plop uriaș, cioplindu-i scoarța cu un cuțit. În încercarea sa temerară, și-a tăiat foarte adânc, degetul arătător, de la mâna dreaptă. Evocă cu un zâmbet șăgalnic, expresia chipului mamei, care, văzând cum îi atârnă falanga degetului, n-a putut decât să-i spună: „Of, copile, s-a terminat cu vioara!” sau spaima pe care a tras-o în timp ce medicii încercau să-i coase degetul rănit. Deși, nici unul dintre părinți nu era de profesie muzician, iubeau muzica și le-au insuflat și copiilor dragostea pentru arta sunetelor. Se pare că muzica a existat dintotdeauna în genele familiei Fernbach. Nu doar numele are o rezonanță muzicală, ușor barocă, conținând cuvântul deja emblematic – Bach, dar este și un nume foarte poetic, totodată, prin alipirea de cuvântul fern, semnificând în traducere „pârâu îndepărtat”. Îi place numele său, care învăluie într-o aură de mister (fern – îndepărtat, greu de ajuns și de pătruns), prospețimea, limpezimea și meandrele unui pîrâiaș de munte (bach), definind personalitatea omului și maestrului Ioan Fernbach, ce dezvăluie mereu noi și noi chipuri nebănuite, în aparenta sa nestatornicie. Bunicul din partea mamei a fost un bun clarinetist, iar sora sa, Felicia, a început să cânte, mai întâi, la acordeon (instrument tradițional al șvabilor), iar, apoi, a studiat pianul, instrument ce ocupa un loc de cinste în casa familiei Fernbach. Hansi a fost îndrumat de părinți spre studiul viorii. La vârsta de 6 ani, a luat primele lecții de vioară cu profesorul Octavian Nicolaevici, care „i-a pus vioara în mână”. A continuat studiul viorii cu profesorul Eugen Cuteanu, la Școala de muzică din strada Ungureanu. Își amintește de tratamentul dur pe care îl aplica profesorul său tuturor elevilor și de exigența acestuia. Odată, a fost pe cale chiar să abandoneze studiul viorii din această cauză. I-a spus bunicului său că nu mai vrea să cânte la vioară, însă, nu vrea să renunțe la a face muzică și vrea să studieze clarinetul. Și așa, au pornit-o amândoi, bunic și nepot, din poartă în poartă, pe la vecini, să întrebe dacă nu are cineva un clarinet de vânzare. Negăsind clarinet, s-a văzut nevoit să se reîntoarcă la vioară.

Privind retrospectiv, cu maturitatea omului care a trăit și și-a hrănit sufletul, o viață, din cântatul la vioară, Ioan Fernbach concluzionează: „muzica este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat și pe care îl pot face”. A știut dintotdeauna că asta îi este menirea și se gândește în urmă, cu profund respect și admirație față de profesorul Eugen Cuteanu, căruia îi datorează multe, iar față de metoda de predare a acestuia se mulțumește să spună: „Erau alte vremuri!”

Studii Între anii 1958 – 1970, este elev la Liceul de Muzică din Timișoara, unde studiază vioara, avându-i profesori pe Eugen Cuteanu, Ștefan Stanciu, Mihai Perian, Cornel Șuboni, dascăli de înaltă ținută profesională, care au avut o influență covârșitoare asupra pregătirii și carierei lui Ioan Fernbach.

Între anii 1970 – 1974, urmează cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, unde i-a avut profesori pe George Manoliu și Maria Maszalits (vioară), Dumitru Pop și Paul Staicu (orchestră), Dumitru Bughici (forme). Își amintește că, în perioada studiilor universitare, la ora 7 dimineața era în Facultate, altfel nemaigăsind sală de studiu și de cele mai multe ori ora 22, îl prindea tot acolo. Îl regăsim, ca violonist, în orchestra de cameră „Camerata” a Conservatorului, care obține în anul 1974, premiul I, la Concursul „Herbert von Karajan”, de la Berlin. După absolvirea Conservatorului, ar fi avut posibilitatea să rămână în București, ca violonist în Orchestra Radio, însă preferă să se reîntoarcă la Timișoara, unde va fi repartizat, cu ajutorul maestrului Nicolae Boboc, în orchestra Operei Române.

Familia Ioan Fernbach s-a căsătorit în anul 1974, cu Lucreția, și ea muziciană, de formație tot violonistă, care, pentru a-i putea fi alături și a-l sprijini, a urmat cariera de profesor de teorie și solfegii, la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara. În anul 1975, pe 10 ianuarie, s-a născut primul fiu, care a studiat și el vioara, însă vremurile comuniste, potrivnice unei cariere muzicale, în general, nu l-au încurajat să persevereze și s-a reorientat către o altă profesie. Pe 1 decembrie 1985, a venit pe lume cel de-al doilea fiu al familiei Fernbach, Alexander Christian, care a ales să continue tradiția muzicală a familiei Fernbach, studiind vioara la Liceul de Muzică din Timișoara și apoi la Universitatea Națională de Muzică din București. Alexander Fernbach și-a continuat studiile la Hochschule für Musik „Franz Liszt” de la Weimar, fiind angajat, în prezent, ca șef de partidă vioara II, la Philharmonischen Orchester Erfurt.

Cariera Între anii 1974 – 1976, Ioan Fernbach este violonist în orchestra Operei Române din Timișoara. În anul 1976, în urma unui concurs, va fi angajat în orchestra Filarmonicii „Banatul” din Timișoara, unde în anul 1978, promovează ca șef partidă vioara I, iar, în anul 1980, devine concert-maestrul orchestrei Filarmonicii timișorene.

Activitatea concertistică Cvartetul „Timișoara” A luat ființă în anul 1972, la inițiativa a patru instrumentiști ai orchestrei Filarmonicii Banatul din Timișoara. În anul 1974, Ioan Fernbach se alătură formației, componența cvartetului fiind următoarea: Dragoș Cocora – vioara I Ioan Fernbach – vioara II William Stürzinger – violă Kerekeș Ștefan – violoncel

În anul 1978, Ioan Fernbach preia conducerea cvartetului, ca urmare a emigrării în străinătate a lui Dragoș Cocora, locul său la vioara II, ocupându-l violonistul Mircea Tătaru. De-a lungul timpului, componența cvartetului a fost una flexibilă, la violă și violoncel, apărând nume sonore ca Alexandra Guțu, Ștefan Ambruș, Eva Bloch, Constantin Hațeg, Nina Podariu-Țapu ș.a.

În anul 1978, cvartetul participă în Ungaria, la Seminarul Internațional Béla Bartók, condus la secțiunea Cvartete de coarde de Vilmos Tatrai, violonist de notorietate mondială, profesor la Academia de Muzică din Budapesta. În același an, în perioada 04.05 – 14.05, cvartetul Timișoara participă la Concursul Internațional de cvartete de coarde de la Evian (Franța), interpretând în etapa I, facultativă, Quatuor II, de Remus Georgescu, iar în etapa a II-a, obligatorie, Quatuor op. 28 de Anton Webern (lucrare impusă). În anul 1979, obține premiul I și titlul de laureat la etapa republicană a Festivalului Național al Educației și Culturii Socialiste „Cântarea României”, ediția a II-a. În anul 1980, cvartetul participă din nou la Concursul Internațional de cvartete de coarde de la Evian (Franța), direct în etapa a II-a, interpretând Quatuor op. 96 în Fa Major de Antonin Dvořak și Quatuor op. 17, nr. 2 de Bela Bartok.

Din presa vremii reținem: Radu Melnic, în articolul intitulat Cvartetul Filarmonicii de Stat „Banatul”, scria despre concertul din 21.05.1975: „Ceea ce se relevă chiar de la prima analiză este omogenitatea sonorităților, eleganța frazării, precizia ritmică și, nu în ultimul rând, simțul polifoniei”. Ioan Tomi, în articolul intitulat Formațiile camerale ale Filarmonicii … și concertul lor, remarcă, referindu-se la concertul susținut de cvartetul „Timișoara”, în cadrul Festivalului Timișoara Muzicală, în 19.05.1977: „Cvartetul de coarde Timișoara, condus de concert-maestrul Dragoș Cocora, s-a dovedit o formație de un remarcabil profesionalism, cu un înalt nivel de tehnicitate și o evidentă maturitate în ceea ce privește tălmăcirea partiturilor […] Iată-i pe Dragoș Cocora, C. Hațeg-Turcuș, Ioan Fernbach și N. Podariu-Țapu, părăsind pentru o seară orchestra mare, pentru a ieși în relief fiecare cu personalitatea sa, într-o convorbire muzicală, în care adesea instrumentele își lasă unul altuia, alternativ, postura de solist. Finețea, acuratețea emisiei, grija pentru individualizarea fiecărui instrument, dar și pentru sudura ansamblului, a creat impresia omogenității studiate, conștiente. Apariție sobră, strunită sever, cvartetul nostru mi se pare competent să lărgească aria repertorială a Filarmonicii”. Doru Murgu, despre concertul din 23.10.1981, scria în articolul „Serbările muzicale ale Filarmonicii”: „Cvartetul Timișoara, a cărui componență o transcriem aici ca semn al prețuirii – Ioan Fernbach, Mircea Tătaru, William Stürzinger, Ștefan Kerekes, au interpretat Cvartetul op. 18, nr. 4 de Beethoven la un nivel de-a dreptul excepțional”. Același Doru Murgu, în articolul intitulat „Cvartetul Timișoara” sublinia: „Cvartetul a sunat închegat, sudura tehnică evoluând spre lianul necesar unificării unui astfel de ansamblu. Promițătoare este lansarea lui Ioan Fernbach – violonist de mare acuratețe, sensibilitate și uimitor de prodigios. N. Podariu-Țapu a susținut cu siguranță partida violoncelului, etalând un ton catifelat, uneori prea feminin, cât și un excelent simț al frazei. La violă, C. Hațeg-Turcuș, muzical a rămas totuși pe alocuri vulnerabil prin câteva neglijențe de intonație, lipsa supleței în preluarea unduirilor dinamice. Conducătorul cvartetului, D. Cocora s-a dovedit un partener greu de egalat, solo-urile sale ilustrând măiestrie, apetență nedisimulată pentru bucuriile muzicii camerale”. În articolul intitulat „Zilele muzicale George Enescu”, Doru Murgu reține despre concertul din 20.09.1981: „La un pol afectiv opus, plin de lumină și echilibru, beneficiind de o solidă tehnică în scriitură, s-a situat Cvartetul lui Mircea Hoinic. Interpreții cvartetului „Timișoara” au etalat o omogenizare și o prestanță meritorie care le-a condiționat succesul – I. Fernbach, M. Tătaru, W. Stürzinger, Șt. Kerekeș.” După Revoluția din 1989, în anii 1993/1994, cvartetul Timișoara și-a încetat activitatea, datorită plecării temporare în Italia, a Alexandrei Guțu.

Orchestra de cameră a Filarmonicii "Banatul" Timișoara