Acuarelă

thumb|right|250px|Acuarelist pictând. thumb|250px|Set de acuarele.

Prin acuarelă se înțelege atât o vopsea, obținută din pigment pulbere amestecat cu liant (de obicei gumă arabică) și aditivi și diluată cu apă, cât și o tehnică picturală pe hârtie, sau o lucrare efectuată în această tehnică.Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București: Editura Univers Enciclopedic, 1998Academia RPR Dicționar Enciclopedic Român, București: Editura Politică, 1962-1966Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu (coord.), Enciclopedia Universală Britannica, București: Editura Litera, 2010, Vol. 1 ISBN 978-973-675-769-3 p. 38

Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează.Oprescu, p. 8 Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.

Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.

Descriere thumb|140px|Acuarelă dintr-un carnet de schițe al lui Eugène Delacroix. Acuarela este o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluate cu mai multă sau mai puțină apă. Caracteristică pentru acuarelă este transparența culorilor.Bagnall, p. 143 Lumina este dată de albul hârtiei, care este necesar să fie prezervat în zonele luminoase.Alpatov, vol. II, p. 344

Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se pretează bine pentru schițe și studii efectuate în călătorii, un exemplu fiind carnetele de călătorii ale lui Eugène Delacroix. Ea permite colorarea rapidă a desenelor schițate în creion sau în tuș. Asta însă nu exclude folosirea ei în lucrări elaborate, cum sunt lucrările lui Dürer, sau Turner. Tehnica a fost folosită începând cu secolul al XIX-lea la ilustrarea cărților, in special a celor pentru tineret, iar actual este folosită, alături de guașă, la crearea benzilor desenate și a desenelor animate tradiționale. Este folosită și pentru realizarea decorurilor în teatru.

Aparenta sa simplitate o face atractivă pentru începători, însă în realitate spontaneitatea și foarte puținele posibilități de corectare necesită măiestrie, ceea ce o face greu de stăpânit.

Acuarela poate fi făcută în manieră tradițională, ud pe ud (), în care hârtia este umezită în prealabil, iar culoarea diluată este așternută în straturi suprapuse, întărind treptat concentrația colorilor. Această tehnică, de origine anglo-saxonă este încă mult folosită, însă, datorită faptului că întreaga suprafață este umedă și pigmenții migrează, nu se obțin zone de alb pure, nici contraste locale dintre alb și zonele colorate, lucruri care impietează asupra prospețimii și spontaneității atât de apreciate în acuarelă. Tehnica permite obținerea culorilor intense și o mulțime de efecte de fondu, degradeuri și camaieuri, însă precizia detaliilor este redusă. Pe o hârtie de calitate pigmentul rămâne pe suprafața hârtiei și, în zona umedă difuzează, formând aureole cu un contur mai opac. Tehnica necesită o bună înțelegere a teoriei culorilor și a efectelor amestecului lor și a interacțiunii cu hârtia. Trebuie ținut cont și de faptul că prin uscare culorile pierd puțin din intensitate.

200px   224px Modelul: Acuarelistă pictând un peisajdin Ermeton-sur-Biert.   Lucrarea: AcuarelistaMarie-Claire Lefébure, (2005) În tehnica ud pe uscat () culoarea se aplică în tușe umede pe hârtia uscată. Se obțin forme clare cu contururi bine delimitate. Această manieră nu permite decât puține retușuri. În caz de greșeală este greu de redat luminozitatea hârtiei, iar spontaneitatea are de suferit.

În tehnica „uscat pe uscat” () culoarea foarte puțin diluată se aplică cu pensula aproape uscată, pe hârtia uscată. Metoda este folosită pentru evidențierea detaliilor.

Istoric thumb|140px|Femei jucând table, tuș și culori pe mătase de Chou Fang, secolul al VIII-lea, China.

În antichitate Se cunosc picturi pe bază de pigmenți dizolvați în apă realizate în peșteri, a căror vechime este de c. 30 000 de ani, adică din paleoliticul superior. Jean Clottes, Chauvet Cave: The Art of Earliest Times, University of Utah Press. ISBN 0-87480-758-1, 2003, p. 214 (traducere de Paul G. Bahn a La Grotte Chauvet, l'art des origins, Éditions du Seuil, 2001) În antichitate s-au folosit diferite suporturi, papirus, pergament, piele, pânză sau lemn, în diverse locuri, cum ar fi Egiptul și Etiopia. În China acuarela a fost practicată odată cu inventarea hârtiei, acum 2000 de ani, tehnica devenind foarte comună și în Japonia și Coreea, mai ales în formă monocromă, în negru sau sepia.Alpatov, vol. I, p. 297Ion Frunzetti ș.a. Pictura chineză clasică, București: Editura Meridiane, 1973, pp. 17-18

În Evul Mediu și în Renaștere left|thumb|140px|Iepure de câmp, acuarelă de Albrecht Dürer (1502), Muzeul Albertina din Viena.

Până în secolul al IX-lea toate miniaturile din Grecia și Roma erau pictate cu vopsele opace, conținând ceruză. Abia după această dată încep să fie folosite culorile transparente, adică acuarela propriu-zisă. În Evul Mediu acuarela a fost folosită în Africa de Est și în toată Asia, din Orientul Mijlociu și până în Extremul Orient (unde era adesea combinat cu laviul). Se cunosc numeroase acuarele care aparțin artei persane, din Iran. În Occident acuarela s-a împletit cu arta miniaturilor și a portretelor.Alpatov, vol. I, pp. 316-319 și vol II. pp. 83-85

Albrecht Dürer (1471-1528) este unul dintre primii maeștri ai acuarelei,Bagnall, p. 8 folosind-o împreună cu tehnicile de desen în tuș și guașă. El a pictat o serie de acuarele cu plante și animale, precum și peisaje. În Germania el a fost urmat de Hans Bol (1534 – 1593).

thumb|140px| Degețel, ilustrație botanică de Joseph Dalton Hooker. Acuarela a fost folosită în perioada barocă doar pentru schițe, cópii sau desene la scară mică. Între pictorii de seamă din această perioadă se numără Van Dyck (perioada petrecută în Anglia), Claude Lorrain, Giovanni Benedetto Castiglione, și diverși artiști olandezi și flamanzi. În lucrări predomină ilustrații despre plante și animale. Ilustrațiile botanice devin populare în Renaștere, atât pentru cărțile tipărite prin tehnica gravurilor în lemn colorate manual, cât și ca desene în tuș colorate pe hârtie sau pergament. Ilustratorii tratatelor de botanică, cu capacitatea desenelor lor de a reprezenta esențialul, au fost printre cei mai abili acuareliști din toate timpurile. Ilustrațiile despre natură au atins cel mai înalt nivel în secolul al XIX-lea, prin artiști ca John James Audubon, și chiar în zilele noastre există ghiduri botanice ale căror ilustrații au fost făcute în acuarelă.

În secolul al XVIII-lea Câțiva factori au contribuit la răspândirea acuarelelor în secolul al XVIII-lea, în special în Anglia.Nicolau-Golfin, p. 79 În clasele aristocratice pictura în acuarelă era, alături de cântatul la un instrument, o dovadă de educație, în special pentru femei. De asemenea, colorarea cu acuarele a fost larg folosită de topografi, cartografi, ofițeri și ingineri pentru reprezentarea terenurilor, fortificațiilor sau straturilor geologice. Expedițiile pentru descoperirile geografice, geologice sau arheologice, de exemplu cele finanțate de Society of Dilettanti, înființată în 1733, cuprindeau și acuareliști. Aceștia au pictat numeroase peisaje în timpul descoperirilor din Mediterană, Asia, sau Lumea Nouă.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea prelatul William Gilpin a scris o serie de cărți populare descriind „pictural” peregrinările sale în Anglia rurală, ilustrând cu acuarele monocromatice văi de râuri, vechi castele și biserici abandonate, popularizând jurnalul de călătorie în acuarelă.

left|thumb|180px|Mănăstirea Jedburgh, acuarelă de Thomas Girtin (1798 sau 1799). Înmănuncherea acestor preocupări culturale, inginerești, științifice, turistice și ale amatorilor au făcut din acuarelă o adevărată „școală națională” engleză. Printre cei mai importanți acuareliști ai epocii se numără Thomas Gainsborough, John Robert Cozens, Francis Towne, Michael Angelo Rooker, William Pars, Thomas Hearne și John Warwick Smith. William Blake a publicat câteva volume de poezie cu gravuri colorate manual și ilustrații pentru Infernul de Dante.

thumb|180px|Scenă alpină, acuarelă de William Turner. Cei trei artiști englezi care se consideră că au dat acuarelei un statut de pictură independentă au fost Paul Sandby (1730–1809), numit adesea „părintele acuarelei engleze”, Thomas Girtin (1775–1802), care a utilizat-o pentru formate mari, pictând în special peisaje,Alpatov, vol. II, p. 342 și Joseph Mallord William Turner (1775–1851),Nicolau-Golfin, p. 80 care a ridicat acuarela pe cele mai înalte culmi, pictând sute de teme istorice, topografice, arhitecturale și mitologice. Metoda sa de a picta în etape, începând cu zone colorate mari aplicate pe hârtia udă, peste care aplica alte straturi i-a permis să producă eficient un mare număr de picturi comerciale, care, vândute prin propria sa galerie de artă, l-au făcut milionar. Alți acuareliști cunoscuți în epocă au fost John Constable, John Varley, John Sell Cotman, Anthony Copley Fielding, Samuel Palmer, William Havell și Samuel Prout, la fel și pictorul suedez Louis Ducros.

În Franța acuarela a fost utilizată pentru studii, în special la deplasările în Italia. Acuarela a fost folosită de Jean Honoré Fragonard, Hubert Robert sau Louis Durameau. În timpul lui Ludovic al XVI-lea, acuarela, încă confundată cu guașa ca tehnici în tempera, a fost acceptată în Academia Franceză.

În secolul al XIX-lea Dezvoltarea acuarelei a dus la înființarea în Anglia a societății Royal Watercolour Society, fondată de William Frederick Wells (1762 – 1836) în 1804 la Londra și a New Water Colour Society în 1832, iar în Scoția în 1878 s-a înființat A Scottish Society of Painters in Water Colour. De asemenea, în 1834 a apărut celebrul producător de acuarele Winsor & Newton.Acuarele „Cotman” godet , galeriart.ro, accesat 2010-09-09 Societățile organizau expoziții anuale, adunau recomandări de la cumpărători și se implicau în dezbateri estetice, de exemplu între tradiționaliștii acuarelei și susținătorii guașei.

În perioadele georgiană și victoriană s-au produs cele mai bune acuarele din școala engleză, de către pictori ca Turner, Varley, Cotman, David Cox, Peter de Wint, William Henry Hunt, John Frederick Lewis, Myles Birket Foster, Frederick Walker, Thomas Collier și alții. În particular, stilul simplu și aerisit al lui Richard Parkes Bonington a creat o adevărată modă în Anglia și Franța anilor 1820.

left|thumb|180px|Podul capelei, Lucerna, acuarelă de John Ruskin, 1861. Popularitatea acuarelei a stimulat inovațiile privind hârtia și pensulele concepute special pentru acuarele. Varley, Cox și alții au publicat manuale detaliate. The Elements of Drawing, un manual de acuarelă publicat în 1857 de criticul de artă John Ruskin a fost epuizat imediat. Concomitent apar vopsele în tuburi de metal sau în pastile uscate, care puteau fi dizolvate în godete în atelier, sau în cutii metalice pe teren. Progresele în chimie au dus la realizarea a noi pigmenți, ca albastru de Prusia, albastru ultramarin, albastru cobalt, violet de cobalt, verde veronez (viridian), galben de cadmiu, aureolin (galben de cobalt), alb de zinc, și o gamă largă de carmin.

thumb|180px|Barca albastră, acuarelă de Winslow Homer (1892).