thumb|250px|alt= Outline of Antarctica coast, with different lines indicating the various journeys made by ships and land parties during the Imperial Trans-Antarctic Expedition|Harta traseelor parcurse de Endurance, James Caird și Aurora, ruta plasării depozitelor de pe uscat a grupului de la Marea Ross, și călătoria grupului lui Shackleton până la Marea Wedell din 1914-1915: Grupul de la Marea Ross a fost o componentă a Expediției Imperiale Transantarctice condusă de Sir Ernest Shackleton între anii 1914-1917. Misiunea sa era să stabilească o serie de depozite de aprovizionare pe parcursul Ghețarului de Șelf Ross de la Marea Ross până la Ghețarul Beardmore, de-a lungul rutei polare stabilite de expedițiile antarctice anterioare. Grupul principal al expediției, sub comanda lui Shackleton, urma să debarce pe coasta opusă, înspre coasta Mării Wedell, trebuind să mărșăluiască pe continent prin Polul Sud până la Marea Ross. Cum acesta nu ar fi fost în stare să care destul combustibil și provizii, supraviețuirea lor depindea de depozitele lăsate de grupul de la Marea Ross, care i-ar fi ajutat să străbată ultimul sfert din drum.

Shackleton a pornit la drum din Londra pe nava sa, Endurance, îndreptându-se spre Marea Wedell, în august 1914. În acest timp, grupul de la Marea Ross s-a adunat în Australia, înainte de a pleca spre Marea Ross cu cea de a doua navă a expediției, Aurora. Probleme financiare și organizatorice le-au amânat plecarea până în decembrie 1914, fapt ce le-a redus din timpul alocat primului sezon de stabilire a posturilor de aprovizionare. După ce au ajuns, grupul s-a confruntat cu problema stăpânirii tehnicilor de călătorie arctică, pierzând astfel mai mulți câini de tras la sanie. O mare nenorocire s-a întâmplat atunci când Aurora, desprinsă de țărm din cauza unei rafale puternice de vânt de la începutul iernii polare, a lăsat grupul de pe țărm în voia sorții.

În ciuda acestor eșecuri, grupul de la Marea Ross a reușit să facă față certurilor dintre membri, vremii extreme, bolilor și pierderii a trei oameni, ducându-și misiunea la bun sfârșit în timpul celui de-al doilea sezon antarctic. Acest succes a fost însă fără urmări, deoarece grupul principal al lui Shackleton a fost incapabil să acosteze după ce Endurance a fost sfărâmată între ghețurile Mării Wedell. Ulterior, Shackleton și-a condus oamenii într-un loc sigur, dar astfel marșul transcontinental nu a mai avut loc, iar posturile de aprovizionare a grupului de la Marea Ross au fost inutile. El a rămas blocat până în ianuarie 1917, când Aurora, care a fost reparată și reamenajată în Noua Zeelandă, i-a salvat. Recunoașterea publică a eforturilor lor s-a făcut cu întârziere, dar în decursul timpului patru Medalii Albert au fost acordate membrilor expediției, două dintre ele post-mortem. Shackleton a relatat mai târziu că cine și-a dat viața „a făcut-o pentru țara lui ca și cum ar fi făcut-o în Franța sau în Flandra”.Shackleton (1919), pag. 340

Context După cucerirea Polului Sud de către Roald Amundsen în decembrie 1911, Shakelton, care-și dorise pentru el această realizare, a fost nevoit să-și regândească ambițiile sale polare. El credea că mai rămăsese „un singur mare obiectiv al expedițiilor antarctice - traversarea continentului polar sudic de la o mare la alta.”Shackleton (1919), Prefață pp. xi–xv Bazându-și strategia sa pe planurile elaborate anterior de exploratorul scoțian William Spiers Bruce, Shackleton a decis să acosteze împreună cu grupul său cât mai aproape de pol, pe coasta Mării Wedell.Huntford, pag. 367 Echipa destinată traversării continentului urma să mărșăluiască spre sud către Pol, înainte de a continua pe Podișul Polar, ca apoi să coboare pe Ghețarul Beardmore (pe care Shackleton l-a descoperit în 1909) ajungând la Ghețarul de șelf Ross. Ultima porțiune a traseului cuprindea traversarea ghețarului Ross (Marii Bariere de Gheață) până la golful McMurdo de pe coasta Mării Ross.

Shackleton a estimat că marșul se va face pe o distanță de 1.800 km, o distanță mult prea mare ca grupul său să care toate proviziile. În sprijinul expediției, un grup separat de la Marea Ross va acosta în Strâmtoarea McMurdo și va plasa o serie de posturi de aprovizionare pe cursul a 640 km, pe Ghețarul de șelf, pentru a ajuta echipa destinată traversării continentului să ajungă la bază. De asemenea, va face și cercetări științifice. Shackleton considera crearea acestor depozite ca fiind vitale pentru succesul întregii expediții, dar credea că aceasta nu prezintă nici o dificultate majoră în a fi executată.Shackleton (1919) pag. 241–242 Vasului grupului secundar va fi Aurora, o navă recent folosită de Douglas Mawson în Expediția Antarctică Australiană.

Personal thumb|left|Membrii grupului de la Marea Ross. Pe rândul de sus, începând din stânga: Joyce, Hayward, Cope, Spencer-Smith. Pe rândul din mijloc: Mackintosh al treilea din stânga, Stenhouse al patrulea din stânga.Pentru a conduce grupul, Shackleton l-a ales pe Aeneas Mackintosh, având o primă încercare de a convinge Amiralitatea să îi asigure un echipaj pentru nav.Huntford, pag. 371 Mackintosh, ca Shackleton, era un fost ofițer al Marinei Comerciale, care a luat parte în Expediția Nimrod, până când a trebuit să fie dat afară din cauza unui accident care i-a provocat pierderea ochiului său drept.Shackleton (1911), pag. 52–53 Alt veteran din Expediția Nimrod, Ernest Joyce, a cărui experiență a început cu Expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, a fost numit să răspundă de sănii și câini. Joyce a fost descris de biograful lui Shackleton, Ronald Huntford, ca „un amestec de falsitate, originalitate și abilitate”,Huntford, pag. 194 dar serviciile sale în plasarea posturilor de aprovizionare în timpul Expediției Nimrod i-au atras atenția lui Shackleton.Tyler-Lewis, pag. 21–22 Ernest Wild, un maistru de marină din Marina Regală, a fost adăugat grupului, posibil prin insistența fratelui său mai mare, Frank Wild, care călătorea ca secundul lui Shackleton pe Endurance.Huntford, pag. 414

Unele dintre numirile în echipă au fost făcute mai degrabă în grabă, arătând timpul limitat pe care Shackleton îl aloca organizației preliminare. Joseph Stenhouse, un tânăr ofițer de la Compania de Navigație pe Aburi din India Britanică, a fost ales ca primul ofițer al Aurorei după ce a călătorit din Australia către Londra pentru a-și aranja un interviu cu Shackleton.Haddelsey, pag. 21–22 Preotul Arnold Spencer-Smith, de la Biserica Episcopală Scoțiană, a devenit membru după ce un membru inițial al expediției a plecat, pentru a lua parte în Primul Război Mondial.Huntford, pag. 412–13 Victor Hayward, un funcționar de finanțe din Londra cu o dorință de aventură, a fost recrutat pe baza faptului că lucrase într-o fermă din Canada.Tyler-Lewis, pag. 31–32

Deși scopul principal al grupului de la Marea Ross a fost să plaseze posturi de aprovizionare, planul lui Shackleton prevedea ca o echipă de cercetători să facă studii biologice, meteorologice și magnetice în regiune. Șeful echipei era Alexander Stevens, un geolog scoțian și fost student la teologie.Tyler-Lewis, pag. 41 John Cope, un absolvent al Cambridgeului de 21 de ani, era biologul echipei; un așa-zis student la medicină, mai târziu devenind chirurgul grupului.Tyler-Lewis, pag. 50 Alți doi oameni de știință au fost numiți în Australia, fizicianul Dick Richards (care s-a înscris pentru un salariu nominal de £1 pe zi) și chimistul industrial Keith Jack. Un văr australian al lui Spencer-Smith, Irvine Gaze, a fost luat ca și asistent general.

Probleme în Australia Mackintosh și restul grupului au ajuns în Sidney, Australia, în ultimele zile din octombrie 1914. Ei au fost șocați să descopere că Aurora nu era deloc într-o condiție bună pentru o călătoria antarctică, necesitând o revizie generală. În plus, Shackleton a înțeles greșit termenii sub care el a achiziționat vasul de la Mawson - nici măcar înregistrarea acesteia sub numele lui Shackleton nu a fost complet făcută.Tyler-Lewis, pag. 43–45Haddelsey, pag. 25 Mawson a recuperat multe dintre echipamentele și depozitele de pe navă; instrumente de navigație esențiale, dar și necesitățile de bază pentru echipaj, toate fiind nevoite să fie înlocuite. Pentru a agrava problema, Shackleton i-a restrâns bugetul lui Mackintosh de la £2000 la £1000, așteptându-se ca el să depășească nevoile prin solicitarea proviziilor prin sponsorizare sau prin ipotecarea navei.Tyler-Lewis, pag. 46 Nu era niciun ban pentru a acoperi datoriile sau pentru a asigura condițiile de călătorie pe navă a grupului.Tyler-Lewis, pag. 47

Shackleton era acum pregătit, la bordul lui Endurance, către Antartica. Suporterii acestei expediții, mai ales Edgeworth David, care a fost șeful cercetătorilor din Expediția Nimrod, erau îngrijorați de starea în care se afla grupul lui Mackintosh. Ei au contribuit prin strângerea de fonduri ce a susținut expediția, dar mulți membri inițiali au demisionat sau au abandonat călătoria.Tyler-Lewis, pag. 46–49 Unele dintre ultimele înlocuiri au fost făcute cu marinari nou veniți: Adrian Donelly, un inginer mecanic de locomotive fără experiență pe mare, numit ca și inginer secund, și Lionel Hooke, era un tânăr de 18 ani, începător cu studiul electricității.

În ciuda tuturor acestor dificultăți, progresul a fost suficient pentru ca Aurora să pornească din Sidney pe 15 decembrie 1914, cu destinația Hobart, unde ea a ajuns pe 20 decembrie pentru a se încărca cu proviziile finale și combustibil înainte de a se îndrepta spre sud. Pe 24 decembrie, cu 3 săptămâni mai devreme de data programată, Aurora a pornit în sfârșit înspre Antarctica, ajungând la Insula Ross pe 16 ianuarie 1915. Mackintosh a decis să stabilească o tabără pe țărmul de la Capul Evans, unde căpitanul Scott și-a concentrat activitatea în Expediția Terra Nova, 1910-1913, și să găsească un loc de acostare pentru iarnă.Bickel, pag. 43–44

Primul sezon, 1914-1915

Plasarea depozitelor, ianuarie-martie 1915 Crezând că Shackleton ar putea să încerce să traverseze continentul în acest sezon, Mackintosh a hotărât că primele două posturi trebuie amplasate fără întârziere, unul la 79° S lângă Minna Bluff, un reper proeminent de pe Ghețarul de șelf, și celălalt într-un punct mai sudic, la 80° S. Aceste posturi, în viziunea sa, erau cel mai mic lucru care l-ar fi ținut pe Shackleton și pe grupul său pe durata traversării.Bickel, pag. 46–47 Întârzierea cu care Aurora a ajuns în Antarctica nu a permis câinilor sau oamenilor mai puțin antrenați să se aclimatizeze, acest lucru ducând la diferențe a deciderii a modului de a continua. Ernest Joyce, cel mai puțin obișnuit cu vremea rece din Antarctica, a dorit să amâne plecarea cu o săptămână.Fisher, pag. 400 Joyce a spus că Shackleton i-a oferit dreptul de a organiza activitățile cu săniile și câinii,Bickel, pag. 38Tyler-Lewis, pag. 67–68 contrar de ce știa Mackintosh, mai târziu această contrazicere fiind demonstrată din multe motive.Tyler-Lewis, pag. 260