200px|thumb|right
Casa de Estridsen, numita și Dinastia Estrith, a fost Casa care a oferit regi pentru Danemarca din 1047 până în 1412. Dinastia a fost numită după strămoșul lor, Estrid Svendsdatter.
Numele dinastiei Estridsen amintește de achiziționarea coroanei daneze prin căsătoria Contelui Ulf cu Estrid Svendsdatter a Casei de Knýtlinga, fiica lui Svend I al Danemarcei și sora lui Knut cel Mare. Genealogii de mai târziu au urmărit familia de la liderul Styrbjörn, un descendent al familiei regale suedeze, care la rândul lor se coborau de la legendarul rege Sigurd Hring, considerat ca fiind mitic de către cei mai mulți istorici moderni.
Regii Casei de Estridsen Svend al II-lea al Danemarcei
200px|thumb|left
Svend s-a născut în Anglia, ca fiu al norvegianului Ulf Jarl și a soției sale, Estrid Svendsdatter, fiica regelui Svend I al Danemarcei și sora regelui Knut cel Mare. Svend a crescut ca un lider militar și a servit pentru o vreme sub regele Anund Iacob al Suediei. El a jefuit zona Elbe-Weser în 1040, dar a fost prins de Arhiepiscopul de Hamburg-Bremen și eliberat la scurt timp după aceea.
Svend a fost făcut Conte sub regele danez Hardeknud și a condus o campanie persoanală împotriva Norvegiei, dar a fost învins de către Magnus I al Norvegiei. Când Hardeknud a murit în 1042, Magnus a revendicat tronul danez și l-a făcut pe Sverd, contele său la Jutland. Sverd a luptat pentru Magnus în bătălia de la Lyrskov Heath în 1043. Svend a câștigat o reputație mare la Lyrskov Heath și nobilii danezi l-au încoronat rege la Viborg, în Jutland. El a fost învins de către Magnus în mai multe randuri și a fost nevoit să fugă în Suedia. În cele din urmă a reușit să se întoarcă și s-a stabilit în Scania.
Războiul dintre Magnus și Svend a durat până în 1045, când unchiul lui Magnus, Harald Hardrada s-a întors în Norvegia din exil. Harals și Svend și-au unit forțele și Magnus a decis să împartă tronul Norvegiei cu Harald. În 1047, Magnus a murit după ce a declarat pe patul de moarte că împărăția lui va fi împărțită astfel: Harald prelua Norvegia în timp ce Svend devenea regele Danemarcei.
Conexiunea lui Svend cu linia daneză de succesiune a fost prin mama sa, Estrid Svendsdatter, luându-și numele Estridsson după ea, subliniind legătura lui cu regalitatea daneză. De asemenea, el și-a bătut propriile monede.
Svend a căutat să-și consolideze puterea prin intermediul legăturilor cu biserica, precum și cu puterile străine și a căutat în mod activ prietenia papilor. El a vrut ca fiul său cel mare, Knut al IV-lea al Danemarcei să fie încoronat de către Papă, însă a murit în drum spre Roma. El a fost aliat cu Henric al III-lea, Împăratul Roman, împotriva lui Baldwin de Flandra, în 1049 și Svend l-a asistat pe cumnatul său în Războiul Civil din Liutizi, din 1057.
Harald al III-lea al Danemarcei
200px|thumb|right
După moartea tatălui său, Harald a fost ales rege în concurență cu fratele său mai mic, Knut, la Adunarea de la Isøre, aproape de Odsherred. În scopul de a fi ales, el a depus jurămintele numite legile lui Harald, declarând voința sa de a menține statul existent de drept. În timpul domniei sale, Harald a întâlnit o opoziție a fraților săi, probabil fiind inclus și Knut, care a apelat la sprijinul lui Olaf al III-lea al Norvegiei. Papa Grigore al VII-lea l-a avertizat pe Olaf să nu intervină și pe Harald să împartă puterea cu frații săi.
Harald a fost dependent de marii nobili din Danemarca pentru alegerea sa și a făcut prea puține pentru a li se opune. Ca urmare, el a luptat în războaie majore și a întrebuințat prea puține lucruri care stăteau la baza competenței sale. El este cel mai bine cunoscut pentru îmbunătățirea și standardizarea monedei daneze și a stabilit monedele la Ribe, Viborg, Lund, și Schleswig. El a instituit utilizarea publică a pădurilor roiale. Harald a încercat să schimbe obiceiurile legale daneze. Harald a deplâns vechile obiceiuri de încercare în luptă și a introdus un sistem folosit de englezi pentru a apela la oamenii onorabili să depună jurăminte în numele părților în procese.
Knut al IV-lea al Danemarcei
200px|thumb|left
Knut s-a dovedit a fi un rege foarte ambițios și devotat. El a sprijinit autoritatea bisericii și a cerut observare austeră a sărbătorilor bisericești. A oferit daruri mărețe bisericilor din Dalby, Odense, Roskilde, și Viborg, și mai ales la Lund. Mărirea sa cu ajutorul bisericii a servit pentru a crea un aliat puternic, care la rândul său a sprijinit poziția puterii lui Knut.
Ambițiile lui Knut nu erau numai interne. Ca nepot al lui Knut cel Mare, care a condus Anglia, Danemarca și Norvegia până în 1035, Knut a considerat că tronul Angliei i se cuvine. Prin urmare, el considera că William I al Angliei este un uzurpador. În 1085, cu sprijinul socrului său, Contele Robert și a lui Olaf al III-lea al Norvegiei, Knut a planificat o invazie în Anglia și și-a chemat flota la Limfjord. Flota nu a pornit niciodată, în timp ce Knut era preocupat în Schleswig datorită amenințărilor potențiale din partea lui Henric al IV-lea, Împăratul Roman, cu care Danemarca și Flandra erau în condiții neprietenoase. Knut se temea de invazia lui Henric al cărui dușman, Rudof de Rheinfelden, se refugiase în Danemarca.
Războinicii flotei, în mare parte alcătuiți din țărani care aveau nevoie să fie acasă pentru sezonul de recoltare, au obosit să mai aștepte și l-au ales pe fratele lui Knut, Olaf pentru a le susține cazul. Acest lucru a ridicat suspiciunea lui Knut, arestându-l pe Olaf și trimițându-l în Flandra. Revolta a fost în cele din urmă dispersată și țăranii s-au întors la recoltele lor, însă Knut intenționa să o reia după un an.
Olaf I al Danemarcei
200px|thumb|right
Domnia lui Olaf a fost afectată de mulți ani consecutivi de eșecuri de cultivare și foamete. Potrivit lui Arild Hvitfeldt, în acei ani, primăvara a fost atât de uscată încât câmpurile arătau ca și cum ar fi fost arse, iar în toamnă, cerul s-a deschis și ploaia a căzut atât de des încât oamenii pluteau pe bucăți de lemn pentru a tăia cerealele care crescuseră deasupra apei. Foametea oamenilor a crescut atât de mult încât au săpat pământul în căutarea rădăcinilor. Cei bogați au devenit mai slabi și cei săraci au murit de foame. Boala și foametea i-au vizat pe toți. În primele încercări timpurii de a obține canonizarea lui Knut, lui Olaf i s-a dat porecla de Înfometatul, în scopul de a mări splendoarea lui Knut. La acel momentul s-a confirmat că foametea a fost adusă de Dumnezeu ca pedeapsă divină pentru sacrilegiul lui Knut. Cronicarul Saxo Grammaticus a descris foamea ca un fenomen strict danez, deși aceasta a fost descrisă mai târziu ca fiind o problemă generală a Europei în acei ani.
Eric I al Danemarcei
200px|thumb|left
În timpul domniei sale, fratele său vitreg, Knut al IV-lea al Danemarcei a fost un susținător zelos al regelui, dar a fost cruțat în timpul revoltei împotriva sa. Eric a rămas la ferma roială în loc să-l însoțească pe Knut la St. Albans în Idense, unde Knut a fost ucis. Când a aflat vestea, el a plecat de la fermă și a fugit în Scania, fratele său Olaf fiind ales rege. După scurta domnie a lui Olaf, Eric a fost ales rege în mai multe adunări în 1095. Acesta era dorit de oameni și foametea care afectase țara în timpul domniei lui Olaf îi înecase. Pentru mulți părea că Eric este un semn de la Dumnezeu și că se potrivea ca rege al Danemarcei.
Cronicile medievale, cum ar fi Saxo Grammaticus, l-au portetizat pe Eric ca fiind legat de oamenii de rând. El era un bun vobitor iar oamenii ieșeau dornici să-l audă. După ce s-a încheiat o adunare, el a mers printre oamenii care îl felicitau. A avut o repuație de om puternic care se făcea ușor plăcut și care ducea o viață privată destul de risipită. Deși era un susținător a puterii regale puternic centralizate, el pare să se fi comportat ca un diplomat pentru a evita orice conflict cu mangații. Avea reputație de a fi un om nemilos cu hoții și pirații.
Niels al Danemarcei
200px|thumb|right
În marea majoritate a domniei regelui Niels, țara a avut parte de o pace internă. Contemporanul Chronicon Roskildense îl descrie ca fiind un om slab și nu un conducător competent. El a purtat mai multe reforme în suita sa personală, separând-o într-o ramură administrativă și militară, fiind responsabili pentru colectarea impozitelor. A ridicat membrii familiei la rangul de conți, inclusiv pe nepotul său Eric și pe Knut Lavard, fiul lui Eric I al Danemarcei. Regele Neils a sprijinit canonizarea fratelui său Knut al IV-lea prin oferirea cadourilor clericilor din Odense, căutând să mărească puterea și influența monarhiei prin ajutorul bisericii. Cu toate acestea, este foarte probabil să nu fi câștigat suportul pe deplin al magnaților. De asemenea, el a militat împotriva slavilor de vest, în alianță cu Polonia. În 1125, fiul lui Niels, Magnus a fost numit rege al Suediei.
Eric a făcut puține progrese în Danemarca și a participat la bătălia de la Scania din 1134. Regele Niels și Magnus au ajuns la Fotevik Bay în Scania, în iunie 1134, căutând să-l înfrunte decisiv pe Eric. În bătălia de la Fotevik din 4 iunie 1134, regele Niels și Magnus au fost luați prin surprindere de un contingent de soldați călăreți germani. Niels a scăpat în timp ce Magnus a fost ucis. Niels a căutat refugiu la Sfântul Împărat Roman Lothar al III-lea, însă nu a reușit să treacă de orașul Schleswig. Niels s-a aventurat în fostul oraș al lui Knut Lavard, pe 25 iunie 1134, în ciuda avertismentelor. El a fost întâmpinat de cler, însă el și avangarda sa au fost uciși înainte de a putea ajunge la palatul regal, locuitorii orașului întrocându-se împotriva sa.
Eric al II-lea al Danemarcei
200px|thumb|left
Eric a fost proclamat rege la adunarea de la Scania, la St. Liber Hill, iar Lund a devenit capitala sa. Kesja s-a întors în Danemarca unde a fost proclamat rege la adunarea Urnehoved din Schleswig. Eric l-a urmărit și l-a ucis atât pe Niels cât și pe fii săi, dintre care doar Olaf Haraldsen a reușit să scape cu viață.
Apoi a căutat să consolideze și să legitimeze domnia sa, oferind titluri și privilegii susținătorilor săi și proclamându-l pe nepotul lui Asser, Episcop Eskil de Roskilde. El a inițiat procesul de a obține canonizarea cumnatului său Knut Lavar și a stabilit o mănăstire la Ringsted. Eric a vrut să stabilească dreptul divin al regilor și canonizarea lui Knut care îi sprijinea cererea sa la tron. Knut a fost canonizat în cele din urmă în 1170.
Eric a fost cunoscut ca un rege dur cu dușmanii săi. În vara anului 1136, el a organizat o cruciadă împotriva populatiei păgâne de la insula Rügen din Marea Baltică și capitala sa, Arkona. A ordonat oamenilor săi să sape un canal între oraș și restul insulei, canalul având efectul de a usca apa potabilă care era furnizată în orașul Arkona, forțând orașul să se predea. Înainte de acest succes în Arkona, Eric a învins bătălia navală în 1135 în apropiere de coasta Danemarcei și slavii sub conducerea ducelui Ratibor I de Pomerania a devalizat orașul Roskilde iar un an mai târziu, după luptă de la Konungahela, (în prezent în Kungälv, Suedia) a devalizat și acest oraș. L-a însoțit pe Magnus într-o campanie de succes în Norvegia, unde a reușit să ardă orașul Oslo. Când a aflat că Eskil ridicase nobilii din Zeeland împotriva sa, Eric a plecat în nord pentru a înfrunta rebeliunea care se răspândea cu rapiditate în întregul Funen și Iutlanda, amendându-l puternic pe Eskil.
Eric al III-lea al Danemarcei
200px|thumb|right
Eric a trebuit să lupte pentru domnia împotriva vărului său, Olaf Haraldsen. Olaf a stabilit o bază de putere în Scania în 1139 și a încercat să cucerească tronul, până când Eric l-a învins și l-a ucis în 1141, în apropiere Helsingborg. În timpul războaielor civile, slavii de vest au precheziționat coasta daneză fără să întâmpine multă rezistență. Eric l-a sprijinit pe Magnus cel Orb și pe Sigurd Slembe în războaiele civile norvegiene.