Kino (în rusă: Кино́; în română însemnând "cinema"; denumirea inițială , Garin i giperboloidî, Garin și hiperboloizii) a fost una dintre cele mai populare formații rock sovietice ale anilor 1980 și a făcut parte din Clubul de Rock din Leningrad. Viktor Țoi a fost în permanență liderul formației și autorul versurilor și al muzicii interpretate de aceasta. După moartea sa, în 1990, Kino și-a încetat activitatea pentru o perioadă îndelungată.
În cei nouă ani de activitate de până atunci, formația lansase pe albumele sale de studio peste 100 de cântece, precum și mai multe compilații și înregistrări live, la care s-a adăugat un număr mare de bootleguri neoficiale. În 2012, câțiva dintre foștii membri au înregistrat o versiune de studio a cântecului „Ataman”, folosind înregistrări mai vechi păstrate cu vocea lui Viktor Țoi. În 2020, formația s-a reunit, iar în anul următor a susținut primele concerte după revenire, cu părțile instrumentale interpretate live și vocea lui Țoi redată de pe fonogramă. În 2022-2023, formația reunită a susținut un amplu turneu în orașe din Rusia și din republicile fostei Uniuni Sovietice.
Din punct de vedere stilistic, Kino s-a îndepărtat de multe dintre elementele tradiționale ale rockului rusesc. În locul seturilor obișnuite de tobe, formația folosea adesea efecte programate cu ajutorul sintetizatoarelor de ritm, ceea ce conferea uneori muzicii o tentă de disco sau de muzică pop. În prima perioadă de activitate, versurile abordau mai ales viața cotidiană a adolescenților și frământările legate de dragoste, motiv pentru care membrii formației au fost asociați cu curentul „noilor romantici”. În creațiile ulterioare, temele eroice și de protest se îmbină cu o viziune mai tragică asupra lumii.
Popularitatea formației Kino a crescut constant. Dacă la început muzicienii cântau doar la concerte în apartamente și erau criticați sever atât de presa oficială, cât și de cea underground, spre sfârșitul anilor 1980 discurile lor circulau în milioane de exemplare, iar concertele ajunseseră să umple stadioane. În jurul formației s-a dezvoltat fenomenul cunoscut drept „Kinomania”, care s-a amplificat după moartea tragică a lui Viktor Țoi și continuă să existe și în prezent. Locul în care acesta lucrase a devenit un punct de pelerinaj pentru admiratori din întregul spațiu postsovietic, iar pe Aleea Krivoarbatski din Moscova a apărut așa-numitul „Zid al lui Țoi”, acoperit de fani cu citate din cântecele sale și mesaje de admirație. Kino continuă să fie prezentă în cultura populară, iar moștenirea muzicală a formației este apreciată de criticii și muzicologii contemporani.
Istorie
Formarea grupului Formația Kino a luat naștere din membri ai două grupuri beat din Leningrad - „Palata nr. 6” și „Piligrim”. Viktor Țoi cânta la chitară bas în primul, iar din al doilea făceau parte chitaristul Aleksei Rîbin și bateristul Oleg Valinski. Țoi mai apăruse de câteva ori la concertele formației „Avtomaticeskie udovletvoriteli” a lui Andrei Panov, iar Rîbin repetase pentru o vreme cu „Abzaț”. În vara anului 1981, cei trei prieteni au plecat pe cont propriu în vacanță în Crimeea și, în satul Morske, au hotărât să formeze împreună o trupă, pe care au numit-o „Garin și hiperboloizii”, după romanul fantastic al lui Aleksei Tolstoi Hiperboloidul inginerului Garin. Aleksei Rîbin avea să-și amintească mai târziu că numele fusese influențat și de formațiile rock occidentale pe care le ascultau atunci, multe dintre ele având denumiri alcătuite din două sau trei cuvinte. După întoarcerea la Leningrad, cei trei au început să repete materialul compus de Țoi, însă Valinski a fost încorporat aproape imediat și a părăsit formația. În toamna aceluiași an, muzicienii au intrat în Clubul de Rock din Leningrad și l-au cunoscut mai bine pe Boris Grebenșcikov, una dintre figurile influente ale scenei rock underground. Impresionat de muzica lor, Grebenșcikov le-a propus să lucreze împreună în studio. La începutul anului 1982, formația și-a schimbat numele în „Kino”.
Alegerea numelui „Kino” a fost dictată în primul rând de simplitate: trebuia să fie scurt, ușor de pronunțat și să nu aibă mai mult de două silabe. Primul nume, „Garin și hiperboloizii”, li se părea prea lung. Lui Viktor Țoi i-a plăcut și caracterul artificial al cuvântului „kino”, pe care îl asocia cu atmosfera cântecului „Aliuminievîe ogurțî”, scris în 1981 după ce fusese trimis la munci agricole în timpul studiilor. Textul cântecului folosește în mod deliberat cuvinte precum „butoane”, „agrafe”, „nituri”, „găuri”, „chifle” și „furculițe”. Țoi și Rîbin au discutat posibilele denumiri în apartamentul lui Ghenadi Zaițev, împreună cu Boris Grebenșcikov și alți membri ai formației Akvarium. Înregistrarea primului album era în pregătire și aveau nevoie de un nume simplu, dintr-un singur cuvânt, care să poată fi trecut pe copertă. După ce au analizat numeroase variante fără să ajungă la o concluzie, Țoi și Rîbin au observat, în drum spre stația de metrou „Tehnologhiceski Institut”, firma luminoasă a cinematografului „Kosmonavt”. Cuvântul „kino”, deși fusese respins cu puțin timp înainte, li s-a părut atunci potrivit și a rămas numele formației.
Albumul de debut a fost înregistrat în Casa Pionierilor din raionul Krasnogvardeiski, spațiu care avea să devină ulterior studioul „AnTrop”, amenajat de Andrei Tropillo cu echipamente scoase din uz de diferite organizații. Tropillo îi văzuse deja pe Țoi și Rîbin la un kvartirnik și, după ce a terminat mixajul albumului Triunghiul al formației Akvarium, i-a invitat în studio la recomandarea lui Grebenșcikov. Cum Kino era alcătuită atunci numai din Țoi și Rîbin, Grebenșcikov a apelat la câțiva colegi din Akvarium pentru a completa înregistrările: Vsevolod Gakkel la violoncel, Andrei Romanov la flaut și Mihail Fainștein-Vasiliev la chitară bas. În lipsa unui baterist, au folosit o mașină de ritm, ritm-boxul sovietic „Elektronika”. Magnetoalbumul rezultat cuprindea 13 cântece și a primit titlul 45, după durata totală planificată a înregistrării, în minute. Albumul a trecut aproape neobservat de criticii muzicali, dar a contribuit la răspândirea numelui Kino și în afara Leningradului. Țoi avea să spună ulterior că „înregistrarea a ieșit destul de nefinisată și nu ar fi trebuit lansată”.
Plecarea lui Rîbin din formație La sfârșitul anului 1982, muzicienii au încercat să înregistreze un al doilea album în studioul Micului Teatru Dramatic, alături de bateristul Valeri Kirillov, viitor membru al formației „Zoopark”, și de inginerul de sunet Andrei Kuskov. În timpul sesiunilor, Țoi a devenit nemulțumit de sunetul tobelor și a oprit înregistrările. Fragmente din banda respectivă au fost folosite ulterior pe Cântece necunoscute ale lui Viktor Țoi, lansat pe CD în 1992. În iarna anului 1983, Kino a susținut mai multe concerte la Leningrad și Moscova; la unele dintre ele a cântat și bateristul formației Akvarium, Piotr Troșcenkov. Rîbin l-a adus la repetiții mai întâi pe basistul Maksim Kolosov, apoi pe chitaristul Iuri Kasparian. Potrivit lui Grebenșcikov, Kasparian nu stăpânea prea bine chitara la început, dar a progresat rapid și a devenit în cele din urmă al doilea om ca importanță în Kino. Jurnalistul Evgheni Dodolev nota în 1988: „Primul candidat ales de Țoi - chitaristul Iuri Kasparian - a provocat nedumerire printre colegii muzicieni: «nu știe deloc să cânte». Timpul a pus însă totul și pe toți la locul lor... maeștrii experimentați, care îl primiseră fără entuziasm pe Kasparian, ridică acum vinovați din umeri - cine și-ar fi putut imagina că Țoi are o asemenea intuiție?”. Kolosov și Kasparian au participat la cel de-al doilea concert al formației pe scena Clubului de Rock din Leningrad, primit cu o oarecare nedumerire de public, deoarece programul Kino mai avea nevoie de multă muncă.Rîbin, capitolul 7.
Țoi și Rîbin își împărțiseră clar rolurile în formație: Țoi se ocupa de partea creativă, scriind versurile și muzica, iar Rîbin gestiona partea administrativă, de la concerte și repetiții până la sesiunile de înregistrare. În martie 1983, după o serie de neînțelegeri, între cei doi a izbucnit un conflict serios. Pe Țoi îl deranja, între altele, faptul că Rîbin îi interpreta cântecele și în alte contexte fără să compună material propriu, iar Rîbin era nemulțumit că toate deciziile erau luate în ultimă instanță de Țoi. În cele din urmă, au încetat să-și mai telefoneze și nu s-au mai văzut niciodată. La invitația lui Serghei Rîjenko, Rîbin a plecat la Moscova pentru a cânta cu formația punk „Futbol”, iar Țoi, rămas fără o componență stabilă, și-a întrerupt temporar activitatea muzicală și a lipsit de la primul festival al clubului rock.Rîbin, capitolul 8.
Singura mărturie audio importantă din acea perioadă a rămas bootlegul 46, alcătuit din versiuni demo ale unor cântece noi ale lui Țoi, înregistrate în portastudioul de acasă al tânărului inginer de sunet Aleksei Vișnia, care învățase meseria de la Tropillo și Grebenșcikov. Materialul continua direcția romantismului urban, dar avea un ton mai întunecat și mai rece. Pentru Țoi, 46 era doar o bandă de repetiție, menită în special să-l ajute pe Kasparian să exerseze. Vișnia a pus însă înregistrarea în circulație fără știrea muzicienilor, iar mulți ascultători au tratat-o drept al doilea album de studio al Kino, deși formația nu i-a recunoscut niciodată legitimitatea.
Consolidarea pe scenă La începutul anului 1984, Țoi și Kasparian au început să lucreze la adevăratul lor al doilea album. Boris Grebenșcikov a preluat din nou rolul de producător și a adus în studio mai mulți muzicieni cunoscuți: Aleksandr Titov la chitară bas, Serghei Kuriokhin la claviaturi, Piotr Troșcenkov la tobe, Vsevolod Gakkel la violoncel, Igor Butman la saxofon și Andrei Radcenko la tobe. Grebenșcikov însuși a cântat la micul sintetizator „Kassioton”. Albumul a fost înregistrat în studioul lui Andrei Tropillo și lansat sub titlul Nacialnik Kamciatki; „Kamceatka” era numele centralei termice în care Țoi avea să lucreze mai târziu ca fochist. Pe copertă apare și Gheorghi „Gustav” Gurianov, deși acesta s-a alăturat formației abia spre sfârșitul sesiunilor și a participat la înregistrarea unui singur cântec. Albumul este dominat de minimalism, atât în caracterul laconic al aranjamentelor, cât și în soluțiile tehnice. Sunetul chitarei lui Kasparian, de exemplu, nu era procesat prin overdrive, ci cu ajutorul magnetofonului sovietic „Nota”, folosit pe post de efect de fuzz. Presa rock underground a remarcat câteva cântece considerate hituri sigure - „Trolleibus”, „Poslednii gheroi”, „Gheneral”, „Kamceatka” și „Trankvilizator” - dar a ironizat ceea ce numea „o atmosferă de oarecare plictiseală”. „Albumul a fost electric și într-o anumită măsură experimental în privința sunetului și formei. Nu pot spune că, din punct de vedere al sunetului și orientării stilistice, a ieșit așa cum ne-am fi dorit, dar ca experiment a fost interesant”, declara Țoi.
După încheierea albumului s-a conturat componența „electrică” a Kino: Țoi, Kasparian la chitară solo, Titov la chitară bas și Gurianov la tobe. Din mai 1984, cei patru au început să repete intens un nou program de concert. În același an au participat la al doilea festival al Clubului de Rock din Leningrad, unde au devenit una dintre marile revelații ale ediției și au fost declarați laureați; cântecul „Ia obiavliaiu svoi dom” a fost desemnat cea mai bună piesă a festivalului. De atunci, notorietatea formației a crescut, iar Kino a început să susțină regulat concerte în alte orașe ale Uniunii Sovietice. În vară, formația a cântat împreună cu Akvarium, „Zvuki Mu” și „Bravo” în localitatea Nikolina Gora de lângă Moscova, sub supravegherea atentă a organelor de securitate ale statului; și acest concert a fost apreciat favorabil de critici.
thumb|left|Iuri Kasparian și Viktor Țoi la un concert în Leningrad, 1987