thumb|170px|François Villon, gravură pe coperta Marelui Testament Grand Testament de Maistre François Villon, Paris, 1489. thumb|180px|François Villon, Utrecht, sculptură de Marius van Beek (1964). Opera lui François Villon cuprinde - în total și după cât se știe - 3329 de versuri Cambell, Catherine E.: A Survey of Graduate Reading Lists in French, p. 588, French Review 56:4, martie 1983. Peckham, Robert D.: François Villon: A Bibliography, Garland Medieval Bibliographies 3, New York, Garland, 1990. Sturm, Rudolph: François Villon: Bibliographie und Materialien, 1489-1988, Munich, K. G. Saur, 1990.. François Villon născut ca François de Montcorbier, Des Logos sau Des Loges (n. 1 aprilie 1431 pe stil vechi/19 aprilie 1432 pe stil nou, Paris Charpier, Jacques: François Villon, un tableau synoptique de la vie et des oeuvres de Villon et des événements artistiques, littéraires et historiques du XVe siècle, din seria Poètes d'hier et d'aujourd'hui, publ. Pierre Seghers, Paris, 1958. - dispărut în ianuarie 1463) a fost unul dintre marii poeți ai Franței evului mediu.

Biografie

Născut ca François de Montcorbier, François Villon și-a preluat pseudonimul, cu care a devenit celebru, după susținătorul și tutorele său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-BétournéFein, David: François Villon Revisited, p. 1, ed. Twayne, New York, 1997, ISBN 0805745645. A absolvit Sorbona (la vremea respectivă, academie catolică-ecleziastică), ca Licențiat (B.A.) și Maestru în arte (M.A.) în 1452, la vârsta de 21 de ani Mențiune biografică asupra lui François Villon, Bibliothèque Nationale de France Accesat: 17 iulie 2013..

La 24 de ani, într-o gâlceavă de bețivi a ucis un preot și a fugit din Paris. Amnistiat în ianuarie 1456 de regele Carol al VII-lea a revenit la Paris dar, după un an, ca urmare a participării la jefuirea colegiului Navara a fost întemnițat la Châtelet, de unde a evadat și a fugit iar din Paris pentru șase ani de vagabondaj

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villons s-a aciuit la Blois, la curtea prințului-poet ducele Charles d'Orléans care i-a acordat protecția și i-a cuprins trei balade într-un manuscris de-al său dar răzvrătítului poet i-a repugnat comoda viață de la curte și a fugit spre noi aventuriPinkernell, Gert: François Villon et Charles d'Orléans, d’après les Poésies diverses de Villon, Heidelberg, Universitätsverlag C. Winter, 1992..

După ce s-a alăturat bandei coquillarzilor, Villon a fost închis la închisoarea Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat de regele Louis XI.

Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut implicat, deși pasiv, într-o altercație de stradă după care a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurătoare. În urma apelului, Curtea supremă pariziană ("Le Parlement de Paris") i-a comutat condamnarea la expulzarea pe o perioadă de zece ani din Paris, în urma căreia, la vârsta de 31 de ani (1463) François Villon a părăsit orașul și a dispărut definitiv Favier, Jean: François Villon, op. cit..

Biografia lui Villon a rămas, în general, incertă atât din carența de documente, cât și datorită eforturilor de dezinformare strecurată de poet în operele sale. Villon și-a folosit biografia ca sursă de inspirație evident, fără să se simtă obligat să respecte corectitudinea datelor. Din opera sa literară reiese că Villon a avut o viață aventuroasă (el însuși și-a creat un mit de derbedeu, vedeți mai jos cap. Legenda villoniană), devenită celebră și sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni până în zilele noastre. Lipsa de date biografice precise a făcut loc imaginației romantice. Unul dintre principalii biografi al lui Villon, specialistul în istoria evului mediu francez Jean Favier - profesor emeritus la Sorbona, director general al Arhivelor Franței și președintele Bibliotecii naționale franceze - i-a publicat în 1982 o voluminoasă biografie în care a însăilat pe canavaua istoriei vremii respective puținele date biografice considerate corecte. Biografia scrisă de Favier a fost contestată de alți autori de prestigiu, precum Jean Dufournet, Jean Dérens, M. Freeman și, cu o deosebită vehemență, Gert Pinkernell, profesor de istorie a literaturii la Universitatea din Wuppertal, Germania Pinkernell, Gert: François Villon: biographie critique et autres études, Heidelberg, Universitätsverlag C. Winter, 2002.Pinkernell, Gert: François Villon et Charles d'Orléans..., op. cit.Dufournet, Jean, Dérens, Jean et Freeman, M.: Villon hier et aujourd’hui. Actes du Colloque pour le cinq-centième anniversaire de l’impression du Testament de Villon (...), Bibliothèque historique de la ville de Paris, 1993.Dufournet, Jean: Recherches sur le Testament de François Villon, Paris : SEDES, 1971-73..

François de Montcorbier (François Villon) s-a născut la Paris (în „Catrenul” său el menționează: „Je suis François, dont ce me poise,/Né de Paris emprès Ponthoise”, astăzi Pontoise) sub ocupație britanică, în timpul Războiului de 100 de Ani (1337-1453), pe 1 aprilie 1431/19 aprilie 1432, în anul în care a fost arsă pe rug Ioana d'Arc, într-o familie modestă originară din Bourbonnais (localitate care ar aparține în zilele noastre districtului Allier din Franța centrală), cu numele de de Montcorbier, Des Logos, sau Des Loges, ca fiu al unei mame pioasă și analfabetă și al unui tată curelar, de care a rămas orfan din pruncie Oeuvres complètes de François Villon (Project Gutenberg's Oeuvres complètes de François Villon, by François Villon, EBook #12246, 2004, ) Accesat: 17 iulie 2013..

Pe mama sa, care i-a cerut să se roage pentru ea, Villon o descrie în „Baladă ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina la Maica Domnului” (Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier Nostre Dame) din „Testament”, 1461:

Biată bătrână-s, cu păcate grele, Și carte n-am, sunt o neștiutoare.Villon, François: Testament: Baladă ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina la Maica Domnului, 21-22, în traducerea lui Dan Dănilă, http://www.dan-danila.de/villon.html      Femme je suis povrette et ancienne, Qui riens ne scay; oncques lettre ne leus}} Villon, François: Le Testament, Ballade que Villon feit a la requeste de sa mère pour prier Nostre Dame,, 893-894, 1461.     

François de Montcorbier (în , după cum a fost înregistrat în registrele universității) a obținut la 18 ani, în 1449 titlul de bacalaureat (B.A.) al Facultății de arte (în ) și la 21 de ani, în 1452, titlul de Maîtrise ès arts (M.A.) care i-a conferit primul grad ecleziastic, de „chierico”, inclusiv anumite privilegii (), ca dreptul la purtare de „tonsură”, la a fi judecat numai de un tribunal al Bisericii Catolice (un beneficiu ecleziastic, „privilegium fori”) și de asemenea, dreptul de admitere automată la o altă facultate Longnon, A.: Etude biographique sur Villon, p.12-13, Bibl. de l'Université, Registre de la Nation de France, ms. No 1, fol 155. Ed. Gallica, Paris..

Student fiind, François s-a angrenat într-o serie de tulburări studențești din care a scăpat fără pedeapsă prin protecția părintelui Guillaume de Villon (, din „Testament”, versul 853).

Villon și-a reamintit ulerior, cu melancolie, în „Testament”, de această perioadă agitată de studențieBien sçay, se j'eusse estudié Ou temps de ma jeunesse folle Et a bonnes meurs dedié, J'eusse maison et couche molle. Mais quoy ! je fuyoië l'escolle Comme fait le mauvaiz enffant En escripvant cette parolle A peu que le cueur ne me fent !Thiry, Claude: Le Testament, octava XXVI, 201-208, (conf. textului reconstituit), op. cit. p. 107.

Activitatea poetului între anii 1452-1455 a rămas incertă dar se știe că în epoca respectivă Franța de la finele razboiului de 100 de ani nu era capabilă să angajeze un număr așa de mare de intelectuali așa că majoritaea a ajuns să șomeze și să vagabondeze. Favier Favier, Jean: François Villon, Op. cit., cap. VII, pag. 143-145. consideră că faptul că Villon, care după terminarea studiilor nu a izbutit să obțină poziția bine retribuită pe care o sperase, l-a făcut să se înhăiteze cu alți novici în cler sortiți șomajului, apucându-se de beții și șotii pe deoparte și nutrind un profund dispreț, invidie și antipatie față de cei cu viitorul asigurat datorită apartenenței la familiile bine plasate, la burghezia pariziană. Locuind într-o chilie a bisericii Saint-Benoît, situată în centrul Cartierului latin Villon a avut ocazia să cunoască personal familiile celorlalți clerici din biserică, precum pe comandantul jandarmeriei pariziene, magistratul () Robert d’Estouteville și pe soția sa, sau pe Regnier de Montigny, tatăl a doi preoți la Saint-Benoît care au avut neșansa să fie spânzurați împreună cu Colin de Cayeux, sau preotul de la Saint-Benoît, Guy Tabarie care-l va denunța ulterior de furtul de la coleguil NavaraChampion, Pierre: François Villon, vol. I, cap. VII, Librairie Champion, Paris, 1984.). Poetul i-a persiflat pe acești căpătuiți, „galanții grațioși” (în ), cei care <div style="text-align:center">Cântă așa de bine, discută așa de bine, | <div style="text-align:center">Si bien chantans, si bien parlans, <div style="text-align:center">Așa de plăcuți în fapte și-n vorbe... | <div style="text-align:center">Si plaisans en faiz et en dis...<div style="text-align:center">(„Testamentul”, 227-228) Incidentul cu preotul Phillippe Chermoye (sau Sermoise)

În seara zilei de 5 iunie 1455, cu ocazia sărbătorii Corpus Domini poetul, care continua să locuiască într-o chilie de la biserica Saint-Benoît, chefuia cu un preot, Gilles, și cu o domnișoară, Isabelle, când a fost atacat de un alt preot, Phillippe Chermoye (sau Sermoise) care l-a tăiat pe față cu un pumnal. Villon a ripostat cu propriul pumnal, pe care-l deținea la centura sutanei și l-a pocnit și cu o piatră, apoi l-a lăsat pe părintele Chermoye în grija unui bărbier (în acele vremuri bărbierii foloseau și ca felceri) din apropiere, pentru a fi tratat și pansat, dar preotul, care fusese transportat la spital, a sucombat cam la o săptămână după internare.

Pentru a nu-și lua riscuri, Villon a fugit din Paris, spre locul de origine a familiei sale, Bourbonnais și a fost condamnat în contumacie. În ianuarie 1456 regele Carol al VII-lea și-a petrecut un concediu la curtea sa din localitate, ocazie folosită de poet pentru a cere și a obține - pe baza a două mesaje care susțineau legitima apărare a poetului, unul, din partea protectorului său, G. de Villon și un al doilea, de la avocatul întocmit de acesta, Pierre Fournier („Semincerul” - 165, „Testamentul” - 1030) - o scrisoare de grațiere cu care s-a putut reîntoarce în Paris (Pinkernell lansează și supoziția unei posibile inervenții a Coquillarzilor), de unde a trebuit să fugă din nou după ce a participat la jefuirea Colegiului Navarre Natucci, Alessandro: François Villon, op. cit. Accesat: 17 iulie 2013.Pinkernell, Gert: François Villon: biographie critique , op. cit.thumb|180px|Sorbona (Collège de Sorbonne) în 1550 .

Conform cu Gert Pinkernell, nu au rămas date precise despre scrierea literară a lui Villon din această perioadă dar este posibil că atunci au fost scrise unele dintre baladele cuprinse ulterior în Micul Testament, precum „Balada femeilor din Paris” (Ballade des femmes de Paris) sau, „Romanul Vânturilor Dracului” (Roman du Pet-au-diable) pomenit în Micul Testament (857 s.) și lăsat ca moștenire lui Guillaume Villon, (posibil că atât acest roman, cât și o pomenită bibliotecă, au fost inexistente și menționate doar ca o glumă)Pinkernell, Gert: François Villon: Biographie critique, op. cit..

Villon îndrăgostit