Moshè ben Nahman Gerondi, cunoscut sub acronimul RaMBaN, de la Rabbi Moshè ben Nahman,(în ebraică רבי משה בן נחמן sau acronimul רמב"ן Ramban) sau ca „Rabbenu Moshè Gerondi”, în literatura medievală europeană „Nahmanides”, în catalană Bonastruc ça Porta sau Bonastruc de Porta adică „Noroc bun de lângă poartă” (1194 Girona -1270 Acra) a fost un învățat evreu catalan, rabin, teolog, jurist, cabalist, comentator al Bibliei ebraice și al Talmudului, filozof,poet și medic. A trăit și activat în cea mai mare parte a vieții la Girona, in Catalonia, iar la sfârșitul vieții s-a refugiat în Castilia sau poate în sudul Franței, ultimii trei ani ai vieții trăindu-i, apoi, în Palestina, aflată pe atunci sub stăpânire musulmană mamelucă, iar in nord - catolică cruciată. Ramban este considerat una din cele mai importante autorități în legislația și teologia iudaică, reflectată în Halahá, și unul din cei mai însemnați exegeți ai scrierilor sacre ale iudaismului.
Biografie Moshe ben Nahman s-a născut și a petrecut cea mai mare parte a vieții la Girona, în Catalonia, care făcea parte din Regatul Aragon. El a fost nepotul de bunic al lui Itzhak ben Reuven din Barcelona și văr cu rabinul Yona Girondi, cu care a întreținut o corespondență. S-ar putea ca Benveniste de Porta (Ça Porta), magistrat (baillie) al Barcelonei, să fi fost un frate al său.
A învățat la teologul Yehuda Ben Yakar, autor de Tosafot, și cu Meir ben Avraham din Trinquetaille, originari din Franța de asemenea a studiat Cabala cu Ezra sau Azriel din Girona. De asemenea a urmat studii de medicină și de filozofie. Din adolescență și-a a câștigat reputația de învățat. La 16 ani a scris primele sale scrieri în domeniul legii iudaice Halaha. În cartea sa „Milhemot Hashem” (Războaiele Domnului) a apărat pozițiile adoptate de rabinul Alfassi împotriva criticilor lui Zerahia Halevi din Girona. Aceste scrieri revelau o tendință conservatoare, un respect nemărginit pentru autoritățile spirituale din trecut, care au caracterizat și operele sale ulterioare.
El și-a câștigat o vreme existența din practica medicinii. Ulterior el a condus o ieșivă la care au învățat câteva din somitățile generației următoare de învățați evrei, ca,de pildă, Shlomo Ben Adret (RaShbA) și Aharon ben Yossef Halevi din Barcelona. După decesul rabinului Yona Gerondi, în anul 1264 Ramban a devenit rabinul șef al Cataloniei. Chiar și regele Aragonului, Jaime I, se sfătuia uneori cu el.
Atitudinea față de Maimonides (RaMBaM) Pentru Ramban opiniile învățaților Mishnei și Talmudului, ca și ale Gheonimilor erau în afara oricărei obiecțiuni. Cuvintele lor nu puteau fi puse la îndoială sau criticate. „Noi ne închinăm în fața lor”, spunea el, „și chiar când rațiunea afirmațiilor lor nu ne este pe deplin lămurită, noi le acceptăm.”(„Aseifat Zkenim”, comentariu la „Ketubot”). Această adeziune la afirmațiile învățaților „dintâi” („rishonim”) se datora poate, pietății, sau influenței școlii de gândire a evreilor așkenazi din nordul Franței. Se mai crede ca ea se datora și unei reacții la rapida acceptare în rândurile evreilor spanioli și provensali a filozofiei greco-arabe. mai ales după difuzarea cărții lui Maimonide, „Călăuza rătăciților”. Această lucrare dăduse un avânt tendinței de a da o interpretare alegorică a povestirilor Bibliei și de a reduce însemnătatea miracolelor. Ramban s-a împotrivit cu înverșunare acestei tendințe, mergând până la atitudinea extremă, de a nu permite punerea în chestiune a nici uneia din sentințele discipolilor generației Gheonimilor.
În jurul anului 1238 la chemarea lui Shlomo din Montpellier, care fusese excomunicat de către adepții lui Maimonide, Ramban a trimis o epistolă către comunitățile din Aragon, Navarra și Castilia, în care fuseseră persecutați la rândul lor, adversarii ideologici ai lui Shlomo din Montpellier. Stima pe care o împărtășea față de Maimonides, în ciuda dezacordului de opinii, precum și caracterul său înclinat spre blândețe, l-a ținut departe de alinierea cu tabăra anti-maimonistă,și l-au făcut să-și asume rolul de mediator.
Într-o scrisoare adresată rabinilor francezi, Moshe ben Nahman a atras atenția asupra virtuților lui Maimonide, și asupra faptului că opera acestuia, „Mishne Tora”, codul iudaic pe care acesta îl redactase, nu numai că nu exprima nici o toleranță în interpretarea interdicțiilor formulate de legea iudaică, ci chiar dimpotrivă, prevedea respectarea cu cea mai mare strictețe a acestora. În legătură cu „Călăuza rătăciților” a lui Maimonide, Ramban arăta ca aceasta nu se adresa unora cu credința neabatută. ci unora care fuseseră rătăciți de influența operelor filozofice ale unor învățați ne-evrei ca Aristotel și Galen. Aceasta analiză a lui Ramban a Călăuzei rătăciților nu este cu totul acceptată în zilele noastre de către specialiști.
„Dacă sunteți de părere că este de obligația voastră să denunțați „Călăuza” ca eretică, de ce totuși o parte din publicul vostru este reticentă și pare să regrete aceasta? Este corect ca în asemenea chestiuni să se procedeze într-un mod capricios, azi așa și mâine altfel? ” Pentru a reconcilia cele două tabere, Moshe Ben Nahman a propus revocarea boicotului lansat împotriva porțiunii filozofice a Codului „Mishne Tora”, dar, in schimb, să fie menținute și chiar întărite, pe de o parte, interdicția studierii Călăuzei rătăciților, precum și sancționarea celor care resping intrerpretările alegorice ale Bibliei. Acest compromis, care ar fi putut pune capăt disputelor, a fost respins de ambele tabăre, în ciuda prestigiului cărturarului.
În 1263 Moshe ben Nahman a fost silit să apară ca reprezentant al iudaismului la disputa religioasă publică iudeo-creștină organizată de biserică la Barcelona cu apostatul Paulus Christianus, care a reprezentat punctul de vedere al bisericii catolice. Polemica a avut loc în prezența regelui Jaime și a inchizitorului Regatului. Deoarece vederile exprimate de Ramban în această dispută au fost interpretate ca blasfemie contra creștinismului, în 1267 rabinul a fost nevoit să părăsească regatul.
Moshe Ben Nahman a avut 4 fii: Nahman, Shlomó, Yossef și Yehudá. precum și câteva fete, al căror nume nu se mai știe.
Iggeret ha-Kodesh Lui Ramban i se atribuie o carte numită „Iggeret Hakodesh” (Epistola sfințeniei) care se ocupa de probleme legate de căsătorie, sfințenie și relații sexuale, și care fusese dăruită unuia din fiii săi la nunta acestuia. În aceasta epistolă, Ramban îl critică pe Maimonide pentru a fi stigmatizat natura sexuală a omului ca ceva negativ. În concepția sa, corpul cu toate funcțiile sale sunt creația lui Dumnezeu, este sfânt și nici una din pulsiunile și actele sexuale „normale” nu pot fi privite ca negative.
Vederile lui Ramban despre moarte, doliu și înviere În scrierea sa Torat Haadam, închinată riturilor de doliu, obiceiurilor de înmormântare, Moshe ben Nahman critică pe acei gânditori care tânjeau spre indiferența față de plăceri și durere. Aceasta era după el, împotriva Legii, care cere omului să se bucure în zilele de bucurie și să plângă în zilele de doliu. Ultimul capitol , intitulat Shaar hagmul dezbate asupra răsplății și pedepsei, asupra învierii și a unor subiecte asemănătoare. El ia în rîs pe acei filozofi care pretind cunoașterea esenței lui Dumnezeu și a îngerilor, pe când însăși compoziția propriului lor corp le este necunoscută.
Pentru Ramban revelația divină este cea mai bună călăuză în toate aceste probleme și continuă cu prezentarea concepției iudaice despre viața de apoi. El susține că Dumnezeu este eminamente drept, și că trebuie să existe răsplată și pedeapsă. Această răsplată și pedeapsă trebuie să se aplice în lumea cealaltă, pentru că binele și răul în lumea noastră sunt relative și trecătoare.
În afară de sufletul animal, care derivă din „puterile supreme” și este comun tuturor creaturilor, omul posedă un suflet special. Acest suflet special, care este o emanație directă de la Dumnezeu, a existat înaintea facerii lumii. Prin medierea omului, el pătrunde in viața materială; iar la descompunerea acestui mediu, el se întoarce în sursa lui originară sau pătrunde in corpul altui om. Această credință, după Ramban, stă la rădăcina căsătoriei prin levirat, al cărui produs - copilul, moștenește nu numai numele fratelui tatălui său biologic, ci și sufletul acestuia, continuându-i existența pe pământ. Învierea de care vorbesc profeții, care va avea loc dupa venirea lui Mesia, se referă, după Ramban, la corp. Corpul fizic poate, sub influența sufletului, să se transforme într-o esență atât de pură, încăt devine etern.
Comentariul său la Tora Comentariul lui Moshe ben Nahman la Tora, adică cele cinci cărți ale lui Moise, a fost ultima sa carte, și cea mai cunoscută. El citează și critică frecvent comentariul lui Rashi, și formulează interpretări alternative, care contrazic pe cele ale lui Rashi. El s-a decis să-și scrie propriul comentariu din trei motive: 1. de a satisface mințile celor care studiază Tora și a le stimula interesul printr-o examinare critică a textului. 2. A justifica căile lui Dumnezeu și a descoperi înțelesurile ascunse ale cuvintelor din Scriptură, «deoarece în Tora se află ascunse toate tainele și miracolele, și în comorile sale sunt pecetluite toate frumusețile înțelepciunii.» 3. de a cultiva mințile învățăceilor prin explicații simple și cuvinte plăcute, atunci când aceștia citesc acele pasaje ale Torei care sunt de obicei citite de Șabat (sâmbăta) și de sărbători.
Comentariul lui Ramban la Cartea Facerii descrie cerul și pământul ca fiind create dintr-o substanță necorporală. Textul lui Ramban, îmbinând interpretări agadice și mistice, se baza pe un studiu filologic aprofundat și original al Bibliei. Ca și în operele sale precedente, el atacă cu vehemență pe filozofii greci clasici, mai ales pe Aristotel, și critică adesea interpretările biblice ale lui Maimonide. De pildă, el atacă interpretarea lui Maimonide la versetul Facerea 18:8 .(după Fred Rosner "Moses Maimonides' Treatise on Resurrection", Rowman & Littlefield 2004) Nahmanides afirma că sensul preferat de Maimonide este contrar semnificației evidente a cuvintelor biblice și că este un păcat până și să asculți așa afirmații. În vreme ce Maimonide se străduia să reducă miracolele din Biblie la nivelul de fenomene ale naturii, Ramban le evidențiază, declarând că nimeni nu poate împărtăși „Tora învățătorului nostru Moise”, fără să creadă că toate faptele noastre, individuale sau de masă, sunt controlate în mod miraculos și nimic nu poate fi atribuit naturii sau ordinii lumii. Alături cu credința în minuni, Ramban mai menționează încă alte trei credințe, care reprezintă, după el, principiile de credință ale iudaismului, și anume:credința în creaționism, în omnisciența lui Dumnezeu, și providența divină.
Atitudinea sa față de Avraham Ibn Ezra Ramban era un adversar al lui Rabbi Avraham Ibn Ezra, care și el era un comentator cu influență al Bibliei ebraice. Ramban nu era de acord cu poziția acestuia față de Cabala și mistica iudaică. Totuși, păstra pentru Ibn Ezra un mare respect, așa cum se vede în introducerea la comentariul său la cele cinci cărți ale Torei.
Disputa de la Barcelona, 1263 Ca rabin al Gironei și apoi ca șef rabin al Cataloniei, Moshe Ben Nahman dusese multă vreme o viață în general lipsită de griji majore. La bătrânețe viața i-a fost profund afectată de un eveniment care l-a silit în cele din urmă să-și părăsească casa, familia și țara în care s-a născut și a trăit. Aceasta a fost disputa religioasă în care a fost chemat să-și apere în public credința în anul 1263. Disputa a fost inițiată de către un evreu apostat, convertit la creștinismul catolic, Pablo Christiani, care a fost trimis de magistrul general al ordinului călugăresc al dominicanilor, Raimund de Penyafort, cu un mesaj regelui Jaime I al Aragonului, cerând ca regele să-l convoace pe Ramban pentru a răspunde la acuzațiile aduse iudaismului.