Înaintarea Aliaților de la Paris spre Rin a fost una dintre ultimele faze ale faze ale luptelor de pe Frontul de vest ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Această fază se întinde la sfârșitul Operațiunii Overlord (25 august 1944) și cuprinde luptele contraofensivei germane de iarnă din Ardeni (cunoscute și ca Ofensiva Von Rundstedt) până la momentul pregătirii forțării Rinului în primele luni ale anului 1945. Această perioadă este cunoscută oficial în istoriografia militară americană drept camapaniile Rinului și Ardeni-Alsacia.

Contextul general thumb|left|Tancuri Sherman M4 și M4A3 și infanteria americană din Divizia blindată IV înaintând prin Coutances După eliberarea Parisului de către Divizia a 2-a blindată franceză și Divizia a 4-a blindată americană la sfârșitul lunii august 1944, Aliații occidentali au luat o pauză pentru regrupare și pentru organizarea trupelor pentru continuarea luptelor de la Paris spre zona Rinului. Această pauză le-a permis germanilor să își întărească liniile defensive, adică să ia toate măsurile pe care nu le putuseră lua după ce forțele lor fuseseră practic distruse în timpul Operațiunii Cobra (părăsirea plajelor de debarcare din Normandia și înaintarea spre Paris. Incapacitatea germanilor să își organizeze o linie defensivă puternică permisese aliaților să înainteze fără ca Wehrmachtul să poată opună o rezistență notabilă.

Începând de la mijlocul lunii septembrie a anului 1944, cele trei Grupuri de Armată aliate – Grupul de armată XXI britanic comandat de feldmareșalul Bernard Montgomery în nord, Grupul de armată XII american comandat de generalul Omar Bradley în centru și Grupul franco-american comandat de generalul Jacob L. Devers în sud – au format un front larg sub comanda supremă a generalului american Dwight D. Eisenhower și a Cartierului său General SHAEF (Suapreme Headquarters, Allied Expeditionary Force).

În vreme ce principalii comandanți militari aliați (Montgomery, Bradley și Patton) sprijineau un atac direct spre Germania (atât Montgomery cât și Bradley oferindu-se să fie vârful de lance al unui asemenea atac), generalul Eisenhower a susținut posibilitatea unui atac pe un front larg, ceea ce ar fi permis trupelor aliate să se regrupeze și să schimbe axa principală a atacului funcție de evoluția situației tactice și, în plus, să asigure securitatea liniilor de aprovizionare din spatele frontului.

Înaintarea rapidă prin Franța provocase probleme logistice uriașe, agravate de lipsa unor porturi de mare capacitate, în afară de Cherbourg, care se afla totuși la mare distanță de front, în vestul țării. Deși portul Antwerp putea fi soluția salvatoare pentru problemele logistice ale aliaților, o aprovizionare eficientă nu putea fi luată în considerație până când nu era curățat estuarul râului Scheldt de punctele puternice ale rezistenței germane. De-a lungul acestei campanii, atât aliații cât și germanii au resimțit din plin efectele lipsei trupelor de rezervă care să înlocuiască militarii care luptau de prea multă vreme în primele linii.

Aliații trebuiau să depășească două obstacole majore plasate în calea ofensivei lor. Primul era formată din barierele naturale ale râurilor din estul Franței. Cel de-al doilea era Linia Siegfried, ale cărei forțe defensive erau plasate sub comanda feldmareșalului Gerd von Rundstedt.

Logistica și aprovizionarea

Deși ieșirea din zonele de debarcare din Normandia a luat mai mult decât fusese planificat, înaintarea aliaților până în septembrie a depășit toate așteptările. De exemplu, generalul Bradley dispunea de patru divizii suplimentare, iar forțele comandate de el se aflau cu peste 200 km mai departe decât pozițiile planificate. Un efect al acestei înaintări impetuoase a fost o criză de aprovizionare a liniei frontului, cererea era mai mare decât nevoile prognozate.

Cea mai mare parte a materialelor trebuiau să fie aduse la țărm pe plajele de invazie după ce erau debarcate în singurul port „Mulberry” rămas intact. Celălalt port fusese distrus de o furtună. Deși mai existau unele porturi mici precum Isigny, Port-en-Bessin sau Courcelles care erau folosite pentru descărcarea proviziilor, porturile mari precum Calais, Boulogne, Dunkerque și Le Havre ori rămăseseră în mâinile germanilor, care le transformaseră în „fortărețe”, sau fuseseră distruse sistematic de germanii care se retrăseseră. Cucerirea portului Cherbourg fusese un plus important pentru capacitatea de descărcare a proviziilor de pe vasele, dar lipsa mijloacelor terestre de transportul proviziilor către armatele care înaintau rapid a fost un nou factor limitator.

Deși combustibilul era pompat constant din Anglia în Normandia prin sistemul de conducte „Pluto” pe sub Canalul Mânecii, transportul acestuia în continuare era o mare problemă, de timp de frontul se deplasa mai rapid decât se reușea extinderea rețelei de conducte terestre.Ruppenthal, Logistic Support of the Armies, Vol. I, pp. 501-502 Căile ferate fuseseră distruse în bună parte de atacurile aliate și era necesar un efort de mare amploare pentru repunerea lor în funcțiune și, din acest motiv, a apărut nevoia organizării transportului rutier.Ruppenthal, Logistic Support of the Armies, Vol. I, pp. 547-51 În încercarea rezolvării acestei probleme a crizei de transport, camioanele a trei divizii americane proaspăt ajunse în Europa, (Divizia a 26-a infanterie, Divizia a 95-a infanterie și Divizia a 104-a de infanterie) au fost preluate de serviciile de logistică.Ruppenthal, Logistic Support of the Armies, Vol. II, p. 170 Diviziile Grupului de Armată XII americană au fost obligate în timpul avansării lor rapide să lase toate piesele de artilerie grea și jumătate din piesele de artilerie medie la vest de Sena, eliberând astfel un număr de camioane pentru serviciile de aprovizionare.Ruppenthal, Logistic Support of the Armies, Vol. I, p. 487 Britanicii au împrumutat americanilor patru companii de transport cu camioane.Ruppenthal, Logistic Support of the Armies, Vol. I, p. 484 Din păcate, alte 1.500 de camioane britanice nu au putut fi folosite pentru transportul de provizii deoarece aveau mari probleme mecanice.Administrative History of the Operations of 21 Army Group, p. 47 Sistemul de convoaie auto „Red Ball Express” a fost o încercare de rezolvare a problemei transportului cu camioane, dar s-a dovedit că și această soluție nu asigura capacitatea necesară de transport.Ruppenthal, Logistic Support of the Armies, Vol. I, pp. 520

Forța „Dragoon” care înainta dispre sudul Franței era aprovizionată în mod corespunzător prin Toulon și Marsilia deoarece aliații reușiseră să cucerească porturile intacte, iar sistemul local de căi ferate era în stare de funcționare mai bună. Prin cele două porturi aliații erau aprovizionați cu aproximativ un sfert din necesarul zilnic.

Se poate considera că serviciile americane de aprovizionare „Communications Zone” (COMZ) au eșuat în tentativa lor de stabilire a unor soluții viabile la criza de transport datorită în primul rând uriașei birocrații care le caracteriza – aproximativ 11.000 de funcționari de intendență. COMZ și comandantul lor — generalul John C. H. Lee — au fost criticați fără încetare de comandanții americani. Incapacitatea serviciilor logistice să aprovizioneze unitățile avansate a condus la aranjamente neortodoxe, unitățile aflate în criză preluând abuziv proviziile destinate altor unități. Eisenhower nu putea să își extindă autoritatea asupra COMZ, care era direct subordonat Washingtonului, nu SHAEF, iar generalul a fost criticat că nu a exercitat suficiente presiuni pentru schimbarea acestei situații.

Cucerirea portului Antwerp nu putea schimba în mod hotărâtor situația de vreme ce regiunea înconjurătoare a estuarului Scheldt era încă sub controlul germanilor. Rezolvarea acestei probleme era hotărâtoare pentru aliați, de vreme ce liniile lor de aprovizionare se întindeau încă din Normandia până în vestul Franței. Soluția logică ar fi fost asigurarea cât mai rapidă a funcționării sigure a portului Antwerp. Deși portul fusese cucerit aproape intact, accesul dinspre mare era blcoat de garnizoanele germane care controlau insule estuarului Scheldt.

Întârzierea asigurării securității portului Antwerp a fost considerată ca principalul punct slab al strategiei „frontului larg” a lui Eisenhower. Ca urmare, Grupul de Armată XXI al lui Montgomery nu a putut începe curățarea zonei estuarului, iar Armata a XV-a germană a avut suficient timp să ocupe poziții defensive favorabile și să le fortifice. Dacă i s-ar fi permis lui Montgomery să atace în septembrie, este cel mai probabil ca aliații să fi reușit curățarea regiunii estuarului Scheldt cu eforturi minime. Ca o consecință imediată, Eisenhower a fost obligat să permită comandanților săi de Grupuri de Armate să execute pe rând atacurile planificate. Din acest motiv, defensiva germană s-a putut organiza mai bine, iar rezervele au putut fi trimise în regiunile cele mai primejduite. În cele din urmă, Armata I canadiană a primit sarcina curățării estuarului râului Scheldt de germani.

Efectivele Trupele terestre germane pierduseră un mare număr de soldați în luptele din Normandia și în timpul retragerii care a urmat. Pentru ca să rezolve această problemă, aproximativ 20.000 de soldați din Luftwaffe au fost transferați în cadrul forțelor terestre, au fost trimiși pe front și unități formate din soldați lăsați inițial la vatră din motive medicale, iar în spatele frontului au fost formate rapid unități ale civililor slab instruiți – milițiile Volkssturm.

Numărul de noi recruți britanici era puternic limitat după cinci ani de război în Europa și peste mări. Soldații pentru completarea efectivelor unor formațiuni grav afectate de luptele de pe front nu mai erau disponibili și o serie de unități militare au fost desființate, iar membrii lor destinați întăririi altor unități. Și canadienii treceau printr-o criză de personal, guvernul ezitând să mai ceară recruților să lupte în afara Canadei sau a apelor ei teritoriale și aceasta din cauza opoziției populare puternice la trimiterea soldaților în luptă în afara granițelor.Interzicerea prin lege a serviciului militar obligatoriu în afara teritoriului național a fost subiectul unui plebiscit național pe 27 aprilie 1942. Aproximativ 64% din populație a fost în favoarea renunțării la restricții dar, în Quebeccul francofon, 72% din populație a fost împotrivă.

Pierderile mari înregistrate de americani impuneau aducerea de rezerve proaspete din SUA. Noii recruți erau de cele mai multe ori neexperimentați și incapabili să facă față condițiilor grele din ultima parte a campaniei din Europa. Infanteria s-a plâns și de calitatea slabă a soldaților transferați în cadrul trupelor terestre din rândurile altor arme, mai puțin solicitate în luptă până atunci. La un moment dat, după Ofensiva din Ardeni, armata SUA a relaxat și regulile care limitau utilizarea soldaților afro-americani în formațiile combatante. Voluntarii americani de culoare s-au comportat foarte bine în luptă, ducând la schimbarea definitivă a politicii militare americane.

La începutul anului următor, înfrângerea Germaniei devenise o certitudine. Pentru comandanții aliați devenise tot mai dificil să convingă trupele să își riște viețile în condițiile în care pacea putea fi întrevăzută.

Grupul de armate din nord (Grupul de Armată XXI)

Porturile de la Canalul Mânecii