Moșnița Veche (, ) este un sat în comuna Moșnița Nouă din județul Timiș, Banat, România.

Localizare Se situează la est de municipiul Timișoara, la circa 5 km de acesta. Se învecinează la sud cu Moșnița Nouă (1,8 km), la nord cu Ghiroda, la nord-est cu Bucovăț (7 km). 300px|right|thumb|Mosnita Veche în Harta Iosefină a Banatului, 1769-72300px Istorie Este atestată documentar la 1332. Tradiția orală atribuie românului Niță – Moșul Ioniță, întemeierea satului Moșnița, nu pe locul de astăzi ci în Satu-Bătran la un kilometru distanță, lângă pârâul Subuleasa. Datorită inundațiilor frecvente, moșul Niță a mutat satul pe amplasamentul de astăzi. Moșnițenii au păstrat dreptul de proprietate asupra satului bătrân și hotarul său până pe la 1820, când li s-a luat acest drept. Ei au primit în schimb dreptul asupra pădurii din apropierea satului (spre sud). În 1904 li se ia dreptul asupra pădurii, pentru a fi mai apoi defrișată iar în locul ei, administrația austro-ungară să înființeze o colonie cu etnici maghiari, viitoarea Moșnița Nouă. În timp, noua colonie a depășit prin populație și prin importanță, mai vechiul așezământ moșnițean.

În 1890 făcea parte din Comitatul Timiș, districtul Timișoara, era reședință de comună cu o populație totală de 2.208 locuitori.

Istoria Bisericii Ortodoxe se confundă cu însăși istoria satului, născut cu doar câteva case în jurul bisericuței de lemn. Biserica a fost refăcută în 1812 și apoi în 1912, după ultima refacere lucrurile vechi bisericești au fost distruse sau risipite.Primaria Moșnița Nouă, judetul Timis- informatii despre comuna Moșnița Nouă

1 Satul – formă specifică de comunitate umană. 1.1 Definirea sociologică a satului

Viața oamenilor, așa cum ne demonstrează cercetările, se desfășoară, de regulă, în cadrul unor forme specifice de comunitate prin care se asigură solidaritatea socială, adică acel tip de relații indispensabile existenței și progresului social. Sunt definite mai multe forme de comunitate în care satul și orașul ocupă un loc privilegiat prin rolurile pe care le îndeplinesc în sistemele sociale moderne. Sociologii apreciază că satul este o apariție relativ recentă în istoria de peste un million de ani a omenirii. Cercetările arheologice contemporane demonstreză prin fapte că primele sate, expresie a capacității omului de a-și procura resurse permanente de hrană, au apărut în Neolitic, acum 8 – 9 mii de ani, pe Valea Nilului și Eufratului. Atât literatura sociologică occidentală cât și cea românească ne oferă un număr mare de definiții și abordări. În sociologia rurală americană, apărută la orizontul anilor ‘20, satul este caracterizat prin ‘diversitate în unitate. Diversitatea are în vedere peisajul, activitatea economică, predominant agricolă care persistă și în condițiile modernizării satului. Iar unitatea, ca suport al societății rurale, se referă la specificul exploatării familiale: existența unui buget unic pentru viața cotidiană și pentru activitatea agricolă’. Z. Bauman, stabilind câteva trăsături ale satului, insistă asupra faptului că satele, ca sisteme sociale, sunt relativ isolate, întreaga viață a individului se desfăsoară într-un spațiu relativ izolat și se exprimă printr-un pronunțat tradiționist care nu trebuie să fie înțeles neapărat ca și conservatorism. Tradiționalismul satului, poate să însemne și o accentuată continuitate, adică o tendință de asimilare de noi elemente într-un ansamblu economic, social și chiar psihomoral unitar, iar satul care efectuează acest proces de asimilare, continuă să-și păstreze personalitatea și identitatea; nu avem ce reproșa acelui țăran care are rețineri față de anumite mașini, utilaje, soiuri de plante, până când acestea nu-și dovedesc superioritatea; între inovație și tradiție trebuie să existe un echilibru dinamic, care să includă atât riscul exagerat, cât și inovația pripită. Giacobbi și Roux, definind satul ca o micro societate, desprind patru caracteristici principale ale acestuia: • este un spațiu limitat, restrâns, de mici dimensiuni, relativ autonom în care își desfășoară activitatea o constelație de familii înrudite acompaniate de școală și biserică în relații mai mult sau mai puțin conflictuale; • un anumit specific economic rezultat din preponderența activităților agricole și de conincidența dintre gospodăria țărănească și întreprinderea economică; • relații de intercunoaștere, prietenie marcate de obiceiuri și ritualuri; • stabilitatea relațiilor sociale și percepția unei identități comunitate. ‘Tradiția joacă un rol important în viața satului care își afirmă o identitate și o cultură locală exprimată prin sintagma «sunt de aici»’ M. Giacobbi și J. P. Roux prezintă spațiul rural și modul lui de relaționare, în următoarea schemă.

Sursa: M. Giacobbi, J.P. Roux, Initiation a la sociologie, Hartier, Paris, 1990, p.93

În ultimele decenii, studiul mediului rural capătă nuanțe noi, J.L. Durand-Drouhin, L.M. Szwergrub, I. Mihăilescu, evidențiază patru modele mai importante de abordare sociologică a realității sociale: • modelul tradițional care consideră că satul este adevăratul păstrător al originalității unei culturi etnice; • modelul meliorist care pornește de la principiul că satul este insuficient de dezvoltat, de unde necesitatea de a fi ridicat la nivelul de confort și civilizație al orașului; • modelul ecologic care pune accentul pe rolul satului în dezvoltarea echilibrată a mediului; • modelul cronoregresiv care încearcă să explice cauzele evoluției istorice a satului. În cadrul concepției sale despre procesul istoric de transformare a modului de activitate și existență al țărănimii noastre, Dimitrie Gusti definește satul românesc ca o unitate de viață și trai: "satul nu este o asociație liberă de indivizi în care fiecare să se poată comporta după gustul său, ci o comunitate puternică de viață, un tipar și un factor de transformare și modelare". După Dimitrie Gusti, unitatea socială se manifestă în multiple cerințe de trai ale oamenilor, manifestările sociale sunt de atâtea faluri de câte sunt și trebuințele omenești, și anume: manifestări economice, adică privitoare la satisfacerea nevoilor de ordin material de hrană, adăpost, circulație, spiritualitate, adică privitoare la satisfacerea nevoilor de afirmare și orientare în lume și viață, cum sunt manifestările religioase, artistice și știintifice, moral-juridice, adică privitoare la reglementarea instituționalizării manifestărilor economice și spirituale; și, în sfârșit, politice, adică privitoare la modul de edictare și impunere a acestor reglementări și instituționalizări. În această optică, Dimitrie Gusti surprinde variante elemente ale cadrului sătesc, diferitele lui coordonate de ordin material și spiritual, aspecte juridice și politice, elemente de ordin suprastructural. Considerând că mulțimea de informații strânse cu privire la sat nu pot fi sintetizate decât dintr-o perspectivă sociologică, H.H. Stahl susține că nu trebuie să ne limităm la înțelegerea satului ca o "așezare umană pe un anume fel de teritoriu". După Stahl satul este o "unitate socială, adică o făptură socială, o ființă vie de natură specifică, organic închegată, având darul de a determina și apoi a topi laolaltă, într-un singur fapt de viață, toate aspectele particulare" El a dat o definiție multilaterală satului devălmaș românesc, care "este o formă de conviețuire socială, pe un trup de moșie, a unui grup biologic, deseori legat prin rudenia de ceată, trăind în gospodării familiale, asociate într-o obște care, prin hotărâri luate în adunările ei generale, are dreptul de a se amesteca în viața particulară a fiecărei gospodării, potrivit regulilor juridice ale devălmășiei și conform mecanismului psihic al obștei pe bază de tradiții difuze". Prin cercetările sale, autorul ajunge la concluzia că de fapt, nu există "Satul devălmaș românesc", în genere, ci numai "sate românești", aproape fiecare sat fiind o "varietate originală", pe "aceeași temă". Mai sintetic, Vasile Miftode, caracterizând satul și orașul ca medii specifice de existență umană, susține că satul reprezintă "o comunitate socio-economică relativ autonomă, alcătuită dintr-un conglomerat de gospodării individuale țărănești și dintr-o rețea specifică de statusuri și roluri legate de muncile agricole și de o anumită viață politică, morală și culturală". Fără intenția de a formula o nouă definiție în acest context, identificăm câteva repere care, pe lângă orientarea în conceptele din literatura de specialitate, constituie și un punct de vedere personal și oferă o bază de pornire pentru investigația concretă: a) satul ca formă de așezare în spațiul geografic; b) satul ca unitate socială care creează și protejează un mediu de viață specific. Conceptul de sat desemnează, în primul rând, aspectele morfologice exterioare ale ruralului. Avem în vedere baza geografică, legătura indisolubilăcu peisajul natural de unde rezultă specificul satului de munte, de deal și de șes. Condițiile istorice dar și diversitatea geografică a teritoriului României, precum și dezvoltarea dezechilibrată a forțelor de producție pe teritoriu, dar mai ales ca urmare a varietății foactorilor socio-economici, au determinat o diversitate extremă a satelor cu nivel redus de dotare, cu un ritm lent al "vitezei de dezvoltare". Sesizând acest cadru complex de forme multiple, H.H. Stahl idetinfică o tipologie a satelor. Pornind de la organizarea economică și juridică a teritoriului sătesc, se disting: sate pastorale, sate mixte pastoral-agrare și sate agrare. Formulările de definiții, oricât ar fi de dificile, ne obligă să avem în vedere că satul are o seamă de caracteristici și funționalități care îi dau o notă specifică aparte. Astfel, satul, ca formă de așezare umană, unde predomină activitățiile economice, legate de agricultură, este privit, totodată și ca o categorie social-teritorială complexă. De fapt îl putem privi și prezenta ca o dublă realitate teritorială: atât prin locul de concentrare a locuințelor (vatra), cât și prin locul de muncă (moșia), ambele părți constitutive ale unei singure unități teritoriale – hotarul obștii – fiecare având roluri sociale economice bine gândite în viața colectivităților rurale. Luându-se în analiză consecințele raporturile dintre vatră și teritoriu, sociologii și alți specialiști au pus în evidență trei tipuri de așezări rurale: satul adunat, satul răsfirat și satul risipit. Prin adăugarea la acest model al formei și reliefului satului, literatura de specialitate consemnează alte tipuri de sat: adunat reveran, adunat de terasă, adunat de coastă, risipit de terasă, risipit de coastă etc. Au fost și alte încercări de a concretiza tipurile de așezări sătești în care accentul s-a pus atât pe forma localității cât și pe factorul economic care favorizează apariția unui tip de sat într-un complex geografic. Dar, majoritatea specialiștilor susțin ca funcția economică nu poate fi suficientă pentru a clasifica funcțional asezările rurale, apărând necesitatea cunoașterii și precizării structurii sociale. Apare clar "că tipologia satelor este o problemă complexă ce se impune a fi analizată în intercondiționarea factorilor care o generează – economici, sociali, geografici, atât din punct de vedere a formei și structurii vetrei cât și din punct de vedere funcțional". Studiile de specialitate evidențiază clasificările tipologice a satelor pe baza următoarelor criterii: • după formă, structura cladită și rețeaua de drumuri: liniare (dezvoltate în lungul unor drumuri principale sau văi), tentaculare (dezvoltate de-a lungul unor văi sau drumuri), areolare (cu forme regulate, poligonale), risipite (fără rețea de drumuri, casele fiind răsândite pe mari întinderi), adunate (clădiri izolate cu loturi mari), compacte (construcții la strada cu balcoane lipite); • după funcțiuni economice: dominant agricole, industriale și agricole, balneo-turistice, cazare a salariaților neagricoli cu locuri de muncă în teritoriul înconjurător;