300px|thumb|Un maestru al ceremoniei ceaiului oficiază ceremonia ceaiului aşezat în poziţia seiza pe un tatami, înconjurat de obiectele specifice Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japoneză) este un ritual tradițional influențat de budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau — este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană inițiată și servit unui grup mic de oaspeți într-o atmosferă liniștită. În esența sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.
Istorie Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munții din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său și era așa de important încât a devenit subiectul unei cărți în trei volume numită Chá jīng, („Cartea sacră a ceaiului”), scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau și se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber și sare.
left|thumb|Maestrul Eisai
În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate și apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său și de către laici. Ceaiul a fost folosit în curțile aristocratice și în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.
Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondatorul școlii zen-budiste Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditației. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietățile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât și pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea orașului Kyoto, înființează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, și planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie și servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii și călugării budiști de la alte mănăstiri, care doreau să învețe cultivarea ceaiului, primeau la plecare semințe și lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.
Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtășit și de discipolul său Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al școlii de zen Soto.
Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai și instrucțiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătăți viața de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.
Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto și printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie și includeau momente în care participanții identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.
Din aceste manifestări inițiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit așa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, și care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerțului și între secolele XIV-XVI, chiar și printre samurai. Aceștia din urmă erau educați în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeași seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marțiale.
Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecționându-l până la artă, formă în care se găsește în zilele noastre.
Introducere în ceremonia ceaiului
Numele de chanoyu este cunoscut ca având semnificația de „ceremonia japoneză a ceaiului”, deși tradus exact înseamnă, de fapt, „apă fierbinte pentru ceai”.
În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiului.
Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viața culturală și artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esența ceremonialului este de natură spirituală și presupune o anumită stare sufletească din partea participanților. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile și grijile vieții cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de liniște într-o atmosferă calmă.
Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea și servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezența oaspeților, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) și servirea de două ori a ceaiului (koicha și usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putință pentru a crea oaspeților un confort estetic, intelectual și psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însușindu-și procedurile de servire a ceaiului în fața oaspeților, dar și învățând să aprecieze arta, meșteșugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în același timp dobândind grație și sensibilitate pentru nevoile celorlalți.
Ritualul 250px|right|thumb|Pregătire pentru ceremonia ceaiului Calea ceaiului se numește sado sau chado (ambele scrise 茶道 în kanji). Termenul sado este folosit de școala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de școala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un deosebit simț estetic, iar atunci când este bine stăpânit ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a timpului ci una din căile autocunoașterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei și a purității, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să lași doar să se bănuie ce nu îndrăznești să destăinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o căutare a odihnei și liniștii, o detașare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplității, oferă o stare tonică, binefăcătoare. Deși toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanților, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceștia total neimplicați.
Pentru buna desfășurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiții estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanților și încăperea unde se desfășoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curățenie desăvârșită. Vechimea ustensilelor e o condiție care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepția vasului de bambus și a șervețelului pentru șters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile și forma ustensilelor nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Frunzulițele din care se prepară ceaiul conțin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantități moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în funcție de poziția lor pe tulpină. În ceea ce privește ținuta vestimentară a participanților (kimono, de cele mai multe ori) veșmintele trebuie să aibă culori simple și să fie curate. Mișcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniștite, pline de calm interior. O deosebită importanță are felul de a saluta, de a se așeza, de a turna ceaiul în cești, felul în care trebuie să se țină ceașca, etc. Principiile ceremoniei cer participanților să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalți, deoarece ei trebuie să se detașeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acționează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedește a fi și cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenția oaspeților asupra frumuseții celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni și de asemenea manifestările forței creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în confecționarea de obiecte. Conversația în camera în care se servește ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeții nu se vor lansa în discuții în șoaptă în grupulețe restrânse, ci își vor limita conversațiile la originile ustensilelor și lăudarea frumuseții gesturilor gazdei și a ceremonialului în sine.
China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecționat-o și i-a conferit sobrietatea și rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut și s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferențe între ceremonia japoneză și cea chineză.
Esența ceremoniei ceaiului
right|thumb|Chanoyu Mizuno Toshikata(1866-1908)
Esența ceremoniei ceaiului este armonia. Fiecare mișcare și fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenității absolute. Această tradiție a fost începută de călugării budiști acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie concepută de călugări într-un adevărat ritual. Decorațiunile care însoțesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toți invitații folosesc aceeași ceșcuță, în fața căreia fac o plecăciune, o rotesc cu o gestică precisă și apoi o golesc prin înghițituri mici și rare. După terminarea lichidului, marginea ceștii este ștearsă cu degetele. Tradiția cere ca invitații să adreseze gazdei complimente și întrebări, și să admire decorul, instrumentele și măiestria preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat și a condus la apariția teismului, care în esență cere celui inițiat puterea de a pătrunde și a aprecia savoarea ceaiului, dar și a ceremonialului propriu-zis, și de a se bucura de lucrurile simple.
Ceremonia ceaiului este cunoscută cu următoarele denumiri: Chanoyu (metoda antică), Sencha-do (metoda modernă), Misonodoma (metoda pentru occidentali) Ryakubon (metoda pentru exterior).
Baza spirituală a ceremoniei
Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică: esteticul, disciplina și interacțiunea socială.
Considerațiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumusețea locului de desfășurare, gustul desertului oferit de gazdă și al ceaiului în sine. Disciplina privește atât gazda cât și invitații și aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce privește interacțiunea socială, cu toate că este posibil de a savura în liniște, singur, o ceașcă de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic și disciplină nu și-ar mai avea rostul.