SIDA

SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite) este o afecțiune provocată de virusul imunodeficienței umane, HIV, care atacă și distruge progresiv sistemul imunitar al organismului. Boala se manifestă prin infecții grave care determină pierderea accentuată în greutate, afecțiuni ale creierului și ale sistemului nervos central. Pentru a se reproduce, HIV trebuie să pătrundă într-o celulă a sistemului imunitar. Virusul pătrunde în organism prin contact sexual, prin contaminare cu sânge infectat sau de la mamă infectată la făt, în timpul sarcinii, al nașterii și al alăptării. HIV poate fi prezent în lichidele biologice, ca sânge, spermă, secreții vaginale și laptele matern. O persoană seropozitivă la HIV (al cărei sânge conține anticorpi specifici îndreptați împotriva virusului HIV, ceea ce dovedește infectarea sa cu acest virus) nu prezintă în mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totuși purtătoare de virus și deci susceptibilă să îl transmită.

SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15–45 de ani. În unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest virus în această grupă de vârstă ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele regiuni) din populație.

Deși tratamentele pentru SIDA și HIV pot încetini cursul bolii, nu există încă un vaccin sau vindecare. Tratamentul antiviral reduce mortalitatea și morbiditatea infecției cu HIV, dar acești agenți sunt scumpi, iar accesul de rutină la antiretrovirali nu este disponibil în toate țările. Datorită dificultății tratării bolii, prevenirea infecției este importantă în controlul răspândirii SIDA pandemică, prin organizații de sănătate care promovează sexul protejat și unica folosință a acelor de seringă în încercarea de a încetini răspândirea virusului.

SIDA s-a transformat într-o boală cronică ca urmare a introducerii terapiei HAART. Are o evoluție cronică de durată lungă în țările dezvoltate unde cazuri letale sunt înregistrate doar atunci când terapia HAART își pierde efectul terapeutic. Rămâne însă pentru țările în curs de dezvoltare o boală care a dus la scăderea mediei de viață cu până la 10 ani punând astfel în pericol existența multor popoare din Africa unde dispare (în unele cazuri) populația de vârstă medie.

Etimologie Acronimul SIDA provine din limba franceză: syndrome d'immunodéficience acquise. Pe plan mondial se mai folosește și acronimul AIDS, provenit din limba engleză: acquired immune deficiency syndrome. Istoric

Izolat în 1983 la Institutul Pasteur din Paris de către echipa profesorului Luc Montagnier, HIV face parte din familia retrovirusurilor (virusuri cu ARN, capabile să-l copieze pe acesta în ADN proviral datorită unei enzime pe care o conține, reverstranscriptaza), ca virus care produce adenopatie limfatică (LAV). La scurt timp după aceasta s-a presupus relația cauzală dintre LAV și deficitul imun. În 1984 s-a denumit un virus descoperit la un pacient cu SIDA într-un institut de oncologie din Statele Unite cu numele de human T-cell lymphotropic virus-III (HTLV-III). În 1986, cercetătorii francezi au demonstrat existența unui al doilea virus, botezat HIV-2, cu structură apropiată de cea a lui HIV-1, a cărui origine geografică se situează esențialmente în Africa de Vest. Nici până în prezent nu există certitudinea originii lui HIV-1, deși prevalența sa este foarte mare în Africa Centrală.

Primele seruri sanguine la care s-a demonstrat existența virusului HIV la om datează din anul 1959 la un adult din Congo, 1969 de la un pacient din Statele Unite și un marinar norvegian în 1976. Compararea virusului HIV a probei din 1959 cu cea din 1976 arată existența unui precursor comun din anii '40 și începutului anilor '50. Se presupune că transmiterea virusului HIV-1 la om s-a făcut cu ani înaintea acestei perioade, iar diferența genetică a tipurilor HIV-1 și HIV-2 lasă bănuiala dezvoltării cu mulți ani înainte. Michael Gottlieb a descris în jurnalul săptămânal al CDC Morbidity and Mortality Weekly Report din 5 iunie 1981 o înmulțire de cazuri rare de pneumonie produsă de ciuperca Pneumocystis carinii. Această infecție micotică a fost depistată anterior exclusiv la pacienți cu sistem imun alterat din motive diferite, însă Gottlieb le-a depistat la cinci bărbați homosexuali anterior sănătoși. Acestui articol i-au urmat altele din alte orașe din Statele Unite, semnalându-se în același timp și alte infecții oportuniste care apar la pacienți cu sistem imun alterat.

S-a bănuit destul de devreme un deficit imun autodobândit ca fiind cauza infecțiilor oportuniste apărute. În iunie 1982 s-a făcut prima legătură între un deficit imun autodobândit legat atunci de practica homosexuală denumită gay-related immune deficiency (GRID). A urmat legătura făcută pacienților cu hemofilie afectați în același fel, a persoanelor afectate posttransfuzional, a heterosexualilor dependenți de droguri, ceea ce duce la concluzia transmiterii parenterale pe lângă transmiterea sexuală. În luna august a anului 1982 a primit denumirea de AIDS (acquired immune deficiency syndrome), iar pentru zona francofonă SIDA (syndrome d'immunodéficience acquise).

În 1984, un studiu efectuat în Kinshasa a arătat faptul că bărbații și femeile sunt afectați în egală măsură, indiferent de consumul de droguri sau de transfuzii de sânge. În 1985, în Statele Unite se constată o rată de contaminare de 70% a soțiilor bărbaților hemofili infectați cu HIV. În luna martie a aceluiași an s-a stabilit pe baza altor referate privind LAV și HTLV-III că este vorba de același virus. Robert Gallo a primit tot în 1985 patentul SUA pentru primul test ELISA de detectare a virusului, iar în Atlanta a avut loc prima conferință internațională de SIDA. În 1986 s-a stabilit numele virusului: HIV (human immunodeficiency virus). Un an mai târziu s-a aprobat primul medicament antiretroviral, azidotimidină (AZT), demonstrându-se printr-un studiu o scădere considerabilă a ratei de mortalitate și prin aceasta durata de viață pentru cei afectați.

Ziua de 1 decembrie a fost declarată în 1988 de OMS ca Ziua mondială de combatere a SIDA. Anul 1989 a adus terapia împotriva pneumoniei Pneumocystis carinii prin inhalarea pentaminei. În 1990 s-a ales ca simbol împotriva discriminării persoanelor HIV pozitive panglica roșie (red ribbon) purtată în jurul brațului. Un an mai târziu a fost transformată într-o buclă roșie. Conferința Internațională anti-SIDA a fost mutată în 1992 din Statele Unite la Amsterdam din cauza dispozițiilor de intrare a străinilor în State. Membrii grupului Queen au înființat în același an fundația "Mercury Phoenix Trust" în memoria colegului și prietenului lor Freddie Mercury, decedat în urma acestei boli. Anul 1993 a demonstrat ineficiența terapiei AZT pentru persoanele infectate fără simptome de boală. HIV-PCR a fost stabilit în 1994 ca reper de control a terapiei infecției. În 1995, în Statele Unite, apare pe piață primul inhibitor de protează, Saquinavir. În 1996 apare primul inhibitor al reverstranscriptazei nenucleozidice, Nevirapin. Rezultatul combinării acestor două medicamente a dus la scăderea mortalității cu prelungirea duratei de viață la pacienții infectați în Statele Unite în 1997. În 2003 a apărut primul inhibitor de fuziune, Enfuvirtid (Fuzeon), în Statele Unite. În 2004 a fost pornită de OMS inițiativa 3 by 5: 3 milioane de infectați urmau să fie tratați în 2005 cu medicamente.

Începuturile cercetării HIV/SIDA a dus la opinia că boala este o maladie a populației grupurilor mărginașe: a homosexualilor și a narcomanilor. Apariția testelor HIV a schimbat însă rapid această opinie, demonstrându-se existența anticorpilor și la persoane asimptomatice. Aceasta duce la concluzia unei perioade de incubație de ani de zile, perioadă în care nu se poate exclude transmiterea virusului la alte persoane. Toate aceste studii au dus la concluzia că HIV/SIDA nu este doar o afecțiune a grupurilor la care a fost descoperită, ci poate afecta orice persoană care a ajuns în contact cu virusul HIV. Mediatizarea bolii, respectiv a căilor de transmitere, a perioadei de incubație, calculele efectuate care arătau populația deja infectată și rata de infectare preconizată pentru următorii ani cu ritmul atunci actual, a dus la sfârșitul anilor '80 la o isterie în masă.

Cronologie 1979 – Medicii din New York și Los Angeles au remarcat unele dereglări neobișnuite ale sistemului imun la un șir de pacienți – bărbați homosexuali: cazuri serioase de herpes genital, cancer al vaselor sanguine (sarcomul Kaposi) și o formă rară de pneumonie (pneumocistoză). 1982 – Centrele federale americane pentru controlul morbidității (CDC) au introdus în registrul de boli o nouă maladie: sindromul imunodeficienței dobândite – SIDA (AIDS – "acquired immune deficiency syndrome"). A fost stabilită legătura SIDA cu hemotransfuziile, cu injectarea intravenoasă a drogurilor și cu infecțiile congenitale. Totodată, cercetătorii și medicii practicanți din Statele Unite și Europa Occidentală au ajuns la următoarea concluzie: e posibil ca drept cauză a SIDA să fie un virus transmisibil pe cale sexuală. Maladia a fost descrisă și a început să fie studiată activ. 1983 – Grupul doctorului Luc Montagnier de la Institutul Pasteur din Paris a iden­tificat virusul limfotrop T-celular (LAV). În același timp, în SUA grupul doctorului Robert Gallow de la Institutul National al Sănătății a depistat un virus, numit viru­sul T-limfotrop uman de tipul III (HTLV-III), care s-a dovedit a fi absolut identic cu cel depistat în Franța. A fost acceptată denumirea HIV – virusul imunodeficienței umane ("human immunodeficiency virus"). HIV este considerat agentul care provoacă SIDA. 1985 – Direcția federală pentru controlul produselor alimentare și al preparatelor me­dicinale din Statele Unite (FDA) a aprobat primul test pentru depistarea anticorpilor la HIV – reacția de imunofluorescență (RIF). 1987 SIDA este detașat într-o ramură științifică independentă, ceea ce permite crearea unui sistem de centre specializate pentru monitorizarea situației epidemiologice, organizarea profilaxiei infecției și acordarea asistenței medicale persoanelor infectate cu HIV și bolnavilor de SIDA. A fost instituit Programul Global al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) pentru SIDA. SIDA este prima maladie pusă în discuție la o ședință a sesiunii Adunării Generale a ONU. În câteva țări a fost aprobat primul medicament împotriva SIDA – AZT (zidovudină, retrovir). 1988 – Ziua de 1 decembrie este declarată Ziua mondială de combatere a SIDA. 1990 – Pe piața farmaceutică mondială au apărut încă două preparate pentru tratarea SIDA (DDI și DDC), care aparțin aceleiași clase ca și AZT. 1995 – Un șir de companii farmaceutice americane și europene aproape simultan au anunțat crearea unei noi clase de preparate pentru tratarea infecției HIV – inhibitori ai proteazei. 1997 – Centrele americane pentru controlul morbidității pentru prima dată înregistrează scăderea nivelului mortalității de SIDA din Statele Unite, în comparație cu anul precedent, scădere condiționată de aplicarea noilor metode de tratament. 2000 – Specialiștii Centrului pentru profilaxia și combaterea SIDA au elaborat și au publicat "Standardul de tratament paliativ al bolnavilor de SIDA". 2003 – Bolnavii de SIDA și persoanele infectate cu HIV primesc acces la terapia ARV. 2004 – Are loc primul Forum al organizațiilor nonguvernamentale și al structurilor statale, care activează în domeniul infecției HIV/SIDA.

Virusul HIV