Băieși

thumb|right|180px|<center>Băieș cu albii. Calcografie în culori a pictorului sibian Franz Neuhauser (1807)

thumb|right|180px|<center>Băieși lingurari. Carte poștală din 1910Editată de Zsigmond Wertheim la Trenčianske Teplice, Slovacia

Băieșii constituie o ramură a romilor răspândită în mai multe țări din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și/sau sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudariÎn acest articol, etnonimul „băieși” se folosește ca termen general, cel de „rudari” fiind folosit referitor la regiunile în care este uzual numai acesta..

Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este românaMai exact dialectul dacoromân al acesteia. în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”Termen folosit în română de Șerban 2011, p. 30, după termenul englezesc hidden minority., adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publicăPromitzer 2009, p. 12..

Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a-și promova cultura și în formă scrisă.

Menționări ale băieșilor și cercetările despre ei

Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte„Alți țigani câți vor fi șezând printr-alte locuri, ori meșteri de fier, ori rudari, orice meșteri vor fi ai sfintei mănăstiri […] cum au fost și mai înainte vreme” (Calotă 1974, p. 4, apud Costescu 2013, p. 548)..

Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curațiMarsili 1690-1691, apud Nagy 2010, p. 212.. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat-o după un timp.

Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurariCantermir 2001, p. 45..

Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorieKomáromy 1910, p. 486, apud Landauer 2009, p. 10.; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”)Zsupos 1996, p. 69., apud Landauer 2009, p. 5.; în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de LinguraruZsupos 1996, apud Landauer 2009, p. 6..

O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul veriiAugustini Ab Hortis 1775-1776, apud Landauer 2009, p. 7..

În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheriaVon Bauer 1778, pp. 48-49..

În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din MoldovaRaicevich 1788, apud Landauer 2009, p. 4..

thumb|left|300px|<center>Aurari la lucru. Desen de pe la 1850Din Gronemeyer, Reimer și Rakelmann, Georgia A. Die Zigeuner. Reisende in Europa (Țiganii. Călători în Europa) Ostfildern: DuMont Reiseverlag, 1988, p. 125.

Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albiiJović 2004, p. 106..

Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într-o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din SibiuClemens 1836, p. 18..

Într-o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându-i drept „cei mai civilizați”Kogălniceanu 1837, pp. 12-13..

Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într-un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890Sorescu-Marinković 2011a, p. 39..

Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia, în cartea sa din 1897Sikimić 2005, p. 8..

Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S-au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.

Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990 (vezi secțiunea Bibliografie), odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite.

Istoria băieșilor

Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini.

În ceea ce privește originea lor, primii autori care s-au ocupat de ei i-au considerat româniHedeșan 2005, p. 17, despre Filipescu 1906 și Ieșan 1906, Costescu 2013, p. 549, despre Nicolăescu-Plopșor 1922.. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici românăCf. Hedeșan 2005, p. 23.. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936)Cf. Pálmainé Orsós 2006, p. 21.. Lucian Cherata a avansat ipoteza că aurarii (rudarii) de astăzi sunt urmașii acelor coloniști și sclavi vorbitori de latină vulgară care practicau mineritul, aduși în Dacia de către romaniCherata 2015.. Un alt autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul DunăriiCourthiade 2003, p. 12.. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romăCf. Costescu 2013, p. 549. Exemple: Calotă 1995, Achim 1998, Fraser 1998, Hedeșan 2005, Pálmainé Orsós 2006..

Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români, până la sfârșitul secolului al XVI-leaCalotă 1997, p. 47.. Etnonimul „băieș/băiaș”Cf. articolul BĂIEȘ din DEX 2009 (accesat la 6 septembrie 2018)., derivat de la „baie”, din maghiarul bánya „mină”Cf. articolul BAIE² din DEX 2009., este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului slav ruda „minereu”Cf. articolul RUDAR din DER (accesat la 6 septembrie 2018).. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a CrișaneiSaramandu 1997, p. 109, apud Hedeșan 2005, p. 22..

Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi; spre sud în Țara Românească și Bulgaria; spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și-au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului (vezi mai jos secțiunea Obiceiuri, folclor, religie), împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lorCalotă 1997, p. 48..

În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească)Achim 2004, p. 112..

După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu-se în toată Europa de Sud-Est și Centrală.

În Bulgaria s-au așezat mai ales după dezrobireMarushiakova și Popov 1997, p. 26, apud Dorondel 2007, p. 219..

În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robieĐorđević 1911, p. 604.. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i-a identificat după grai ca veniți din MunteniaPetrovici 1938, p. 228, apud Hedeșan 2005, p. 20.. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lorGheție 1968, p. 506, apud Hedeșan 2005, p. 21..

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s-a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război MondialHavas 1982, apud Kemény 2001, p. 267.. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa.

În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-leaBunjac 2008..

În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în SlovaciaCostescu 2013, p. 550..

Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Macedonia de Nord actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, cu denumirea de Ludar"Gypsies" in the United States. The Ludar („Țigani” în Statele Unite. Ludarii) (accesat la 6 septembrie 2018)., și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și CipruCostescu 2013, p. 550; Đurić-Milovanović 2011, p. 96; Sikimić 2011, p. 6; Sorescu-Marinković 2007, p. 137..

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în SerbiaZimmermann 2001, p. 124., precum și de autoritățile Statului Independent CroațiaVezi Jasenovac Memorial Site (accesat la 6 septembrie 2018).. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci româniSorescu-Marinković 2011c, p. 16..

Numărul băieșilor

Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.