Slobodan Miloșevici sau Slobodan Milošević (; în grafia sârbă chirilică: ; ) a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia și de asemenea al Partidului Socialist Sârb.
El a fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii '90 și războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și o gravă încălcare a Convenției de la Geneva.
După demonstrații și greve ce au urmat alegerilor prezidențiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt și a demisionat. Un an mai târziu, Milošević a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Milošević, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune și diabet, a murit în urma unui atac de cord în condiții neelucidate. Unii dintre susținătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunța un verdict. A fost achitat de implicarea directă în timpul războiului bosniac în verdictele din 2007 și 2016, deși tribunalele au admis că acesta avea cunoștință despre masacrele care urmau să se producă.
Tinerețea
Slobodan Milošević s-a născut pe 20 august 1941 în orașul sârb Požarevac; a fost mezinul familiei iar fratele său, Borislav era mai învârstă cu trei ani.Doder&Branson (2000), p.28 Tatăl său, Svetozar Milošević care era preot ortodox răspopit,Doder&Branson (2000), p.29 și-a părăsit familia în 1950 și s-a întors în Muntenegru ca profesor de limbă rusă iar copii săi au rămas în grija mamei lor, StanislavaDoder&Branson (2000), p.30. Ambii părinți s-au sinucis, tatăl în 1962 iar mama în 1972.Doder&Branson (2000), pp.39-41
Pe 15 ianuarie 1959, când era încă elev, Milošević s-a înscris în Liga Comuniștilor din Iugoslavia. A urmat cursurile la Universitatea din Belgrad, unde a studiat dreptul.Doder&Branson (2000), p.36 În timpul studenției, Milošević l-a cunoscut pe Ivan Stambolić, care i-a devenit în timp mentor și cel mai bun prieten al său și care a jucat un rol primordial în viața și cariera politică a lui Milošević.Doder&Branson (2000), p.38
După absolvirea studiilor superioare în 1964, Milošević a fost numit consilier economic pentru primarul Belgradului pe parcursul a trei ani, înainte de a-și satisface stagiul militar în 1968. Pe 14 martie 1965, se însoară cu Mirjana Marković, cu care se cunoștea din copilărie și au avut doi copii: Marija și Marko. În 1968 a fost numit șef al departamentului de informații al consiliului municipal Belgrad. În 1970 a ocupat funcția de director general al companiei Technogas, funcție pe care o deținuse Stambolić. Tot cu ajutorul lui Stambolić, Milošević devine director la Beobanka, cea mai mare bancă care avea capital de stat din Iugoslavia.Doder&Branson (2000), pp.40-41
Ascensiunea la putere
Milošević a fost ales președinte al Comitetului Ligii Comuniste al orașului Belgrad în aprilie 1984, înlocuindu-l pe Stambolić, care a devenit conducătorul Ligii Comuniștilor din Serbia.
În mai 1986, Milošević însuși a devenit președintele Comitetului Central al Ligii Comuniștilor din Serbia.
În acest timp Milošević s-a opus public naționalismului; el n-a permis publicarea unei cărți scrisă de Slobodan Jovanovic, un distins istoric sârb, profesor de drept și naționalist convins al primei jumătăți al secolului 20. Milošević a susținut marxismul în școli și i-a criticat pe tinerii din Belgrad pentru slaba lor prestație de Ziua Tineretului Comunist, susținând că absența lor „dezonorează” munca și caracterul lui Tito.
Milošević a ajuns în aprilie 1987 în fruntea forțelor politice sârbe. Susținerile sale politice au fost catalogate câteodată drept naționaliste (deși nu este nici o dovadă din partea lui Milošević în acei ani), cu toate că socialismul și internaționalismul marcau ideologia sa. Mai târziu, în același an, drept răspuns unui protestatar care fusese bătut de poliție, Milošević a spus „Tu nu vei fi bătut”.
Cu toate că Milošević se adresase către un mic grup de oameni din apropierea sa și nu în public, acestei remarci i s-a acordat o mare însemnătate. Mai târziu Stambolić va spune că „el a văzut acea zi drept sfârșitul Iugoslaviei”.
În același timp, mesajul lui Milošević a fost în trend cu principiul internațional al LCY care preciza ca nici un grup etnic nu va conduce pe altul. Între timp, Stambolić ajunge Președintele Serbiei. Cu toată împotrivirea figurilor reprezentative din partid, el îl susținea În continuare pe Milošević pentru funcția de conducător al partidului. Stambolić a petrecut trei zile susținându-l pe Milošević ca lider, reușind să-i asigure conducerea partidului în următoarele alegeri interne ale Ligii Comuniste din Serbia (LCS). Aceasta a fost fără îndoială cea mai mare greșeală din cariera lui Stambolić, pe care mai târziu o va regreta, întrucât Milošević îl va înlătura de la putere în cadrul celei de a opta Sesiuni a Ligii Comuniste din Serbia.
Dragiša Pavlovic, un aliat al lui Stambolić și noul succesor liberal al lui Milošević la conducerea Comitetului Partidului din Belgrad, opus politicii lui Milošević față de sârbii din Kosovo. Contrar sfatului dat de Stambolić, Milošević îl denunță pe Pavlevic ca fiind un radicalist albanez. Milošević a pregătit terenul prin înlocuirea tăcută a susținătorilor lui Stambolić cu oamenii săi de încredere; în data de 23 septembrie și 24 septembrie, pe durata a 30 de ore a sesiunii Comitetului Central al Ligii Comuniste transmisă live de televiziunea națională, Milošević îl destituie pe Pavlovic. Jignit și pus sub presiune de susținătorii lui Milošević, Stambolić demisionează câteva zile mai târziu.
Treisprezece ani mai târziu, în vara anului 2000, Stambolić a fost răpit; trupul lui fiind găsit În 2003 și Milošević a fost învinuit pentru că a ordonat uciderea acestuia. În 2005, mulți membri ai serviciului secret al poliției sârbe și grupuri criminale au fost condamnați în Belgrad pentru numeroase crime, incluzând-o pe cea a lui Stambolić.
Milošević a folosit perioada dintre 1988/1989 focalizându-si politica pe „Problema Kosovo”. Susținătorii săi au organizat demonstrații publice - așa numita „revoluție antibirocratică” - care a condus către demisia conducătorilor Voievodinei (6 octombrie 1988), și Muntenegrului (10 ianuarie 1989). Azem Vllasi, liderul Ligii Comuniste din Kosovo, a fost arestat pentru incitarea la revolte a minerilor albanezi din Kosovo.
În 28 martie 1989, Adunarea Națională a Serbiei, sub conducerea lui Milošević, amendează constituția Serbiei pentru reducerea autonomiei acestor două provincii. Decizia a fost foarte controversată, în special în Kosovo, unde relațiile dintre sârbi și albanezi sunt tensionate de o lungă perioadă de timp. Un regim aspru a fost impus atrăgând critici de la organizațiile drepturilor omului, Comunitatea Europeană și alte guverne străine. Aceasta a alarmat celelalte republici din Iugoslavia, unde îngrijorările au exprimat faptul ca autonomia lor era amenințată.
Pe măsura ce naționalismul creștea în Iugoslavia, Milošević a prevăzut mari schimbări constituționale. Constituția Iugoslaviei din 1974 a organizat țara astfel încât statutul Serbiei să fie mai mare și mai populat decât celelalte republici reprezentative. Iugoslavia socialistă a fost la timpul ei guvernată de 8 membri ai președinției, reprezentând cele 6 republici plus Kosovo și Voievodina. Prin înlăturarea guvernului din Muntenegru și înlocuirea lui cu unul mai supus, Milošević și-a securizat efectiv votul republicii; de asemenea abolirea guvernelor autonome ale Voievodinei și din Kosovo s-a asigurat că el controlează voturile de aici. Președinția a fost astfel divizată între susținătorii lui Milošević și oponenții săi din alte republici, cu câte 4 voturi de fiecare parte. Rezultatul - un impas care a paralizat guvernul federal din Iugoslavia.
În mai 1989, Milošević a devenit președinte al Republicii Socialiste Serbia.
La al 14-lea Congres al Ligii Comuniste a Iugoslaviei, în ianuarie 1990, delegația sârbă a lui Milošević a susținut modificări constituționale majore bazate pe principiul democratic „un om - un vot”. Delegațiile slovene și croate (conduse de Milan Kučan respectiv Ivica Račan) puternic opuse acestuia, l-au văzut ca pe un atac la propriul lor statut al republicii, și au plecat de la congres în semn de protest. Acesta a cauzat o adâncă ruptură în Liga Comunistă ce a dus la sfârșitul partidului ca organizație unificată.
Cu colapsul Ligii Comuniste din Iugoslavia, Milošević prezidează peste Partidul Sârb transformându-l în Partidul Socialist Sârb (iulie 1990) și adoptă o nouă constituție a Serbiei (septembrie 1990) furnizându-i președintelui o putere mai mare. Milošević a fost reales președinte al Republicii Sârbe în alegerile directe din decembrie 1990 și decembrie 1992.
În primele alegeri libere parlamentare în decembrie 1990, Partidul Socialist al lui Milošević a câștigat cu 80,5% din voturi. Chiar dacă etnicii albanezi din Kosovo au boicotat scrutinul, Milošević a câștigat lejer alegerile cu un număr foarte mare de voturi. Deși alegerile nu au putut fi descrise ca fiind libere și corecte – Milošević controlând mare parte din media și însuși sistemul electoral – există un mic semn de întrebare referitor la susținerea în masă de care avea parte în acel timp în Serbia.
Ascensiunea la putere a lui Milošević a fost cauza creșterii și răspândirii naționalismului în toate formele de conducere ale republicilor Iugoslaviei urmate de căderea conducerii comuniste în estul Europei. În 1990, slovenii au ales un guvern naționalist sub conducerea lui Milan Kucan, și croații au făcut același lucru prin Franjo Tudman. Singurul Partid Comunist rămas la conducere a fost în Bosnia și Herțegovina, dar mai târziu a fost înlocuit de o instabilă coaliție formată din 3 partide etnice.
Războiul iugoslav
Colapsul Iugoslaviei a devenit inevitabil la începutul anului 1991, cu instituțiile federale într-un impas total între forțele pro și anti Milošević. Incriminarea lui Milošević presupusă într-o alocuțiune televizată pe 16 martie 1991, în care Milošević a declarat că Iugoslavia a fost terminată și Serbia nu va mai fi mult timp legată de deciziile Conducerii Federale. Această speculație s-a dovedit a fi falsă când o transcriere a discursului a fost expusă la procesul lui Milošević din 25 ianuarie 2006.
În iunie 1991, Slovenia și Croația s-au separat de Federație, urmate de Republica Macedonia (septembrie 1991) și Bosnia și Herțegovina (martie 1992). Armata Populară Iugoslavă (JNA) a căutat în zadar să prevină secesiunea Sloveniei prin folosirea forței; oricum, Războiul de Zece Zile din Slovenia s-a sfârșit printr-o dezastruoasă înfrângere a forțelor federale.
Cererile pentru o deplină autonomie a națiilor a fost propusă încă din 1989, și Milošević fusese un oponent timpuriu al unor asemenea mișcări. O parte din răspunsul dat referitor la cererea de independență a Sloveniei a reprezentat continua creștere a dominației autoritare în Serbia. Milošević a încercat să organizeze un „Miting al Adevărului” în capitala Sloveniei, Ljubljana, pentru a discuta situația din Kosovo, dar această propunere a fost refuzată de Kucan. Mai târziu Milošević a urmat o politică mai pragmatică, și nu s-a mai opus prea tare în desprinderea Sloveniei de țară. Kucan și-a adus aminte că „Milošević mi-a spus că trebuie să ajungem la un consens în privința visului Sloveniei de a se rupe de Iugoslavia. A spus ca nu ne va opri, și că ceilalți n-au înțeles despre ce a fost vorba. Dar a mai spus că nu poate lăsa și Croația să se desprindă de Iugoslavia, pentru că s-a delimitat de Serbia prin sânge”.