Bicaz este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Maramureș, Transilvania, România. Localitate situată la poalele Culmii Codrului, în partea de sud-vest a județului, între Oarța de Jos și Corni; zonă de deal.
Istoric Prima atestare documentară: 1424 (Bykazfalwa). Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Tran¬silvania, București, Editura Academiei, 1967-1968.
Etimologie Etimologia numelui localității: din subst. bicaș , cu sensul de „loc cu pietriș mult; pietriș" (< magh. békasó „cuarț; sarea-broaștei"). ). Dorin Ștef, Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2016.
Numele satului derivă dintr-un apelativ (regional) bicaș (cu var. bd’icaș, bg’icaș, bicaz) și cu sensul de “loc cu pietriș mult; pietriș”. E posibil ca inițial să fi fost numele unui curs de apă și de aici numele așezării. Apelativul este atestat în județul Maramureș (dar și în Transilvania și Moldova) și provine din magh. békasó, cu sensul de “cuarț; sarea-broaștei”. A. Scriban (1939) și A. Ciorănescu (DER) susțin că această etimologie este valabilă atât pentru apelativul bicaș, cât și pentru toponimul Bicaz. Dorin Ștef, Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2023.
Sit arheologic Așezare, sec. II-IV p.Ch., (punct “Corbuțu”); așezare, sec. II-IV p.Ch., (punct “Igoaie”); așezare, epoca bronzului, (punct “Igoaie”); așezare, sec. II-I a.Ch., Latène (punct “Oarză”); așezare, Epoca bronzului, Cultura Wietenberg (punct “Oarză”); necropolă tumulară, Cultura Suciu de Sus și grupul Lăpuș (punct “Togul nemților”). Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, Editura Eurotip, Baia Mare, 2011.
Vezi și Biserica de lemn din Bicaz, Maramureș (monument istoric, 1723).
Note
left|thumb|250px|Bicaz în Harta Iosefină a Transilvaniei
Bicaz, Bicaz