Chilia este un sat în comuna Homoroade din județul Satu Mare, Transilvania, România. Se află la graniță cu județul Maramureș. Numele românesc vechi și utilizat de săteni este Tilie, iar denumirile maghiare, exprimând ideea de sat mânăstire/chilie, sunt: Apaczafalu, Pacfalu, Paczafalu și Tyilie. Este un sat situat în Țara Codrului.Centrul Județean de Informare Turistică MaramuresInfoTurism. Țara Codrului . Accesat la data de 20 august 2014. Satul este inclus în programul Transilvania MagicăSiteul Programului Transilvania Magică. Chilia, Satu Mare . Accesat la data de 28 august 2013..
Istoric Pe tot întinsul comunei Homoroade (incluzând Drumul Chiliei) s-au identificat urme de așezări omenești preistorice, din vechea Europă: neoliticul timpuriu (cultura Starčevo-Criș la Ograda Borzului din Homorodul de Sus) și eneoliticul timpuriu (cultura Tiszapolgaa la Lunca-Homorodul de Sus). De asemenea, există dovezi ale locuirii acestor zone în perioada daco-tracică, (spre exemplu, descoperindu-se la Chilia o monedă dacică de argint), zona făcând probabil parte din statul dac din perioada Burebista-Decebal, iar apoi din zona dacilor liberi/dacii mari (în zonă - Homorodul de Jos - existând și comunități celte, dovadă stând moneda „Călărețul cu Pasăre”, descoperită aici). Ulterior, foarte probabil că etnogeneza și organizarea românească (ex. obștile sătești, țăranii liberi, juzii/cnezii/voievozii etc.) au urmat aceleași tipare ca în toată regiunea Transilvaniei extinse, zona făcând parte din voievodatul lui MenumorutBiblioteca Județeană Satu Mare. Biblioteca Comunală Homoroade . Accesat la data de 20 august 2014.Astaloș, C. "Valea Homorodului a fost locuită și acum 7000 de ani", Informația Zilei, Satu Mare, 10 februarie 2013. Accesat la data de 28 august 2013.
Prima atestare documentara a satului este din anul 1370 (sub numele de Pacfalu), când domeniul era unul ecleziastic, ținând de călugărițele dominicane din Mintiu (Satu Mare). Ulterior satul a făcut parte din domeniul Dragfi (numele maghiar al nobililor români din familia voievozilor Dragoș/Dragoșești), apoi din domeniul cetății habsburgice Sătmar), din 1648 din domeniul lui Gheorghe Rákóczi I, principele Transilvaniei, iar din 1668 (prin donația regală a împăratului habsburg) din domeniul lui Istvan Csaky. Apoi satul a intrat o perioadă în domeniul Wesselenyieke, iar din 1711 până la unirea Transilvaniei cu România în 1918 o parte a ajuns în domeniul familiei Károly din Carei. Din a doua jumătate a secolului XVIII, ca urmare a reformelor tereziene, țăranii din Chilia au devenit proprietari de pământ (prin defrișări/desțeleniri etc. - zona bine împădurită oferind astfel de oportunități), satul fiind deja cu vatra nouă pe aceste pământuri foarte apropiate de pădure, care (1) îi asigurau mai ușor acces la resurse și siguranță și (2) îl separau de domeniul nobiliar vecin.Szirmay A. Szathmár vármegye' fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete, 1809, p. 174
Istoria medievală, modernă și contemporană a satului este strâns legată de cea a Țării Codrului (zonei Codru) din care face parte. În perioada medievală, zona – care de obicei era în mare parte inclusă în districtul Ardud - a fost afectată de năvălirile tătare (începând cu secolul XIII), iar apoi, începând cu secolul XVI, de atacurile de pradă otomane (cu sediul la Buda, Timișoara sau Oradea), Țara Codrului nefiind inclusă în pașalâcul Oradea, ci ținând, împreună cu comitatul Sătmar, fie de Ungaria habsburgică (din cadrul Imperiului Habsburgic) fie de Partium (zonă aflată sub administrarea Principatului Transilvaniei, fără a face însă parte integrantă din el). În fața acestor atacuri, Țara Codrului (și mai ales masivul Codru) asigura însă o zonă de protecție mult mai bună decât cea de care beneficiau satele din Comitatul Satu Mare aflate în afara acestei zone și/sau localizate mai spre orașul Satu Mare. Răscoalele țărănești din Transilvania medievală au cuprins inevitabil și zona de Codru. De asemenea, în anul 1848 zona Țării Codrului a fost zguduită de mișcările țărănimii pentru redobândirea pământurilor și drepturilor vechi. După 1918 satul a trecut sub administrație românească, localnicii din zonă aducându-și și ei contribuția prin participarea la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Reforma agrară din 1921 a adus o dezvoltare importantă, prin împroprietăririle păturilor mai sărace. În 1940 satul a reintrat sub administrație maghiară (odată cu cedarea Ardealului de Nord către Ungaria), dar a revenit României după 1945Primaria Ardud. Monografia Orașului Ardud. Accesat la data de 28 august 2013..
Particularități istorico-geografice și socio-economice Informații istorico-geografice și/sau socio-economice generale despre masivul cristalin Codru și despre Țara Codrului sunt sintetizate în lucrări de specialitateArgiuș, C. Culmea și piemontul Codrului - Studiu geomorfologic, Universitatea Babeș-Bolyai, Teză de Doctorat, 2010. Accesat la data de 28 august 2013.Ciordaș, R. Termeni juridici în obiceiurile populare din zona Codru, Universitatea Babeș-Bolyai, Teză de Doctorat, 2010. Accesat la data de 28 august 2013.. Tradițiile codrenești din zona etnografică Țara Codrului, sau, simplu spus, Codru, - aplicabile și satului Chilia -, sunt de asemenea, documentate în diferite lucrăriBuzilă, D. (coord.) Obiceiuri și Tradiții Codrenești, 2010a. Accesat la data de 28 august 2013.Buzilă, D. (coord.) Zona Etnografică Codru, 2010b. Accesat la data de 28 august 2013.; spre exemplu, figurile „steagul” sau „rotirea” din dansul codrenesc sunt unele din cele mai dificile figuri/mișcări din dansurile românești.
Revenind specific la localitatea Chilia, primul sigiliu al satului este documentat din anul 1785. Acesta era rotund, de 25 milimetri, fiind confecționat din bronz și conținea un pom fructifer înconjurat de motive vegetaleDulgău, B. Sigiliile instituțiilor sătmărene din secolele XVI-XIX, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997.; simbolurile utilizate sunt strâns legate de activitățile principale ale locuitorilor satului (ex. pomicultură, viticultură și creșterea animalelor, complementate de cultivarea terenurilor agricole etc.), activități dominante și astăzi. Este menționat explicit și un sigiliu ecleziast al Chiliei în 1832.
În lucrarea Szathmár vármegye' fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete, publicată de in 1809, satul este descris astfel: "...Paczafalu, (numit) mai demult Apaczafalu, este locuit de români de credință (rit) veche, are 40 de proprietari de pământ [notă: în maghiară telkes gazda], preot local și biserică de lemn. Pământul (terenul) este slab, pădurea de fag frumoasă și plină de vânat și au și viță de vie. Pârâul Bran [notă: numit azi, oficial, râul Lupului sau simplu Vale, de către săteni] izvorăște din vârful făgetului (dealului), trece prin sat și se varsă în pârâul Homorod [notă: astăzi râu]...".
Faptul că exista un nucleu de săteni/țărani prosperi - foarte probabil alături de iobagi/jeleri sărăciți, care reprezentau majoritatea țărănimii românești - este susținut și de un eveniment anterior, bine documentat, și anume faptul că sătenii din Chilia (Tilie) au plătit pentru achiziția Minologhionului 30 de florini la data de 8 iulie 1792Bogdan, F. Contribuții la istoria comerțului cu cartea în Transilvania (sfârșitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea). Studiu de caz: Minologhion (Blaj, 1781) , Biblioteca Județeană Mureș, Libraria, Anuar IX, 2010. Accesat la data de 28 august 2013.:
„...Această sfântă carte, [adică Mineiu], o au cumpărat sătenii pe sama besărecii din Tilie drept cu 30 de florinți vonași. Iulie 8 zile 1792, fiind preut Michale Nemaly...”.
Într-adevăr, o conscripție urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din zonele sătmărene (spre exemplu, cum erau cele de Codru) erau bine organizați în posesiuni românești (Possessiones Valaches), cu juzi, cnezi și/sau voievozi; spre exemplu, districtul Ardud, din care făcea parte și Chilia, îl avea ca voievod în anul 1769 pe Pop Mihai (în limba maghiară: Michael Popp)Siteul Protopopiatului Ortodox Satu Mare. Istoricul Parohiei Tătărești . Accesat la data de 28 august 2013.. Chiar mai înainte, încă în 1729-1730, apare menționat un voievod chiar în satul Chilia Ciubotă, V. Voievozi români în satele sătmărene în secolul al XVIII. Eroii Neamului, 1996, nr. 2, pg. 52-53.. Acest lucru este important de remarcat, ținând cont de faptul că instituțiile românești vechi (ex. obști sătești, țărani liberi, juzi/cnezi/voievozi) s-au redus drastic (adesea până la dispariție) în Transilvania, după secolele XV-XVI. Trebuie însă menționat faptul că aceste instituții românești vechi, chiar dacă s-au păstrat în unele locuri locuite de români, ca acesta descris aici, au dobândi adesea (și) alte funcții decât cele originale; spre exemplu, (1) cneazul/voievodul a devenit uneori un administrator și/sau un mijlocitor între români și noii feudali și/sau (2) titlul de cneaz/voievod a devenit unul nobiliar (ex. voievodul Transilvaniei sau asociat titulurilor de nobil de origine română).
În acest context merită amintit că Țara Codrului a dat câteva familii nobiliare românești, poate mai puțin mediatizate decât cele din Maramureșul istoric, dar foarte importante și cu contribuții cheie la istoria României. Spre exemplu, George Pop de Băsești (1835-1919) a fost președintele Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. De asemenea, a fost un important memorandist și politician (ex. președintele Partidului Național Român din Transilvania). Familia sa a fost înnobilată (cu moșiile Băsești și Oarța de Jos din Țara Codrului) în 1678, principele Transilvaniei, Mihail Apafi, legitimând proprietateaGeorgescu, I. George Pop de Băsești (Ediția a II-a). Editura Societății Culturale Pro Maramureș “Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2013.. În disputele cu unii conducători maghiari, frecvente atunci, în perioada cristalizării națiunilor, aceștia spuneau că, deși este o prăpastie între ei și George Pop de Băsești în ceea ce privește viziunea politică/națională, el și-a apărat cauza neamului cu atâta curaj încât trebuie să se închine în fața lui, acesta impunând respect și adversarilor. Când a fost provocat de Președintele Consiliului de Ministri (Kalman) să renunțe la viziunea lui pentru a fi mai apreciat și promovat în Ungaria, George Pop de Băsești a spus: „…De mi-ați da toată Ungaria, și tot n-aș trăda cauza dreaptă a sărmanului și nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarășii mei și de mine, n-are alți apărători…”(p. 43). Nicolae Iorga l-a numit „Bătrânul Nației” (românii numindu-l simplu „Badea George”), iar în 1935, la sărbătorirea centenarului nașterii lui George Pop de Băsești, Iuliu Maniu – ținând cont de contribuția acestuia la păstrarea românismului și la Marea Unire – spunea că satul Băsești este o „Mecca română” unde locuia „comandatul suprem al neamului românesc“. Alte familii nobiliare, românești (cu numele adesea maghiarizat) sau neromânești, cu titlul/blazonul nobiliar legat direct de zone din Țara Codrului, au fost: Anderkó "de Homoród" (r. Anderco "de Homorod")Câmpean, V. 200 de ani de la nașterea părintelui Ioan Anderco - Homorodanu . Biblioteca Județeană Satu Mare, Satu Mare, 2011., David "de Alsoszopor" (r. Alsoszopor - Supurul de Jos"), Pap-Szilagyi "de Illesfalva" (r. Pop (Sălăjanul) Silaghi "de Băsești"), Szilagyi "de Paczafalva" (r. Paczafalva - Chilia)Tötösy de Zepetnek, S. List of Historical Surnames of the Hungarian Nobility / A magyar történelmi nemesség családneveinek listája. Purdue University Press, Burlington, Canada, 2010..