Imperiul reprezintă o entitate politică suverană, de regulă de tip monarhic, caracterizată printr-o mare extindere teritorială și o structură multietnică sau multinațională. Condus în mod tradițional de un împărat, imperiul se distinge de regat nu doar prin dimensiune, ci și prin tendința sa de expansiune și exercitarea autorității asupra unor popoare sau teritorii diverse. Exemple clasice includ Imperiile Roman, Bizantin, Britanic și Persan. Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, Portland House, New York, 1989, p. 468.
Imperiul Babilonian Imperiul Neo-Babilonian, Noul Imperiu Babilonian, sau al Doilea Imperiu Babilonian a fost un stat care a dominat Mesopotamia între anii 626 și 539 î.Hr.. În cursul celor trei secole premergătoare înființării sale (911-cca. 612 î.Hr.), Babilonia s-a aflat sub dominația vecinilor săi nordici din Asiria. Babilonia și Asiria împărțeau, în esență, aceeași limbă, religie, cultură, istorie și etnicitate, dar relațiile politice dintre cele două entități au fost de multe ori încordate sau volatile.
Asirienii au reușit să-și mențină dominația asupra babilonienilor de-a lungul perioadei neo-asiriene, fie câștigându-le loialitatea prin acordarea de privilegii crescute, fie prin forța armelor, dar în cele din urmă situația s-a schimbat radical în 627 î.Hr. prin moartea ultimului mare conducător neo-asirian, Assurbanipal. În anul următor, Babilonia s-a răzvrătit sub conducerea lui Nabopolassar Caldeeanul. În alianță cu mezii, acesta a distrus orașul Ninive în 612 î.Hr., iar tronul imperiului a fost din nou transferat către Babilonia, pentru prima dată din vremea regelui Hammurabi, cu mai bine de o mie de ani în urmă.
Perioadă neo-babiloniană a cunoscut o mare înflorire în arhitectură, artă și știință.
Imperiul Persan Imperiul Persan sau Imperiul Ahemenid (persana veche: Parsā) a fost un imperiu iranian ce a dominat Asia de Sud și de Sud-Vest între 550 î.Hr., de la cucerirea mezilor de către Cirus cel Mare, până în 330 î.Hr., când ultimul împărat Ahemenid moare și imperiul este cucerit de Alexandru cel Mare.
La apogeul întinderii sale teritoriale, teritoriul său cuprindea Iranul, Afganistanul, Irakul, Turcia, Siria, Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul și porțiuni din România, Bulgaria, Grecia, Arabia Saudită, Libia, Sudanul de Nord, Caucaz, India, Asia Centrală și chiar din China, cu o suprafață totală de 8.000.000 km2. Cirus cel Mare creează dintr-un stat vasal un vast imperiu cucerind Imperiul Medic, primul mare stat monarhic iranian, Imperiul Neo-Babilonian și Regatul Lidian, deschizând calea fiului său, Cambyses al II-lea, spre cucerirea Egiptului.
Războaiele medice, dintre polisurile grecești și Imperiul Persan, au arătat acestuia că nu este invincibil, înfrângerile suferite la Marathon, Salamina și Plateea umilindu-l pe Regele Regilor în fața întregii lumi.
După cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare, vastele sale teritorii încep să facă parte din lumea elenistică.
Origini Perșii sunt un popor indo-iranian stabilit în Iran (Persia) în jurul anului1000 î.Hr. Triburile perșilor sunt unificate, potrivit tradiției, către 700 î.Hr., de Achaemenes, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său,Teispes, extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaște suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr. - 559 î.Hr.) pe a Mediei.
Ascensiunea Cirus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalități ale antichității, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast și puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile grecești ale Ioniei. În anii 545 î.Hr. - 539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ș.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cirus cel Mare ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Țara Israel, până la granițele Egiptului Faraonic.
Cambyses II (529 î.Hr. - 522 î.Hr.), fiul lui Cirus al II-lea cel Mare, personalitate controversată în istoriografie datorită excentricității decizilor sale, transformă în 525 î.Hr. Egiptul într-o satrapie a Imperiului Ahemenid. Ruinele Persepolisului Darius I cel Mare (522 î.Hr. - 486 î.Hr.), genial om de stat, reorganizează, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr..), vastul imperiu, care acoperea acum cca. 5.000.000 km². El creează un sistem modern de drumuri, care să asigure transmiterea rapidă a informațiilor, a trupelor și mărfurilor ("calea regală" Persepolis-Sardes măsura 2400 km), împarte imperiul în cca. 20 de unități administrative (satrapii), creează o monedă de aur etalon (dareicul), începe zidirea unei noi reședințe regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice întreprinsă împotriva sciților (513 î.Hr.), cu care prilej Darius este înfruntat de geții din Dobrogea, se încheie fără niciun rezultat. Cu un eșec se termină și cele 2 expediții vizând cucerirea Greciei, din 492 î.Hr. și 490 î.Hr.
Xerxes I (486 î.Hr. – 465 î.Hr.), fiul și succesorul lui Darius, încearcă în 480 î.Hr, cu forțe impresionante, să transforme Elada în provincie persană. Eroismul cetăților grecești, în fruntea cărora se aflau Atena și Sparta, face ca lumea elenă să respingă cu succes această ofensivă.
Declinul Începând cu domnia lui Artaxerxes II (465 -424 î.Hr.), Imperiul Ahemenid alunecă pe panta declinului. Fiul său, Xerxes II (424 î.Hr.), după o domnie de 45 de zile este ucis de fratele său, Sogdianus (424 - 423 î.Hr.), care la rândul său este asasinat. Darius II (423 - 405 î.Hr.) se aliază cu Sparta în Războiul peloponesiac împotriva Atenei. Artaxerxes al II-lea înfrânge revolta fratelui său, Cirus cel Tânar, în bătălia de la Cunaxa din 401 î.Hr.. Este confruntat și cu tentativa Spartei, victorioasă în Războiul Peloponesiac, de a se erija în apărătoare a cetăților grecești din Ionia. Ca răspuns la ofensiva corpului expediționar spartan, condus de generalii Tibron (399 î.Hr.) și Dercilide și, din 396 î.Hr., care acționează în Asia Mică, Artaxerxes al II-lea subvenționează și încurajează rezistența antispartană a cetăților grecești, Teba, Atena, Argos, declanșînd războiul corintic (395 - 387 î.Hr.). De asemenea, Artaxerxes al II-lea sprijină reconstrucția flotei ateniene care obține în 394 î.Hr. victoria de la Cnidos asupra celei spartane. Sprijină încheierea, la Susa, a păcii lui Antalcidas (387/386 î.Hr.), numită și "pacea regelui", care punea capăt luptelor din Grecia și confirma suzeranitatea Imperiului Persan asupra orașelor grecești din Asia Mică și a insulei Cipru.
Artaxerxes al III-lea (358 – 338 î.Hr.) înăbușă în 343 î.Hr revolta Egiptului începută după moartea lui Darius al II-lea. Este urmat la tron de fiul său cel mic, Artaxerxes al IV-lea (338 - 336 î.Hr.) care și-a asasinat fratele mai mare.
În anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei modeste armate, Hellespontul. În pofida uriașelor resurse ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330 î.Hr.), ultimul suveran ahemenid, se dovedește incapabil să facă față lui Alexandru, pierzând bătăliile decisive de la Issos (333 î.Hr.) și Gaugamela (331 î.Hr.). Darius al III-lea este asasinat în Bactria de către un general al său, care va fi torturat și ucis de Alexandru. Întregul Imperiu Persan este cucerit de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii elenistice.
Imperiul Roman Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-republican, caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane. Ultimul împărat roman din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat roman, ce se afla în capitala imperială de est, Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă.
Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi a devenit inevitabilă.
Articol principal: Imperiul Roman antic.
După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Octavius (sau Octavianus) a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convențional drept începutul Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial, timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea adesea titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr., lui Augustus i-a urmat la tron Tiberius (14-37), fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.
În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar, după o scurtă criză în vremea lui Nero (54-68), imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior. Imperiul Roman în 125 d.Hr. Regatul Roman753 î.Hr. – 510 î.Hr.Republica Romană510 î.Hr. – 27 î.Hr.Imperiul Roman27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.PrincipatulDominatulImperiul de Apus Imperiul de RăsăritMagistrați obișnuiți Consul Pretor Chestor Promagistrat Edil Tribun Cenzor GuvernatorMagistrați extraordinari Dictator Magister Equitum Triumviri DecemviriOficii și titluri onorifice Pontifex Maximus Legatus Dux Officium Praefectus Vicarius Vigintisexviri Magister Militum Imperator Princeps senatus Împărat August Cezar TetrarhPolitică și legislație Adunările romane Senatul roman Imperium Legea romană Cursus honorum Colegialitatemodifică