thumb|256px|Regiuni locuite de români
thumb|255px|right|Românii din sudul Peninsulei Balcanice.
thumb|right|255px|Meglenul
Meglenoromânii (numiți în România și machedoni) sunt una dintre cele patru ramuri ale românilor, pe lângă dacoromâni, aromâni și istroromâni. Etnonimul „meglenoromâni” este un exonim folosit de către cercetători, care se referă la faptul că acest grup etnic trăiește în principal în ținutul Meglen și că este o ramură a românilor. Ei înșiși își zic vlaș (la singular vla sau vlau̯), dar nici acesta nu este inițial un endonim, ci le-a fost dat de popoarele vecine, care de altfel îl folosesc pentru toți românii sud-dunăreni.
În secolul al XXI-lea mai trăiesc meglenoromâni mai ales în regiunea Macedonia Centrală din Grecia, unde se găsește cea mai mare parte a regiunii istorice Meglen, mai puțini în România, în Macedonia de Nord și Turcia. Numărul lor poate fi numai estimat, deoarece nu au niciun fel de statut oficial și nu sunt recenzați ca meglenoromâni. În orice caz, în urma unui proces de asimilare continuu, sunt deja foarte puțini, în total circa 8.800. Numărul celor care mai vorbesc idiomul meglenoromân este estimat numai pentru Grecia și Macedonia de Nord, la 2.800 de persoaneAtanasov 2014, p. 33.. Deși există membri ai comunității din România care folosesc cuvintele machedoni „machidoni” pentru a se prezenta celor din exterior, ei nu trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau cetățenii Macedoniei de Nord în sensul mai restrâns al cuvântului.
Istoricul cercetărilor
Meglenoromânii au fost și sunt cercetați de relativ puțini cercetători. Începutul cercetărilor care se referă la ei poate fi situat pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost menționați de călători. Unul din ei este Basil Nikolaides, care amintește în treacăt într-o carte apărută în 1859, despre 50 de sate din Meglen locuite de bulgari și de vlahiNikolaides 1859, p. 295. Mai târziu, diplomatul și filologul austriac Johann Georg von Hahn, într-o relatare de călătorie din 1867, constată că este vorba de un grup etnic ușor diferit de aromâni, dat fiind că idiomul lor nu este identic cu al acestora din urmăHahn 1867, p. 261, apud Capidan 1925, p. 8..
În continuare, de meglenoromâni se ocupă mai ales lingviști, începând cu germanul Gustav Weigand. În urma unei călătorii în care trece și prin Meglen, el face o descriere etnografică a regiunii, pentru prima oară o descriere lingvistică a idiomului meglenoromânilor, căruia îi dă denumirea „Meglen”Weigand 1892, p. VI., și publică pentru prima oară texte culese de la informatori locali.
În secolul al XX-lea, mai mult cercetători români sunt cei care publică lucrări în domeniu. Cel mai însemnat este Theodor Capidan, care publică o trilogie cu rezultatele cercetărilor sale în 1925, 1928 și 1935 (vezi Surse bibliografice și Bibliografie suplimentară).
Istoria meglenoromânilor
Istoria meglenoromânilor s-a împletit cu cea a popoarelor în mijlocul cărora au trăit ca minoritate, cu toate vicisitudinile legate de acest statutSecțiune după Coman 2012, în afara informațiilor din surse indicate separat..
În Evul Mediu
De când se poate vorbi despre meglenoromâni ca despre un grup distinct și cum a apărut acesta, este o chestiune ce rămâne controversată, deoarece nu există surse despre aceasta. Ceea ce pare verosimil este că ei nu sunt urmașii unor traci sau ai altui popor romanizat în MeglenLozovanu 2012, 313. o..
Între secolele V-VII, mase de avari și slavi au pătruns adânc la sud de Dunăre. Cea mai mare parte din populația romanizată a sfârșit prin a fi asimilată de nou-veniții slavi, iar restul populației romanice rămasă neasimilată s-a refugiat în munți. Din această cauză, caracterul ei de bloc compact s-a pierdut, și românii au început să se divizeze în ramurile de mai târziu. În același timp, viața la munte i-a făcut să se întoarcă la păstoritul practicat de strămoșii traco-iliri. Despre originea meglenoromânilor s-au emis mai multe ipoteze. Weigand a văzut în ei urmașii fondatorilor Țaratului Vlaho-Bulgar așezați în Meglen. Istoricul ceh Konstantin Josef Jireček, care s-a ocupat de istoria slavilor, considera că sunt urmașii amestecului dintre români și pecenegi, opinie acceptată ulterior și de Weigand. Pe baza asemănărilor dintre idiomul meglenoromânilor cu cel al dacoromânilor, Ovid Densusianu considera că primii erau dacoromâni care au migrat la sud de Dunăre și s-au așezat printre aromâni. Nicolae Iorga era de părere că strămoșii lor au fost români sud-dunăreni luați prizonieri de împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, care i-ar fi așezat în munții RodopiRezumat al acestor ipoteze făcut de Capidan 1925, pp. 54–57.. Fiind de acord că idiomul meglenoromân prezintă asemănări mai mari decât cel aromân cu idiomul dacoromân, dar insuficiente pentru a concluziona că meglenoromânii sunt la origine dacoromâni, Capidan susținea ideea că meglenoromânii au format un bloc comun cu aromânii în munții Balcani, apoi s-au despărțit de aceștia înaintând spre sud, au trăit o vreme în munții Rodopi și apoi s-au așezat în Meglen. Acest proces ar fi avut loc în secolul al XII-lea sau al XIII-leaCapidan 1925, p. 65.. Pericle Papahagi a scris că meglenoromânii sunt urmașii vlahilor din principatul condus de Dobromir Chrysus pe Valea Vardarului, în secolele XII-XIIIPapahagi, Pericle, Meglenoromânii. Studiu etnografico-istoric, București, Editura Institutului de Arte Grafice Carol Gobl, 1902.. Principatul lui Chrysus a fost ocupat în 1202 de către Ioniță Caloian, regele vlahilor și bulgarilor. Mai târziu, Strez, un alt vlah, rudă cu Asăneștii, a lărgit țara lui Chrysus, ocupând o mare parte din Macedonia.
În secolul al XIV-lea, Imperiul Otoman a cucerit teritoriile balcanice ale Imperiului Bizantin, dar a fost relativ tolerant cu creștinii, așa că și meglenoromânii și-au putut păstra o oarecare autonomie până în secolul al XIX-lea, cu prețul de a avea totuși o situație inferioară celei a musulmanilor. Mai mult de jumătate din ei au rămas ortodocși, dar locuitorii unui sat, Nắnti (sau Nǫ́nti) au trecut la islam, probabil în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, nefiind vorba de un fenomen brusc. Această convertire nu era lipsită de însemnătate, căci în acest sat trăia aproape jumătate din meglenoromâni, și a constituit o primă mare dezbinare între ei. Au avut loc și conflicte, uneori sângeroase, între satele megleromomâne, în primul rând din cauze economice, dar care au căpătat și o tentă religioasăLozovanu 2012, p. 315..
Așezându-se și în partea de câmpie a Meglenului, meglenoromânii au renunțat parțial la păstorit, trecând la agricultură, în timp ce aromânii au rămas mai ales păstori. Meglenoromânii cultivau cereale, viță de vie, fructe, legume, ocupându-se și cu apicultura și cu creșterea viermilor de mătase. Practicau și diverse meserii, satele lor fiind mai mult sau mai puțin specializate în obiecte din argint, arme, obiecte din piele, unelte din fier, vase de metal și de lut, îmbrăcăminte, covoare, săpun, obiecte din lemn, var etc., și totodată făceau comerț cu acestea în târguri nu prea depărtate de satele lor.
Din secolul al XIX-lea încoace
În secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman slăbea din ce în ce mai mult, iar în Balcani luau avânt mișcări naționale. Și meglenoromâni luau parte la revolte antiturcești împreună cu alți creștini, de exemplu la cea numită de Ilinden „din ziua de Sfântul Ilie” din 1903, împreună cu bulgari, sârbi și greci. Aceasta a fost înfrântă, iar printre cei întemnițați au fost și meglenoromâni. Totuși, cedând revendicărilor și presiunii Germaniei, Italiei, Austro-Ungariei, Rusiei și României, în 1905, stăpânirea otomană a dat și vlahilor (aromâni și meglenoromâni considerați împreună) aceleași drepturi culturale, religioase și politice pe care le aveau și celelalte minorități: dreptul de a folosi limba proprie în școli și în biserică, precum și drepturi electorale în consiliile administrative locale. Statul român sprijinea revendicările lor și căuta să le trezească conștiința apartenenței la poporul român, ajutând realizarea învățământului și a serviciilor religioase în limba română. Între 1881 și 1912 a existat învățământ în română în școli primare și la școala comercială din SalonicLozovanu 2012, p. 328.. Aceasta nu era pe placul Greciei, unde se proclama oficial că vlahii fac parte din grecime, concepție acceptată și de unii vlahi. În regiune, tensiunea a crescut. Pe de o parte, puterea otomană îi persecuta pe meglenoromânii pe care îi credea aliați cu naționaliștii bulgari, iar pe de altă parte, greci și vlahi aliați cu ei comiteau atrocități împotriva meglenoromânilor cu spirit românesc.
Dezvoltarea mișcării Junilor Turci a trezit noi speranțe în rândul meglenoromânilor și mai mulți dintre ei au luat parte în 1908 la revoluția lor, pentru că Junii Turci promiseseră egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor imperiului, indiferent de etnie și de religie. Pentru o scurtă perioadă, meglenoromânii au avut cea mai bună situație din istoria lor, deoarece abia atunci au fost respectate prevederile legale adoptate în 1905. Și ei au putut participa la viața politică prin reprezentanți în administrația locală, având și doi parlamentari, un deputat și un senator, precum și funcționari în instituții centrale. Însă Junii Turci n-au fost consecvenți în politica lor, căci vedeau în tendințele de autonomie un pericol pentru unitatea Turciei. Aceasta a trezit din nou atitudinea ostilă a minorităților etnice față de turci, alimentată și de Rusia, care dorea să-i alunge de tot pe turci din Balcani.
Pentru meglenoromâni au urmat vremuri foarte grele când în 1912 a izbucnit Primul Război Balcanic. Meglenul a devenit teatru de război și a ajuns la Bulgaria, apoi în 1913, în urma celui de-al Doilea Război Balcanic, la Grecia. Acesta a prilejuit noi atrocități din partea extremiștilor greci. Un exemplu în acest sens este omorârea lui Vani Chiaia, meglenoromân primar al satului L’úmniță (azi Skra, în Grecia), care a luptat împotriva acțiunilor de deznaționalizareCf. N. Delavardar, „Din trecutul Megleniei. Ținut pur românesc în Macedonia”, Cultura Poporului, Cluj, 20 iulie 1924; online: site-ul Meglenoromânii, 21.01.2014 (accesat la 7 septembrie 2018).. Pentru vlahi a început o politică intensă de asimilare.
Primul Război Mondial a transformat din nou Meglenul în teatru de război, locuitorii mai multor sate meglenoromâne fiind evacuați, unii pe teritoriu sârbesc, alții pe teritoriu bulgar, alții pe teritoriu grecesc.
Cu ocazia reglementărilor de după război, vlahii ar fi dorit o Macedonie independentă sau măcar autonomă, cu o organizare asemănătoare Elveției, dar nicio țară nu a fost de acord. Pe deasupra, meglenoromânii au ajuns în două state diferite, în Grecia și în viitoarea Iugoslavie, ceea ce a constituit o nouă rupere a comunității lor. A doua dintre aceste țări a fost prima care i-a lipsit pe meglenoromâni de toate drepturile lor, mai mult chiar, le-au fost confiscate și pășunile de munte pe care le cumpăraseră de la proprietari turci.