Antichitate

Teritoriul actual al Bosniei-Herțegovina a fost locuit în antichitate de către triburile ilire. Statul roman a ocupat teritoriul actual în urma unor conflicte care au durat aproximativ trei secole. În mod cert teritoriul era cucerit de către Imperiu în timpul domniei lui Octavianus Augustus, la începutul primului secol al erei creștine. Teritoriul actual al Bosniei-Herțegovina a fost parte a provinciilor Iliricum și Dalmația.

În perioada administrației romane, pe teritoriul celor două provincii a avut loc un proces intens de colonizare și romanizare a populației ilire. Există anumite teorii care susțin că mulți dintre coloniștii stabiliți în Dacia proveneau din aceste provincii (în special din Dalmația). În anul 395, când Imperiul roman a fost divizat între Imperiul de răsărit și cel de apus, linia de demarcație dintre acestea trecea prin actualul teritoriu al Bosniei-Herțegovina.

Odată cu prăbușirea autorității imperiale în occident și cu slăbirea ei în răsărit, teritoriul este stăpânit succesiv de ostrogoți, alani și huni. În timpul domniei împăratului bizantin Justinian, teritoriul reintră pentru scurtă vreme sub autoritatea Imperiului de răsărit. Între secolele V-VII are loc sosirea în masă și stabilirea slavilor. Slavii s-au stabilit în valuri succesive, amestecându-se cu autohtonii iliri, celți, traci și cu populația romanizată rămasă aici (vlahii). Stabilirea slavilor în Bosnia a fost unul din primele elemente determinante ale istoriei acestui stat.

Istoricul John Fine menționează că în Bosnia a existat o populație numeroasă pre-slavă și anume vlahii care sunt înrudiți cu românii și vorbeau o limbă asemănătoare cu limba română dar a căror urmași au fost slavizați și vorbesc astăzi o limbă slavăJohn V. A. Fine,John Van Antwerp Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century. University of Michigan Press, 1994 p.19

Evul Mediu

Informațiile despre Bosnia-Herțegovina în perioada secolelor VII - X sunt fragmentare și adeseori contradictorii. Teritoriul era în afara controlului marilor state din epoca (Imperiul bizantin sau Imperiul lui Carol cel Mare) iar slavii nu au creat până în secolele IX-X formațiuni statale de tip feudal. Populația locală era creștină și poate fi presupus că și slavii stabiliți în Bosnia au fost creștinați în mod treptat.

Din toponimie se poate deduce faptul că pentru o perioadă îndelungată pe teritoriul Bosniei a supraviețuit o importantă populație vorbitoare de limbă latină: o regiune din estul Bosniei se numește Romanija, iar una dintre localități, Vlasenica. Acest fapt a determinat pe unii istorici care susțin teze neo-roesleriene (Noel Malcolm- A Short History of Bosnia) să propună Bosnia drept locul de formare al poporului român. În lipsa informațiilor documentare, se poate presupune că populația de limbă latină a fost asimilata de către cea slavă. Un proces similar, documentat, a avut loc pe coasta Adriatică, pe teritoriul actual al Croației.

Unii cercetători consideră că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din Bosnia de astăzi sunt de origine vlahă la fel ca majoritatea populației din Bosnia și HertegovinaIlona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES HISTORICA 41, 2016, p.19

În secolul al X-lea, odată cu formarea statelor feudale ale sârbilor și croaților, Bosnia devine obiect de dispută între acestea.

După încorporarea Croației în Regatul Ungariei în anul 1102, Bosnia-Herțegovina este revendicată de către Ungaria. De asemenea, Imperiul bizantin aflat într-o nouă etapă de expansiune încearcă să anexeze Bosnia.

Un alt element major, marea schismă din 1054 va influența istoria Bosniei. Teritoriul se află la limitele ortodoxiei și catolicismului. Din acest motiv, populația este divizată sub aspect confesional. În perioada respectivă se formează și Biserica Bosniacă, o grupare considerată eretică atât de către ortodocși cât și de către catolici. Datele despre Biserica Bosniacă sunt foarte sărace și sunt exclusiv prezentate de către clericii catolici. Unii autori (în special istoricii croați), susțin că membrii ei erau susținători ai bogomilismului. Alți autori (în special cei occidentali) susțin că Biserica respectivă respecta în principiu ritualul catolic însă ieșită de sub autoritatea Papei. În mod cert clasa feudală din Bosnia, deși a profesat catolicismul, a păstrat legături strânse cu Biserica Bosniacă locală.

În această perioadă apar primele formațiuni statale bosniace. Primul monarh, banul Kulin este instaurat pe tron în anul 1180 de către Imperiul bizantin, apoi în anul 1183 se aliază cu Regatul Ungariei. În timpul său statul bosniac ocupă apoximativ actualul teritoriu al Bosniei - Herțegovina. Tratatul între Bosnia și Republica Dubrovnik, Carta Banului Kulin, definește teritoriul Bosniei, între râurile Una, Sava și Drina, care marchează și azi granițele statului Bosnia-Herțegovina. Carta este considerată certificatul de naștere al statului bosniac.

După moartea sa, în anul 1204, Bosnia intră într-o perioadă de lupte interne între familiile aristocratice. Acestea iau sfârșit în anul 1322 când familia Kotromanici ocupă tronul Bosniei. Sub Ștefan II Kotromanici și nepotul său Tvrtko, Bosnia atinge maxima întindere teritorială, ocupând teritoriul Herțegovinei (Humlie), teritorii din vestul Serbiei, Dalmația și unele insule din Marea Adriatică. Tvrtko I este recunoscut drept rege al Bosniei. După moartea sa în anul 1391, Regatul Bosniei intră din nou într-o perioadă de declin.

În aceeași perioadă, Imperiul otoman este în plină expansiune. În anul 1463, cea mai mare parte a Bosniei este cucerită de către Imperiul otoman. În anul 1481 este cucerit și teritoriul Herțegovinei. Părți din nordul Bosniei au rămas sub ocupația Regatului Ungariei până dupa bătălia de la Mohacs, când întregul teritoriu este cucerit de către Imperiul Otoman.

Vlahii din Bosnia și Herțegovina

Cel mai vechi document care menționează vlahii din Serbia și Herțegovina a fost dat de către jupanul Stefan Nemania prin anii 1198-1199 când vlahii erau într-o faza înaintata de asimilare, fiind sub jurisdicția arhiepiscopului de Zica. Documentele menționau nume precum Bukor, Bun Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Sarban etc.; alte documente emise de Stefan Uros I pe la 1253 și 1254-64 confirma prezenta vlahilor în Zachlumia (Hum în Herțegovina)Silviu Dragomir, Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, București, 1959, p.19 Vlahii din aceste spatii formau familii extinse grupate pe cătune (sate) conduse de cate un cneaz, care avea și rol de judecător, iar ca activități, pe lângă păstorit, vlahii erau grupați în voinici (oșteni) și călători/kielatori (cărăuși)Silviu Dragomir, Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, București, 1959, p.111 Stelian Brezeanu a scris despre un toponim care atesta prezenta elementului romanic în Bosnia și Herțegovina: Stari Vlah (Vlahia veche) un teritoriu acoperind porțiuni din Herțegovina, Muntenegru și Serbia, remarcându-se zona munților Romania (Romanija) din apropierea actualului oraș SarajevoStelian Brezeanu, Palaiovlachoi - Stari Vlah. Medieval Balkan History and Toponymy. Annuario Istituto Romeno Di Cultura e Ricerce Umanistica, 2000, p. 51-120

Karl Kaser a publicat și o hartă a familiilor medievale extinse de vlahi din Bosnia și Herțegovina.Karl Kaser, Hirten Kämpfer Stammeshelden. Böhlau Verlag, Wien-Köln-Weimar, 1992, p. 153 Vlahii din Balcanii de Vest au contribuit la formarea principatelor Hum (Zachlumia) și Zeta. In Zeta, o familie de vlahi, Balsa a condus principatul. Documentele vremii inca mai menționau nume vlahe în ciuda slavizării: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo,Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor Ivan Mužić, "Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima", in Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (in Croatian), ed. Ivan Mužić, (Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika, 2010), p.129 Au rămas și multe toponime vlahe: Vlasic, Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlasina, Vlaninja, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Valakonje, Vlahoni, Vlaškido, Vlaški, Vlasic, Vlase, Vlasi, Vlasotince, Novovlase, Vlaška Draca, Vlaška, Vlahi etc. Majoritatea vlahilor din Bosnia și Herțegovina au fost islamizați în timpul ocupației otomane. In limba turcă au primit numele de "caravlahi", nume tradus de italieni în forma "morlaci". Denumirea provine din limba turcă, în care punctele cardinale se notau cu culori, negrul (cara) simbolizând nordul. Caravlahi înseamnă "vlahii de nord"Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică și culturală în Balcani. In: Aromânii, istorie, limbă, destin. Coord. Neagu Giuvara, București, Editura Humanitas, 2012, p.17, ISBN 978-973-50-3460-3 Isidor Ieșan a scris despre vlahii din Bosnia, afirmand că o mare parte a acestora, inainte de a fi islamizati, au fost bogomili (patareni)Isidor Ieșan, Secta patarenă în Balcani și în Dacia Traiană. Institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1912. In urma vlahilor au rămas numeroase vestigii materiale, cele mai renumite fiind monumentele funerare (numite stecci în limba sârbă). Mai cunoscute sunt necropolele de la Radimlja, Boljuni, Gorica, Bildinje etc, din care unele sunt pe lista de patrimonii UNESCO.Marian Wenzel, Bosnian and Herzegovinian Tombstobes-Who Made Them and Why?" Sudost-Forschungen 21(1962): 102-143

Perioada ocupației otomane

Ocupația otomană a reprezentat un alt moment definitoriu pentru istoria Bosniei. Principalul proces, început imediat după cucerirea otomană a fost convertirea unei mari părți a populației slave autohtone la islam. Convertirea în masă a slavilor din Bosnia la islam a fost un fenomen în general voluntar, spre deosebire de islamizarea albanezilor care a fost cel puțin încurajată de către autoritățile otomane.

Pentru explicarea acestui fenomen au fost propuse mai multe teorii. În general este acceptat faptul că în Bosnia catolicismul și ortodoxia aveau o prezență slabă iar membrii Bisericii Bosniace, persecutată de către catolici și considerată eretică de către ortodocși, au preferat conversiunea la islam. Controversele confesionale vor fi avut, de asemenea, un rol important în a determina mulți creștini să accepte islamul.

O altă cauză importantă a fost faptul că în Imperiul Otoman creștinii aveau un statut inferior celui al musulmanilor. Astfel creștinii nu aveau dreptul de a poseda pământ, de a încăleca un cal (sau o cămilă) și nu aveau dreptul de a depune mărturie înaintea tribunalelor musulmane (sau, când aveau acest drept, mărturia lor valora mai puțin decât cea a unui musulman. În aceste condiții, mulți creștini, care nu erau foarte legați de religia lor, au preferat convertirea la noua religie dominantă.

Nu trebuie ignorat nici faptul că, în Bosnia, spre deosebire de Serbia, Bulgaria sau Grecia, majoritatea feudalilor locali au preferat convertirea la islam pentru a-și păstra domeniile. Acești feudali locali, numiți "beg" au dominat viața socială și politică în Bosnia până spre sfârșitul secolului XIX.

Un factor care a fost mult supraestimat a fost sistemul de devșirme (tributul de sânge), prin care turcii recrutau băieți din rândul populațiilor creștine din Imperiu pentru corpul de armată al ienicerilor. Deși practica a lăsat amintiri dureroase în rândul populației creștine din Balcani în fapt a fost abandonată în secolul XVII și nu poate explica singură conertirea masivă, care a avut loc doar în Bosnia.