Operațiunea Bodenplatte, lansată pe 1 ianuarie 1945, a fost o încercare a Luftwaffe de distrugere a forțelor aeriene aliate din Țările de Jos în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Obiectivul Bodenplatte era obținerea superiorității aeriene în timpul fazei de impas a operațiunilor terestre din Ardeni, care să permită unităților Wehrmachtului și Waffen-SS să își reia înaintarea. Operațiunea a fost planificată inițial pentru data de 16 decembrie 1944, dar a fost amânată de mai multe ori din cauza condițiilor meteo potrivnice până în ajunul anului nou, prima zi în care s-a putut zbura.Girbig 1975, p. 74.
Secretul operațiunii a fost atât de bine menținut, încât multe dintre forțele terestre și navale germane nu au fost informate despre ea, iar unele dintre unitățile germane au suferit din cauza focului propriei artilerii antiaeriene. Serviciile de contrainformații britanice, care au beneficiat de informațiile decriptate, au sesizat mișcările de efective și avioane din zonă, dar nu și-au dat seama de iminența declanșării operațiunii aeriene.
Operațiunea s-a bucurat de elementul surpriză și a înregistrat anumite succese tactice, dar a fost un eșec per ansamblu. Un număr ridicat de avioane aliate au fost distruse la sol, dar aliații au reușit înlocuirea acestora într-o săptămână. Pierderile umane din rândurile echipajelor aliate au fost relativ reduse, dat fiind faptul că majoritatea avioanelor aliate distruse s-au aflat parcate pe piste. În schimb, germanii au pierdut numeroși piloți, pe care nu i-au mai putut înlocui cu rapiditate.Caldwell 2007, p. 262.
Analizele făcute după încheierea operațiunii au arătat că doar 11 dintre cele 34 de Gruppen ale Luftwaffe au reușit să execute atacul la momentul planificat și să beneficieze de elementul surpriză.Caldwell 2007, p. 262. Operațiunea nu a reușit să asigure câștigarea superiorității aeriene, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, iar forțele terestre germane au continuat să fie expuse atacurilor aeriene aliate. Bodenplatte cea mai amplă operațiune de atac strategic aerian executată de Luftwaffe din întreaga perioadă a războiului.Franks 1994, no page (inside cover)
Contextul general
Forțele terestre ale aliaților occidentali erau sprijinite de forțele aeriene în timpul înaintării acestora prin Europa Occidentală în 1944. Second Tactical Air Force din cadrul Royal Air Force (RAF) comandată de mareșalul Arthur Coningham a transferat mai multe mari unități – No. 2 Group RAF, No. 83 Expeditionary Air Group, No. 84 Group RAF și No. 85 Group RAF – în Europa continentală pentru asigurarea sprijinului aerian nemijlocit. RAF a menținut o presiune continuă asupra forțelor aeriene, terestre și navale germane prin atacuri continui asupra concentrărilor de efective și a a rutelor de aprovizionare. În același timp, avioanele de recunoaștere aliate au identificat toate mișcările germanilor. Forțele terestre germane nu puteau în consecință atâta vreme cât aliații dețineau superioritatea aeriană. Luftwaffe nu găsea metodele pentru asigurarea unei acoperiri aeriene corespunzătoare trupelor terestre. Deși producția germană de război a înregistrat un maxim în 1944, Luftwaffe suferea puternic din cauza lipsei cronice de piloți experimentați și combustibil.Franks 1994, p. 10.
Luptele terestre se mutau treptat spre cursul fluviului Rin, spre est, spre inima Germaniei. Cea mai mare parte a Franței fusese eliberată, ca și orașele belgiene Bruxelles și Antwerp. Deși Operațiunea Market Garden din 1944 fusese un eșec, aliații reușiseră în 1945 să elibereze cea mai mare parte a sudului Olandei precum și estuarul râului Escaut. În timp ce forțele terestre își continuau înaintarea, forțele tactice aliate se transferau în baze noi pe continent, din care să poată asigura sprijinul aerian nemijlocit. Singurul factor care mai împiedica desfășurarea completă a forțelor aeriene aliate era vremea nefavorabilă. Odată cu sosirea anotimpului friguros, ploaia a transformat pistele în bălți noroioase, iar operațiunile aeriene de amploare au trebuit să fie oprite.Franks 1994, pp. 10–11.
Această situație putea forte bine să continue până la dezghețul de primăvară, ceea ce a determinat Înaltul Comandament German (Oberkommando der Wehrmacht) să lanseze Unternehmen Wacht am Rhein (De veghe pe Rin) pe 16 decembrie. Ofensiva terestră trebuia să îmbunătățească situația Germaniei pe frontul de vest prin cucerirea portului Antwerp și separarea forțelor terestre britanice de cele americane. Ca parte a planurilor de atac, operațiunile terestre germane trebuiau să se desfășoare în condițiile vremii grele de iarnă, forțele tactice aliate fiind obligate în acele condiții meteo nefavorabile să rămână inactive la sol. Dacă prezumția planificatorilor germani cu privire la imposibilitatea asigurării sprijinului aerian de către aviația aliată s-a dovedit corectă, vremea proastă a ținut la sol în bună măsură și aparatele de zbor ale Luftwaffe. În ciuda condițiilor meteo grele, Luftwaffe a reușit să ridice în aer 500 de avioane pe 16 decembrie, cu mult peste ceea ce reușise în ultimele luni. Această primă zi fusese data planificată inițial pentru declanșarea atacului împotriva aerodromurilor aliate, ceea ce avea să fie numită Operațiunea Bodenplatte.Price 2001, p. 113. În cele din urmă, condițiile meteo s-au dovedit prea dificile, iar operațiunile au fost oprite.Franks 1994, p. 11.
Ofensiva a început în condițiile asigurării elementului surpriză. Sarcina respingerii atacului terestru german a revenit Comandamentului XXIX al Aviației Tactice din cadrul USAAF (comandant generalul Hoyt Vandenberg) și RAF (generalul Arthur Coningham). Pe 23 decembrie, RAF a venit în sprijinul forțelor americane și a prevenit cucerirea de către germani a orașelor Malmedy și Bastogne. În această situație, germanii nu mai aveau decât o cale îngustă în zona St. Vith pentru aprovizionarea trupelor terestre în ofensivă. Ofensiva terestră germană a intrat astfel în impas.Franks 1994, p. 11.
Luftwaffe a fost activă în toată luna decembrie. Germanii au efectuat mai multe mii de misiuni. În timpul luptelor aeriene, RAF și USAAF au produs germanilor pierderi importante în oameni și aparate de zbor. În cele opt zile de atacuri susținute dintre 17 și 27 decembrie 1944, germanii au pierdut 644 de avioane de vânătoare, iar 227 au fost avariate. În aceeași perioadă, germanii au pierdut 322 de piloți uciși, 23 prizonieri și 133 răniți.Manrho & Pütz 2004, p. 10.
Planul În septembrie 1944, Adolf Hitler a hotărât să recâștige inițiativa strategică pe frontul de vest prin lansarea unei ofensive. Pe 16 septembrie, Hitler a dat ordin generalului Werner Kreipe – șeful Marelui Stat Major – să pregătească o flotă de avioane necesară ofensivei. Pe 21 octombrie, Kreipe a ordonat avioanelor care asigurau apărarea Marelui Reich (Luftflotte Reich) să transfere șapte grupuri aeriene de vânătoare (Jagdgeschwader) și bombardament (Schlachtgeschwader) sub comanda Comandamentului Aerian Vest (Luftwaffenkommando West) în vederea viitoarei ofensive.Manrho & Pütz 2004, p. 7.
Pe 14 noiembrie, comandantul suprem al Luftwaffe Hermann Göring a ordonat diviziilor de vânătoare 2. Jagddivision și 3. Jagddivision să își pregătească unitățile pentru un atac de amploare în sprijinul ofensivei terestre din Ardeni. Pregătirile trebuiau să fie finalizate până pe 27 noiembrie. Asaltul aerian trebuia declanșat în prima zi a ofensivei terestre.Manrho & Pütz 2004, p. 8.
Generalul-maior Dietrich Peltz a avut sarcina elaborării planului operațiunii după numirea sa în funcția de comandant al Corpului de vânătoare II (II. Fliegerkorps) pe 8 decembrie. Luftwaffenkommando Vest a ordonat ca toate unitățile – cu excepția Jagdgeschwader 300 și 301 – să se prezinte la întâlnirea de planificare din Flammersfeld de pe 5 decembrie. Pe 14 decembrie, Peltz a finalizat prima versiune a planurilor pentru distrugerea forțelor aliate din nord-vestul Europei. Peltz nu era pilot de vânătoare. El avea experiență doar ca pilot pe bombardierele în picaj Junkers Ju 87 Stuka. Misiunile de luptă la care a participat în timpul campaniilor din Polonia (1939), Franța (1940) și primele faze ale luptelor din Uniunea Sovietică îl formaseră ca un remarcabil specialist al atacurilor la joasă înălțime, ceea ce îl recomanda drept planificatorul ideal al Bodenplatte.Franks 1994, p. 13.
Pe 15 decembrie, planul său a fost finalizat cu ajutorul mai multor comandanți de divizii aeriene, printre care Gotthard Handrick, Walter Grabmann și Karl Hentschel. Planul original prevedea sprijinirea ofensivei terestre din Ardeni, care începea pe 16 decembrie 1944. Numai că, vremea rea, care împiedicase avioanele RAF și USAAF să respingă înaintarea terestră germană, a împiedicat și Luftwaffe să își declanșeze atacurile. Din acest motiv, Bodenplatte nu a fost lansată până pe 1 ianuarie 1945. În acest moment, forțele terestre germane nu mai beneficiau de efectul surpriză, aliații reușind între timp să își reorganizeze defensiva, iar aviația britanică și americană să reia zborurile după îmbunătățirea condițiilor meteo. Germanii au mai făcut un nou efort pentru preluarea inițiativei lansând Operațiunea Nordwind (Unternehmen Nordwind). Luftwaffe trebuia să sprijine acest asalt prin Operațiunea Bodenplatte.Franks 1994, p. 13.
Planul Bodenplatte presupunea un atac surpriză asupra 16 baze aeriene din Belgia, Olanda și Franța.Franks 1994, p. 13. Obiectivele germanilor erau distrugerea sau avarierea gravă a cât mai multor avioane, hangare și piste de decolare aliate. Toate grupurile (Geschwader) de vânătoare și bombardament disponibile pe frontul de vest au fost redistribuite. Au fost aduse în plus unități de vânătoare de noapte (Nachtjagdgeschwader) și de bombardiere medii (Kampfgeschwader), care urmau să acționeze ca avioane de diraje a atacului. Formațiunile car aveau să participe nemijlocit la atac erau formate în principal din avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 și Focke-Wulf Fw 190.Girbig 1975, p. 73.
Planificatorii militari germani au decis din greșeală ca rutele de deplasare ale multor unități să fie peste unele dintre cele mai puternic apărate zone de pe continent – și anume regiunea în care erau amplasate rampele de lansare ale rachetelor V-2 din jurul Hagăi. Aceste rampe erau apărate de număr mare de unități de artilerie antiaeriană. Dacă unele dintre aceste unități fuseseră prevenite cu privire la organizarea operațiunii aeriene, data declanșării acesteia și orarul de zbor au fost ținute secrete. Ca urmare, mai multe unități de vânătoare germane au suferit pierderi cu mult înainte declanșării atacului împotriva obiectivelor ordonate datorită focului propriei artilerii antiaeriene.Caldwell, 1991, p. 311–312
La granița dintre anii 1944/1945, Comandamentul Aerului Vest dispunea de 267 baterii de tunuri antiaeriene grele și 277 medii sau ușoare. Apărarea antiaeriană era sprijinită de cele 100 de baterii antiaeriene ale vaselor Kriegsmarine aflate de-a lungul litoralului danez. Ruta de deplasare a numeroase avioanele germane s-a aflat în sectorul Diviziei antiaeriene a 16-a cu cartierul generala la Doetinchem, la aproximativ 24 km nord-est de Arnhem.Girbig 1975, p. 75.