thumb|260px|Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” — monument istoric cu codul Publicat pe pmb.ro. Căutați codul B-II-a-A-18994 la pagina 101. <div style="text-align:center">1281 <div style="text-align:center">B-II-a-A-18994 <div style="text-align:center">Ansamblul Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” <div style="text-align:center">prima jum. sec. XX Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită prin Hotărârea Guvernului României nr. 742/2003, art. 18 lit. instituției ce purta numele de Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului.
Motivația amenajării muzeului a fost importanța satului în cultura României, o țară în care, chiar și la începutul secolului al XX-lea, mult după Revoluția Industrială, cea mai mare parte a populației trăia la țară. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.
thumb|Placa memorială de la Muzeul Satului, care amintește de crearea Parcului Regele Mihai, sub domnia MS Regelui Carol al II-lea. Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău. Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ.
De-a lungul istoriei, muzeul a fost deteriorat, în anii celui de al Doilea Război Mondial de prezența unor refugiați din Basarabia, apoi în 1997 și 2002 de două incendii, dar a continuat să-și extindă exponatele, cea mai recentă aripă a muzeului fiind deschisă în 2016.
Istoria muzeului Primele semne thumb|220px|Academicianul Dimitrie Gusti. În România, ideea creării unui muzeu în aer liber se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, a propus prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Proiectul său se va concretiza prin expunerea, în 1909, în acest muzeu, a casei „Ceauru” din zona Gorj. Toate aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber din România: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național.
Ducând mai departe această idee, între anii 1925–1935, Universitatea din București, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate de fiecare dată cu o expoziție temporară: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rușețu-Brăila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Drăguș-Făgăraș, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia. Pe măsura obținerii de noi rezultate în cercetare, prof. Dimitrie Gusti și-a dat seama că expozițiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizație care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, și a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București.
Deschiderea oficială a muzeului La înfăptuirea și concretizarea acestei idei și-a adus contribuția un grup de specialiști care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc. Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti și colaboratorii săi apropiați au acceptat propunerea primăriei Municipiului București de a-l organiza în Parcul Național Carol al II-lea (astăzi Parcul Regele Mihai), pe o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa. Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie a anului 1936.
Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material proiectul. Pe parcursul lucrărilor, regele a vizitat de patru ori șantierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului să aibă loc la data stabilită, când se sărbătorea și împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei regale a României. Construcțiile, selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp scurt. La intrarea în Muzeul Satului, o placă memorială amintește de marile lucrări hidrotehnice care s-au făcut, sub domnia regelui Carol al II-lea al României, pentru crearea actualului Parc Regele Mihai și a întregii zone verzi din nordul Capitalei, în anii 1932–1937, sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil. Textul spune: „Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, în anii 1932–1937 s’a făcut asanarea mlaștinelor Colentinei, înfăptuindu-se lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, prin mari lucrări la Buftea, precum și derivarea de ape din râul Ialomița la Bilciurești, ca să însănătoșească Capitala Țării și să o înfrumosețeze. Această lucrare a fost făcută de Uzinele Comunale București, Director Gen. fiind ing. Nicolae Caranfil.”
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la , în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu, pe .
Muzeul Satului a fost conceput ca un muzeu social și nu ca unul etnografic. Dimitrie Gusti a declarat:Dimitrie Gusti și Muzeul Național al Satului. management.ase.ro. „166 > Varia”.
În discursul inaugural, Dimitrie Gusti a precizat că nu i-au fost sursă de inspirație muzeele în aer liber din țările nordice. Muzeele din Skansen, Bigdo, Lillehammer erau, după părerea sa, prea romantice și etnografice, preocupate mai mult de piesele muzeale și mai puțin de problemele omului contemporan, de mediul și faptele acestuia.Dimitrie Gusti și Muzeul Național al Satului. management.ase.ro. „Varia < 165”. Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevarate”, el fiind, în viziunea sa „un muzeu sociologic al satului românesc de azi”, „un sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie. Totodată, după cum preciza Henry H. Stahl, muzeul urma să-și exercite și funcția de principal mijloc „... de acțiune al pedagogiei sociale”.
URSS și Gheorghe Focșa În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, Bucovinei și a unei părți a Ținutului Herței și Bucovinei în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureștiului a hotărât ca în unele gospodării din muzeu să fie găzduite familii de refugiați bucovineni și basarabeni. Adăpostirea refugiaților în muzeu a avut un impact negativ asupra patrimoniului și a scopurilor pentru care a fost creat, ceea ce a determinat solicitarea eliberarării construcțiilor în 1942. După terminarea războiului, în anul 1948, a fost numit director Gheorghe Focșa, participant la cercetările monografice, fost asistent al profesorului Dimitrie Gusti. Numirea lui marchează începerea unei noi etape în dezvoltarea muzeului și transformarea definitivă a acestuia dintr-un muzeu sociologic într-unul etnografic. Din anul 1948, au reînceput cercetările de teren pentru refacerea și realizarea muzeului etnografic în aer liber pe principii științifice. Au fost organizate campanii de cercetare în cele mai importante zone etnografice ale țării, în vederea completării expoziției cu monumente reprezentative, a recompunerii interioarelor deteriorate și a creșterii patrimoniului. Se poate afirma că după ani de activitate, muzeul s-a dezvoltat considerabil, a devenit una din cel mai importante și reprezentative instituții culturale din București și din țară. Mai mult, Muzeul Satului a fost luat ca model de multe țări care începeau să organizeze după război muzee în aer liber.
Din 1950 până în prezent În perioada cuprinsă între anii 1950–1970, s-a constituit un corp de specialiști, s-au efectuat campanii ample de cercetare pe teren soldate cu identificarea de noi monumente și creșterea patrimoniului, s-a început organizarea evidenței științifice, au fost publicate ghiduri și lucrări de specialitate etc.. În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului și de Artă Populară al R. S. R.. El va funcționa ca atare până în martie 1990. A urmat o perioadă dificilă, care a durat până în anul 1990, când Muzeul Satului s-a aflat din nou în dificultate, din cauza ideii conducerii țării că satul ar reprezenta un stadiu de înapoiere și, ca atare, că Muzeul ar trebui desființat. Un număr însemnat de oameni de cultură, specialiști din diferite domenii și chiar politicieni, precum și personalul muzeului, au făcut însă tot ce le-a stat în putere pentru a tergiversa desființarea.
După ce regimul comunist a fost înlăturat în 1989, a început o nouă etapă în dezvoltarea Muzeului Satului, caracterizată prin extinderea teritoriului, efectuarea de restaurări masive, completarea patrimoniului cu noi monumente, organizarea de expoziții, publicarea de studii. Într-un incendiu care a avut loc pe au fost distruse 5 gospodării din totalul de 42 ale muzeului. Atunci au ars gospodării din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea din satele Berbești-Maramureș (secolul al XVIII-lea), Șurdești-Maramureș (secolul al XVIII-lea), Chereluș-Arad (secolul al XVIII-lea), Drăguș-Brașov și Dumitra-Alba (ambele secolul al XVI-lea).
Conducerea actuală Pagina conține și alte funcții în cadrul muzeului. Tipul de director Numele directorului Director General [Conf. univ. dr.] Paula PopoiuPaula Popoiu, directorul general al instituției, s-a născut pe 5 februarie 1955 la Roșiorii de Vede, județul Teleorman. A urmat mai multe studii de specializare și postuniversitare, iar din anul 2000 este doctor în istorie. Din anul 2002 este director cercetare-dezvoltare la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Din luna mai 2005 este director general al instituției. Sursă: Director Patrimoniu/Cercetare [Dr.] Vasile Costoiu Director Programe Culturale Iuliana Balaci Director Economic [Ec.] Virginia Goean