Egiptul Antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele joase de-a lungul fluviului Nil, suprafața actuală a statului modern Egipt. Civilizația egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia egipteană convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos sub conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean separate prin perioade de instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.

Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în epoca faraonilor ce au purtat numele de „Ramses”, care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după care a intrat într-o perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o succesiune de puteri străine (canaaniți/hicsoși, libieni, nubieni, asirieni, babilonienii, perși, macedoneni și romani), în a treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții lui Alexandru cel Mare, generalul acestuia Ptolemeu I Soter, s-a proclamat noul conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a condus Egiptul până în anul 30 î.Hr., când, sub domnia Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani și a devenit o provincie romană.

Succesul civilizației egiptene antice a rezultat datorită capacității de a exploata eficient zonele fertile de-a lungul văii Nilului. Surplusul de recolte provenit din exploatarea inundațiilor naturale previzibile și a sistemului de irigații au facilitat dezvoltarea unui surplus de populație care a contribut la dezvoltarea socială și culturală. De asemenea, resursele alimentare bogate au putut susține exploatarea mineralelor din vale și din regiunile deșertice din jurul văii Nilului, dezvoltarea unui sistem de scriere timpuriu, dezvoltarea construcțiilor și proiectelor agricole, dezvoltarea comerțului și dezvoltarea forțelor militare necesare pentru apărare și pentru campaniile militare care au dus la afirmarea dominației civilizației egiptene în regiune. Organizarea și conducerea acestor activități a fost posibilă printr-o birocrație de elită formată din scribi, preoți și administratori sub controlul unui faraon cu puteri divine care asigura cooperarea și unitatea poporului egiptean.

Multele realizări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracție a mineralelor, măsurătorile topografice, tehnicile de construcție care au facilitat construirea unor monumente grandioase precum piramidele, templele și obeliscurile; un sistem matematic și un sistem practic și efectiv de medicină, sistemele de irigații și tehnicile de producție agricolă, producția navală, tehnicile de producție a faianței și a sticlei, noi forme de literatură și primul tratat de pace cunoscut, întocmit cu Imperiul Hitit. Egiptul a lăsat o moștenire durabilă. Arta și arhitectura i-au fost preluate pe scară largă, iar antichitățile din vechiul Egipt sunt expuse în toate colțurile lumii. Ruinele sale monumentale au inspirat și îmbogățit imaginația multor scriitori și turiști timp de multe veacuri. Pasiunea pentru antichități și săpăturile arheologice din perioada modernă timpurie a dus la investigarea științifică a civilizației egiptene, punându-se bazele unei noi științe: Egiptologia.

Istorie Articol principal: Istoria Egiptului Antic

Istoria Egiptului antic are o durată de trei milenii, cu perioade prospere care alternează cu perioadele de instabilitate. Viața la curtea faraonică a devenit tot mai haotică. După cinci secole de prosperitate pe durata Regatului Nou, au urmat șapte secole de tulburări, conduceri străine și schimbări de graniță care s-au succedat până la cucerirea romană, și în cele din urmă, cea arabă.

Egiptul antic a avut o continuitate ieșită din comun. Civilizația egipteană a durat mai bine de trei milenii, de la apariția scrisului la răspândirea creștinismului și islamului, lucru nemaiîntâlnit în istorie decât la civilizația chineză. Stilul de viață pe malul fluviului Nil și elementele culturii egiptene au fost menținute, fiind puțin schimbate.

Potrivit istoricului grec Herodot, „Egiptul este un dar al Nilului”. El a observat pe bună dreptate că fluviul este inseparabil de identitatea egipteană antică, deoarece fără el Egiptul nu ar fi existat.

Prin urmare, era firesc ca locuitorii „Pământului Negru” să venereze Nilul ca pe un zeu important în panteonul lor, alături de Soare, cunoscut drept zeul Ra. Revărsările Nilului făceau posibilă practicarea agriculturii. Acest zeu, cunoscut ca Hapi putea fi capricios: dacă revărsarea era slabă și recoltele erau compromise, rezulta foamete. Se revărsa o cantitate prea mare de apă, recoltele nu doar că erau compromise, dar și orașele din apropiere erau inundate, rezultând o catastrofă. Înainte de construirea barajului din Aswan, fermierii au trăit întotdeauna cu această frică.

A treia divinitate de mare importanță era Osiris, zeul fertilității, al vegetației și judecătorul morților de după moarte, care i-a învățat pe egipteni cum să practice agricultura. Iar a patra divinitate era Horus, zeul regalității cu cap de șoim care se manifesta prin persoana faraonului.

Sub o administrație competentă, surplusul de cereale a fost impozitat și depozitat ca rezervă pentru anii mai puțin favorabili pentru recolte. O armată de cărturari și dregători s-a ocupat cu scrupulozitate de recolte. Acest corp de funcționari publici a constituit întotdeauna pilonul principal al puterii regale, baza bogăției și puterii țării până la începuturile industrializării din secolele XIX-XX.

În vârful ierarhiei, era o singură autoritate: Faraonul. Monarhul egiptean își trăgea puterea direct de la zei. El este atât descendentul lor, cât și primul slujitor al zeilor, așa că autoritatea lui nu poate fi pusă la îndoială. Instituția faraonică era înainte de toate simbolul unității naționale și o condiție esențială pentru stabilitatea țării. Chiar și invadatorii străini s-au încoronat ca faraoni după ce au ocupat Egiptul, garantând continuitatea statului și dobândind legitimitatea în rândul poporului.

Pentru că destinul celui care exercită funcția regală este strâns legat de cel al Egiptului însuși. Fiecare slăbire a puterii centrale putea duce la criză. Dacă un om puternic ocupa tronul, pacea regatului era asigurată. Acest lucru ar putea explica ușurința cu care egiptenii au acceptat regi străini, atâta timp cât ei le respectau tradițiile.

Originile: Egiptul preistoric (acum 600.000 ani -6000 î.Hr.) Cele mai vechi unelte umane din Egipt datează de 600.000 ani, fabricate de hominizii din specia Homo erectus și care sunt specifice culturii Acheulean. Cele mai vechi structuri cunoscute din teritoriul ocupat de civilizația egipteană antică sunt plăci din gresie ce ar fi susținut adăposturi din piei de animale, lemne și oase. Acestea au fost descoperite la Wadi Halfa, Sudan, care datează de 100.000 ani, construite de vânător-culegători.

Acum 30.000 - 40.000 ani, alte culturi de vânător-culegători din ultima specie hominidă rămasă în viață până azi (Homo sapiens), dezvoltau unelte din piatră, oase de animale și hematit, fiind descoperite vârfuri de săgeți asemănătoare cu cele ale nativilor americani.

Cele mai cunoscute culturi ale Mezoliticului din Egipt au fost Halfan, Qadan, Sebilian și Harifian.

Cultura Qadan (13.000–9.000 î.Hr.) a fost o industrie mezolitică care colecta ierburi sălbatice și cereale. Populația ar fi făcut eforturi sistematice pentru a uda și îngriji vegetația locală, dar cerealele nu erau plantate în mod ordonat. Aproximativ douăzeci de situri arheologice din Nubia Superioară oferă dovezi pentru existența culturii de măcinare a cerealelor.

Tranziția dintre Mezolitic și Neolitic în Valea Nilului este puțin cunoscută: nu există aproape nicio ocupație umană cunoscută pentru această regiune în perioada dintre 23.000 și 11.000 î.Hr.

Pentru mileniul al IX- lea î.Hr., prezența umană este atestată la Nag el-Bousa din Egiptul de Sus (lângă Nag Hammadi). Din 7000 până în 6700/6500 î.Hr., s-a dezvoltat cultura El Kab, iar cultura Qaroun în Fayoum.

În jurul anilor 10.000 - 8000 î.Hr., Sahara nu era un deșert. În timpul Marelui Holocen Umed, Sahara centrală și Libia erau pline de lacuri, de faună bogată și o floră abundentă, iar precipitațiile erau generoase. Sahara era un paradis verde pentru vânător-culegători care au ales să renunțe la stilul de viață nomadă și să culeagă cereale sălbatice.

Dar în jurul anilor 6000 î.Hr.,temperatura a crescut, Sahara s-a deșertificat, iar populațiile umane au emigrat spre est, către singura sursă de apă din regiune - Nilul.

Primele culturi neolitice s-au dezvoltat mai întâi în deltă (Cultura Mérimdé) și în Fayoum (Fayoum A).

Epoca predinastică

thumb|300 px|left|Obiecte predinastice

Acum aproximativ 7500 de ani, triburile mici care trăiau în valea Nilului au dezvoltat o serie de culturi care au demonstrat un control ferm al agriculturii și creșterii animalelor, asupra tehnicilor de olărit și producerii obiectelor personale, cum ar fi pieptenii, brățările și colierele. Cea mai mare dintre aceste culturi timpurii a fost în Egiptul de Sus(Sud), denumită cultura Badari care, probabil, își avea originea în Deșertul de Vest, fiind cunoscută pentru ceramica de înaltă calitate, uneltele de piatră și utilizarea cuprului.

Stilul de viață al badarienilor se baza pe agricultură, pescuit și creșterea animalelor. Artefacte străine indică legături cu populații îndepărtate (până în Siria). În această perioadă apar mobila, vasele decorate, tacâmurile, pieptenele și figurinele. Existența stratificării sociale este dedusă din descoperirea mormintelor membrilor înstăriți ai comunității într-o anume secțiune a cimitirelor. Ritualurile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari, dar în cultura de la Nagada aceste ritualuri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așază alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză, ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud, dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).

Cultura Badari a fost urmată de culturile Amratian (Naqada I) și Gerzeh (Naqada II) , care au adus o serie de îmbunătățiri tehnologice. Încă din perioada Naqada I, egiptenii predinastici au importat obsidian din Etiopia, folosit pentru a modela lame și alte obiecte pentru cioplit. Cultura Naqada apare în jurul anului 4500 î.Hr., constând în vase ceramice cu forme geometrice, umane și animale atât pictate cât și sculptate. Forma vaselor a devenit specializată în funcție de loc, precum modelele de case dreptunghiulare (incluse în elementele funerare). Există dovezi că alchimiștii egipteni au descoperit mortarul în jurul anilor 4000 î.Hr. prin una din cele mai vechi reacții chimice cunoscute (acidul de calciu).