Istoria militară a Uniunii Sovietice începe cu zilele care au urmat izbucnirii Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 care i-a adus pe bolșevici la putere. Noul guvern comunist a înființat Armata Roșie pentru a lupta cu diferiții dușmani din timpul războiului civil. La sfârșitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Armata Roșie a participat la mai multe acțiuni militare: a invadat Finlanda, a dus un scurt război de frontieră nedeclarat împreună cu aliatul mongol împotriva Japoniei și a statului-marionetă Manciukuo; a participat la înfrângerea și împărțirea Poloniei în conformitate cu înțelegerile din anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop, a ocupat statele baltice, Bucovina de Nord și Basarabia.
În al doilea război mondial, Armata Roșie a fost principala forță militară care a luptat împotriva Germaniei Naziste. După război, armata sovietică a ocupat partea răsăriteană a Germaniei și un număr de state din Europa Centrală și Răsăriteană, țări care au devenit state satelit în blocul sovietic.
Uniunea Sovietică a fost singura superputere care putea rivaliza cu Statele Unite ale Americii. Războiul rece dintre cele două națiuni și aliații lor au dus la cursa înarmării convenționale, cursa înarmării nucleare și la cursa spațială.
Până la începutul deceniului al nouălea al secolului trecut, forțele armate sovietice aveau mai multe trupe și arme nucleare decât orice altă națiune. Uniunea Sovietică nu s-a prăbușit în 1991 datorită unei înfrângeri militare ci datorită factorilor economici și politici (vezi și: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)).
Armata sovietică era formată din cinci arme separate. În ordinea importanței oficiale, acestea erau: Forțele rachetelor strategice sovietice, Armata terestră sovietică, Forțele aeriene sovietice, Apărarea antiaeriană sovietică și Marina sovietică.
Alte două forțe militarizate sovietice erau: Trupele MDV subordonate Ministerului de interne sovietic și Trupele sovietice de grăniceri subordonate KGB.
Fundalul istoric țarist și revoluționar thumb|left|250px|Membrii Armatei Roșii adunați în jurul lui Lenin și Troțki în Petrograd.
Revoluția din Februarie l-a răsturnat de la putere pe țarul Nicolae al II-lea, în fruntea țării ajungând un guvern provizoriu, care a fost la rândul lui răsturnat de la putere de Revoluția bolșevică din octombrie. Armata rusă, epuizată de luptele de pe frontul de răsărit, era în stadiul final de dezintegrare și de colaps. Chiar și așa, influența bolșevicilor era mare în rândurile militarilor de rând, în vreme ce în corpul ofițeresc era puternic împotriva comuniștilor. Bolșevicii considerau că armata țaristă este unul dintre stâlpii de sprijin ai regimului autocratic și au decis să o desființeze pentru a forma o nouă armată loială cauzei marxiste - Armata Roșie. Din rândurile fostei armate țariste s-a format armata guvernului provizoriu, care la rândul ei a asigurat elementele constitutive ale Armatei Albe antibolșevice. Albii, colaborând cu întreruperi cu forțele intervenționiste străine din Japonia, Marea Britanie, Franța și Statele Unite, au luptat împotriva Armatei Roșii bolșevice în războiul civil care a bântuit prin Rusia timp de aproape patru ani, din 1918 până în 1922.
Pe 28 ianuarie 1918, Vladimir Ilici Lenin a decretat înfiintarea Armatei Roșii, prin unirea a aproximativ 20.000 de luptători ai Gărzilor Roșii cu cei aproximativ 200.000 de marinari ai Flotei Mării Baltice și cu o mână de soldați simpatizanți comuniști din garnizoana Petrogradului. Lev Troțki a fost primul Comisar al Poporului pentru Război.
La începuturi, Armata Roșie era egalitară și indisciplinată. Bolșevicii considerau gradele militare și salutul militar obiceiuri burgheze și le-au abolit. Soldații își alegeau conducătorii și votau căror ordine să se supună. Această stare de fapt nu a durat mult, sub presiunea războiului civil gradele militare și disciplina ierarhiei de comandă au fost restabilite.
În timpul războiului civil, bolșevicii au trebuit să lupte împotriva grupurilor contrarevoluționare care au devenit cunoscute ca „Albii” dar și împotriva trupelor susținute de Anglia și Franța care doreau să răstoarne guvernul comunist. După o serie de victorii inițiale, Lenin, într-un acces de optimism, a ordonat Armatei de Vest să înainteze spre vest în vacuumul creat de retragerea forțelor germane din zona Ober-Ost. Prin această operațiune, Armata Roșie a străbătut noile state Republica Populară Ucraineană și Republica Populară Belarusă și a pus-o în conflict cu statul independent polonez, prospăt desprins din defunctul Imperiu Rus. Prin invadarea Poloniei și declanșarea războiul polono-sovietic, bolșevicii nu făceau decât să pună în practică teoriile leniniste despre revoluția mondială proletară împotriva capitalismului.
Marea majoritate a ofițerilor de carieră erau de origine nobilă, (dvorianstvo). Mai mult chiar, majoritatea au trecut de partrea albilor. De aceea, la început, Armata Roșie a Țăranilor și Muncitorilor a dus lipsă de cadre de conducere experimentate. Pentru a remedia a ceastă problemă presantă, bolșevicii au recrutat 50.000 de foști ofițeri tariști pentru a fi comandanți în Armata Roșie. În același timp însă, comuniștii au numit pe lângă ofițerii-comandanți de unități și câte un comisar politic care să urmărească acțiunile și să facă aprecieri asupra loialității comandanților profesioniști numiți oficial „specialiști militari” (voienspeț, voiennî spețialist). Până în 1921, Armata Roșie a reușit să învingă patru grupări ale albilor, a ținut piept la cinci contingente ale intervenționiștilor străini, dar a fost înfrântă în Polonia.
Forțele poloneze au reușit să întrerupă un lung șir de victorii bolșevice, lansând o contraofensivă îndrăzneață în fața porților Varșoviei în august 1920. La Varșovia, Armata Roșie a suferit o înfrângere atât de gravă și de neașteptată, înfrângere care a schimbat cursul întregului război, încât sovieticii au fost nevoiți să accepte condițiile nefavorabile lor ale Tratatului de la Riga, semnat pe 8 martie 1921. Înfrângerea de la Varșovia a fost una dintre cele mai mari eșecuri ale Armatei Roșii de-a lungul întregii sale istorii.
După încheierea războiului civil, Armata Roșie a devenit din ce în ce mai mult o organizație profesionistă. După ce mulți dintre cei 5 milioane de membri au fost demobilizați, Armata Roșie s-a transformat într-o armată mai mică, regulată, sprijinită de miliții teritoriale. Școlile militare înființate în timpul războiului civil au început să dea noi generații de ofițeri și subofițeri loiali puterii bolșevice. În efortul de a crește prestigiul profesiunii militare, guvernul bolșevic a reintrodus gradele militare oficiale, a scăzut puterea comisarilor politici și, în cele din urmă, a restabilit principiul comenzii unice.
Dezvoltarea structurii, ideologiei și doctrinei militare sovietice Controlul partidului
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice avea un mare număr de mecanisme de control a forțelor armate. Astfel, la anumite grade militare și funcții de comandă nu puteau accede decât membrii partidului comunist, indivizi care erau supuși nu numai disciplinei cazone dar și celei de partid. Mai apoi, comandanții militari de frunte au fost integrați în cele mai înalte eșaloane ale ierarhiei de partid. Și, în sfârșit, partidul a plasat la diferitele niveluri de comandă ofițeri însărcinați cu munca politică care să influențeze activitatea militarilor în direcția dorită de partid.
Un adjunct al unui comandant (zampolit) ocupa funcția de comisar politic al unei structuri militare. Zampolitul supraveghea organizațiile de partid și conducea munca politică în cadrul unității militare. El ținea trupelor lecții de marxism-leninism, despre despre sarcinile ce reveneau armatei conform hotărârilor de partid și prezenta viziunea sovietică asupra afacerilor internaționale. După încheierea celui de-al doilea război mondial, zampolitul a pierdut orice putere pe linia de comandă, dar a rămas însărcinat cu supravegherea și educația din punct de vedere politic a militarilor, raportând direct superiorilor săi pe linie politică despre atitudinile și performanțele comandanților militari.
În 1989, peste 20% din personalul forțelor armate erau membri de Komsomol. Peste 90% dintre ofițeri erau membri ai aceleiași organizații a tineretului comunist.
Contrainformațiile militare
De-a lungul întregii istorii a armatei sovietice, poliția secretă (cunoscută sub diferite nume: CEKA, GPU sau NKVD, printre altele) a menținut un control strict asupra Departamentelor speciale (în ) de contrainformații care existau în toate marile unități militare. Cea mai importantă astfel de organizație a fost SMERȘ (1943-1946) creată în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În vreme ce personalul de comandă a Departamentului Special era în general cunoscut, acest departament controla o rețea de informatori secreți recrutați din rândurile militarilor de rând sau de cekiști.
Doctrina politică
Sub directa conducere a lui Lenin și Troțki, Armata Roșie a adoptat poziția lui Karl Marx conform căreia burghezia poate fi răsturnată de la putere doar printr-o revoltă mondială a proletariatului, acesta fiind țelul spre care era concentrată prima doctrină militară sovietică. Lenin a asigurat primul experiment de răspândire a revoluției cu ajutorul armelor când a invadat Polonia în speranța că va declanșa o revoluție bolșevică în Germania învecinată. Expediția poloneză a lui Lenin nu a făcut decât să vină în completarea înființării, în martie 1919, a Cominternului, o organizație al cărei scop era să lupte „prin toate mijloacele posibile, inclusiv forțele armate, pentru răsturnarea burgheziei mondiale și pentru crearea unei republici internaționale sovietice ca un stadiu de tranziție spre abolirea completă a statului.”
În conformitate cu filozofia Cominternului, Armata Roșie a zdrobit în forță revolta antisovietică a basmacilor din Asia Centrală pentru a menține Turkestanul în sfera de alianțe a sovieticilor. În 1921, Armata Roșie a ocupat Republica Democrată Georgia răsturnând guvernul legal ales al țării, proclamând o republică sovietică în această țară. Georgia a fost unită cu forța cu Armenia și Azerbaidjan pentru a forma Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, un stat fondator al Uniunii Sovietice.
Relația armată-partid
În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, planurile cincinale și declanșarea procesului de industrializare forțată au creat baza de producție necesară modernizării Armatei Roșii. Cum posibilitatea de declanșare a unui război în Europa crescuse în deceniul care trecuse, Uniunea Sovietică și-a triplat cheltuielile militare și și-a dublat efectivele forțelor armate regulate pentru a ajunge la paritate de forțe cu inamicii potențiali.
În 1937, totuși, Stalin a epurat Armata Roșie de cei mai valoroși lideri militari pe care îi aveau sovieticii. Temându-se că militarii ar fi putut reprezenta o amenințare la adresa regimului său, Stalin a trimis în închisori, lagăre de muncă sau direct în fața plutoanelor de execuție numeroși ofițeri sovietici, de ordinul miilor, inclusiv trei din cei cinci mareșali ai Uniunii Sovietice. Aceste acțiuni au subminat capacitatea de luptă a Armatei Roșii, lucru dovedit în primul rând în războiul fino-sovietic din 1939 -1940 și mai apoi de înfrângerile de la începutul invaziei germane din al doilea război mondial.