Statele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populații românești în decursul Evului mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o majoritate românească timpuriu atestată, dar și o pătură conducătoare românească (boieri și domnitori) chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia Basarabilor, erau de origine cumană.Stelian Brezeanu, Identități și solidarități medievale : controverse istorice, București, 2002 (p. 135-138, 371-386) În Transilvania, deși a existat o majoritate românească în majoritatea comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară.
Formațiile politice premergătoare ale statelor medievale românești
Înainte de întemeiere statelor medievale românești, nici cnezatele prezente pe viitorul teritoriu al României și Republicii Moldova, nici Țaratul Vlaho-Bulgar condus de dinastia Asenizilor, nu pot fi considerate ca fiind „state medievale românești” deoarece atât populația lor, cât și pătura conducătoare erau multinaționale, slavii (ziși „șchei”) fiind în general la fel de numeroși ca și proto-românii, și pe alocuri majoritari (din acea perioadă au rămas nenumărate toponime slave precum Bistrița, Crasna, Ialomița, Prahova, Săvădisla, Slatina ș.a., limba și scrierea slavonă oficiale în liturghia bisericească și în principatele române, sau denumiri precum Blahnița, Vlăhița, Vlăsia sau Vlașca pentru zonele cu comunități proto-române înconjurate de populații slave). Micile cnezate slavo-române erau de altfel vasale ale puterilor vecine precum Ungaria, Galiția, Tătarii sau Bulgarii. Toate aceste formații statale prevoievodale pot cel mult fi denumite „state medievale pre-românești”. Despotatele Vidinului, Tărnovei și Dobrogei, provenite din destrămarea Țaratului Vlaho-Bulgar, erau de asemenea multinaționale, „Vlahii” fiind doar una din componentele populației acestor state.
Relațiile de vasalitate
Marile Puteri vecine Țărilor Române: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman au exercitat presiuni asupra domnitorilor români pentru a-și impune stăpânirea politică. Au pretins drepturi de suzeranitate asupra domnitorilor, pe care îi considerau vasali. Relațiile suzerano-vasalice erau stabilite pe baza tradiției și pe baza puterii politice și militare. Titlurile înalte de regi, duci sau împărați trebuiau recunoscute nu doar de supușii din interior, ci și de conducătorii vecini.
Țările Române s-au aflat în punctul de întâlnire a sferelor de influență a celor trei mari puteri ce și-au disputat dominația în regiune. Domnitorii au echilibrat pretențiile suzerane ale acestora, asigurându-și o durată mare a domniei. Pretentile de suzeranitate erau văzute ca drepturi naturale de către rege, moștenite din generație în generație.
Suzeranitatea otomană s-a legitimat prin autoritatea puterii. Țările Române au fost învinse, nu cucerite, iar domnitorii români au fost nevoiți să se închine sultanului pentru a nu pierde domnia și țara. Soluția de compromis a fost benefică românilor, care au scăpat de cucerire și de transformarea în pașalâc. Cauzele acestui compromis al otomanilor se află în vecinătatea Țărilor Române cu cele două mari puteri: Ungaria și Polonia. Disputa dintre puterile creștine și Poartă a asigurat statutul autonom al Țărilor Române.
Din perspectiva maghiară, țările române se aflau între hotarele regatului, iar regele era obligat să recupereze ținuturile mărginașe ale egatului din mâna oricărui răzvrătit, să numească domnitori cărora să le confere însemnele puterii, iar domnitorii celor două țări aveau datoria de a jura credință și loialitate coroanei maghiare. Drepturile suzerane ale regelui maghiar se transmiteau ereditar, iar între acesta și domnitor se încheiau înțelegeri scrise ce trebuiau respectate. Domnitorul, ca vasal, era obligat să acorde sprijin militar regelui, prin trupe sau aprovizionarea oastei maghiare. Era obligat să acorde sfaturi regelui, să-l informeze de pericolele externe, să plătească dări, să depună omagiul personal și obediență (din secolul al XV-lea, se duceau delegații să depună omagiul în locul domnitorului). Regele trebuia să-și apere vasalul, sub forma unei intervenții militare, fie diplomatice, să-i asigure garda personală permanentă. Se încheiau alianțe antiotomane în anumite forme, de vasaliate. Dacă domnitorii nu recunoșteau suzeranitatea regilor maghiari erau catalogați ca necredincioși, trădători și răzvrătitori, erau acuzați de complot, de încălcarea credinței și regii considerau că aveau dreptul de-ai înlătura sau pedepsi.
Din pespectiva poloneză, vasalitatea Moldovei de exemplu, era recunoscută pe plan internațional prin depunerea omagiului la graniță de câte ori cerea suzeranul. Domnitorul român jură după rit răsăritean, deși regele polonez era catolic. Și boierii depuneau omagiu și semnau un act separat. Obligațiile domnitorului vasal erau sprijinul militar, să aducă sfat și să-l înștiințeze pe suzeran de pericolele externe, să plătească tribut și nu avea voie să-și schimbe suzeranul. Supușii moldoveni nu aveau drept de apel la scaunul de judecată al regelui, suzeranitatea nu era reflectată în titulatură, iar drapelul Moldovei se află între însemnele heraldice ale regilor polonezi. Suzeranul polonez trebuia de asemenea să-și apere vasalul politic și militar.
Din perspectiva otomanilor, Țările Române erau țări prietene. Condiția era plata unui tribut în funcție de valoarea estimativă a teritoriului țării (Moldova plătea un tribut mai mic decât Țară Românească, și ambele plăteau mai puțin decât alte state balcanice). În Țară Românească, s-a instituit practica investiturii, prin care se confirma alegerea domnitorului de către boieri, însă câteodată, turcii își impuneau propriul candidat. Printr-un act scris, se reglementau raporturile dintre Țările Române și Poartă, principala obligație a sultanului fiind sprijinul militar. Schimbarea tratatului permitea introducerea treptată a unor noi obligații, mai dure decât cele anterioare și treptat, creșterea gradului de dependență față de Imperiul Otoman.
Din perspectiva românilor, încoronarea domnitorului era o problema internă, ce nu necesită acordul pretinșilor suzerani. Înțelegerile scrise și jurămintele de omagiu erau des încălcate în funcție de interesele domnitorului sau în cazul în care un suzeran nu-și respecta angajamentele. Românii au încercat să găsească un echilibru între pretențiile marilor puteri vecine, profitând de conflictele de interese.
Istoria statelor medievale românești
Odată cu secolul XIII, documentele istorice oferă din ce în ce mai multe informații despre începuturile principatelor Moldovei și Țării Românești. Simultan, în Transilvania, intrată în sfera de influență a catolicismului, reprezentat prin Regatul Ungariei și prin Ordinul Teutonic, jupânii și boierii români rămași ortodocși sunt marginalizați sau constrânși să treacă dincolo de Carpați ("descălecarea" în Moldova și Țara Românească), pe când cei trecuți la catolicism se maghiarizează devenind grofi ai Ungariei.
La sfârșitul secolului XIV, Imperiul Otoman cucerește despotatele Vidinului și Tărnovei din sudul Dunării, în timp ce acela al Dobrogei se alipește Țării Românești, episcopul dobrogean Iachint al Vicinei devenind primul metropolit al "Ungro-Vlahiei". Dar în anii 1418-1422, și Dobrogea cade pradă a Turcilor. Constantinopolul, total încercuit de teritoriul de acum încolo otoman, este cucerit la rândul său în 1453, devenind capitala imperiului turcesc. În 1484, Ștefan cel Mare este obligat să le cedeze Turcilor Bugeacul, pierzând astfel accesul la mare odată cu Cetatea Albă. În 1526 după dezastrul armatelor Regatului Ungariei la Mohacs, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria sunt pașalâcuri ale Imperiului Otoman, dar Transilvania (cu voievozi maghiari), Moldova și Țara Românească (cu voievozi români) rămân Principate autonome, cu propriile lor Sfaturi, suverani, legi, armate, flote dunărene, logofeți (ambasadori) și cu religia oficială creștină: ele plătesc tribut Sultanului turc dar nu fac parte din Imperiul acestuia, cum reiese în mod greșit din multe hărți moderne ilustrând istoria Europei sau Balcanilor.
Țara Românească De la Nicolae Alexandru la Mircea cel Bătrân
În timpul domniei fiului și succesorului lui Basarab I, Nicolae Alexandru, puterea și stabilitatea au fost consolidate pe plan intern, și au fost menținute relații importante cu Imperiul Bizantin, cu țarul Vidinului și cu Serbia. În 1359 și-a asumat titlul de domn autocrat de sine stăpânitor și , în urma negocierilor cu reprezentanții bizantini, a instituit mitropolia Țării Românești în dependență de patriarhia Constantinopolului. Se desăvârșea teritorial și instituțional crearea Țării Românești ca stat de sine stătător. În timpul celui de-al doilea rege maghiar angevin, Ludovic I al Ungariei, relațiile dintre Țară Românească și Ungaria au fost tensionate. Cronica maghiară a lui Ioan Târnave a menționat scena închinării lui Nicolae Alexandru în față regelui maghiar când se afla în Transilvania atunci când a înăbușit răscoala sașilor în 1344. Regele maghiar și-a impus autoritatea în 1358 după ce le-a acordat privilegii comerciale negustorilor din Brașov și a permis practicarea comerțului fără restricții vamale între Ialomița și Siret. Cuceririle sudului Moldovei au deschis drum comercial către gurile Dunării, unde se aflau centrele comerciale genoveze. Privilegiile au fost însă anulate de domnitori în anii următori, intrând într-o perioada de suzeranitate maghiară.
Odată cu moartea lui Nicolae Alexandru la 16 noiembrie 1364, a urcat fiul său la tron, Vladislav I Vlaicu. A consolidat legăturile cu patriarhia din Constantinopol, înființând a doua mitropolie, în Oltenia. A luat o serie de măsuri care au dus la înflorirea vieții economice a țării. Printr-o diplomă din 1368, le-a întărit locuitorilor Brașovului libertatea de comerț, pe care le aveau în vechime, acordându-le dreptul de negoț cu regim preferențial. Regele maghiar a proclamat mobilizarea oastei nobiliare pentru a-l pedepsi pe domnitor pentru toate acestea, care s-a înscăunat fără acordul lui și urma să fie la fel de nesupus ca tatăl și bunicul său. Campania maghiară a fost însă deturnată spre alte obiective, dar l-au adus pe domnitor la obediență. Maghiarii au cucerit Țaratul Bulgar de la Vidin și l-au transformat într-un banat maghiar. Vladislav-Vlaicu s-a supus constrâns regelui, obediență acestuia față de rege fiind reflectată într-un document din ianuarie 1368, în a cărui titulatura se afirmă că era domnitor din milă lui Dumnezeu și a regelui. În timpul răscoalei bulgarilor împotriva dominației maghiare, domnitorul a refuzat să acorde un sprijin militar armatei maghiare și a fost considerat rebel și necredincios. A învins armata maghiară în toamna anului 1368 pe Dâmbovița. A intervenit în problema Vidinului, atacându-l în iarnă următoare, profitând că Dunărea era înghețată. În 1369 s-a ajuns la un compromis, fiind restaurat țarul Stracimir în Bulgaria de la Vidin, cu garanția domnitorului român și a lui Dobrotici al Dobrogei. A recunoscut suzeranitatea maghiară și a primit banatul de Severin și ducatele Făgărașului și al Almașului din sudul Transilvaniei. thumb|left|Ducat emis în vremea lui Vlaicu Vodă în Țara Românească.