thumb|300px|right|Planul Fall gelb thumb|300px|right|Planul Împărțirea Franței ocupate Bătălia Franței a fost invazia Germaniei Naziste în Franța și în Țările de Jos în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Operațiunea a început pe 10 mai 1940, odată cu sfârșitul Războiului ciudat. Bătălia a constat în două operațiuni. În prima fază, denumită Fall Gelb (Planul Galben), formațiunile blindate germane au pătruns prin Ardeni pentru a izola și a încercui unitățile Aliate care au avansat în Belgia. În timpul luptelor, forțele britanice și cele franceze cu care cooperau au fost respinse spre Canalul Mânecii de către forțele germane foarte mobile și mai bine organizate. Ca urmare, guvernul britanic a hotărât să evacueze și mai multe divizii franceze din Dunkerque în timpul Operațiunii Dynamo.

A doua fază a bătăliei, denumită Fall Rot (Planul Roșu), a început pe 5 iunie. Dacă la început forțele franceze au opus o rezistență puternică, superioritatea aeriană germană și mobilitatea forțelor blindate au copleșit defensiva. Trupele germane au învăluit Linia Maginot și au avansat adânc în teritoriul francez. Italia a declarat război Franței pe 10 iunie. Guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux la scurt timp după acest eveniment. Paris, capitala Franței, a fost ocupat pe 14 iunie. Pe 17 iunie, mareșalul Philippe Pétain, noul șef al cabinetului, a anunțat public faptul că Franța va cere semnarea unui armistițiu. Pe 22 iunie, armistițiul a fost semnat, intrând în vigoare pe 25 iunie. Pentru Puterile Axei, campania a reprezentat un succes spectaculos.

După Bătălia Angliei, Franța a fost împărțită într-o zonă de ocupație germană în nord și vest, o mică zonă de ocupație italiană în sud-est și o zonă neocupată (în ) în sud. Regimul de la Vichy administra toate aceste zone în condițiile impuse de armistițiu. În noiembrie 1942, forțele Axei au ocupat și zone libere, Franța metropolitană fiind sub ocupația Axei până la debarcarea Aliaților din 1944. Țările de Jos au rămas sub ocupație germană până în 1944 și 1945.

Contextul general După invadarea Poloniei de către Germania în septembrie 1939 (acțiune care este considerată începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa), între puterile occidentale a apărut o perioadă de inacțiune cunoscută cu numele de „Războiul ciudat”, "Sitzkrieg" sau "Drôle de guerre". Adolf Hitler sperase ca Franța și Regatul Unit să accepte în cele din urmă ocuparea Poloniei (așa cum făcuseră în cazul Cehoslovaciei) și să accepte semnarea unei păci. Pe 6 octombrie, el a făcut o ofertă de pace celor două puteri occidentale. Chiar mai înainte ca cele două guverne să răspundă, Hitler a formulat pe 9 octombrie o nouă politică militară în cazul unui răspuns negativ - Führer-Anweisung N°6'.Shirer 1990, p.715

Strategia germană Hitler a nutrit întotdeauna visuri cu privire la campanii militare majore cu ajutorul cărora să înfrângă națiunile Europei Occidentale. În cazul unor asemenea victorii, Germania ar fi avut deschis drumul pentru cucerirea teritoriilor din Europa Răsăriteană (așa-numitul „Spațiu vital”) fără să mai aibă grija războiului pe două fronturi. Aceste intenții nu apăreau însă și în textul Directivei 6.Frieser 2005, p. 61. Acest plan pornea de la o evaluare realistă a puterii militare germane, care mai avea nevoie de câțiva ani pentru a ajunge la un potențial maxim, situația acelor momente nepermițând decât atingerea unor obiective limitate. Planurile vizau pentru început îmbunătățirea capacității Germaniei de rezistență la un război pe termen lung în vest.Frieser 1995, p. 32 Hitler a ordonat cucerirea Țărilor de Jos în cel mai scurt timp posibil. O asemenea acțiune trebuia să împiedice Franța să le ocupe, de unde aviația de război a Aliaților să amenințe regiunea industrială a Ruhrului.Frieser 2005, p. 74. Ocuparea Țărilor de Jos ar fi oferit, de asemenea, o bază pentru un război pe termen lung împotriva Regatului Unit. Führerul nu făcea nicio mențiune în directiva sa cu privire la un atac la scară mare împotriva Franței, deși erau menționate o serie de regiuni de frontieră care trebuiau ocupate.

Hitler a propus pentru prima data invadarea Franței pe 25 octombrie, dar a fost de acord că era prea devreme pentru declanșarea atacului. Pe 5 noiembrie, el i-a propus șefului Statului Major Walther von Brauchitsch data de 12 noiembrie. Generalul a considerat că și această ultimă dată este nerealistă, dat fiind faptul că armata nu se refăcuse după campania din Polonia. Unitățile motorizate trebuiau să își repare vehiculele, iar stocurile de muniție erau în cea mai mare parte epuizate. Von Brauchitsch s-a oferit să demisioneze dacă Hitler ar fi insistat asupra datei declanșării atacului împotriva Franței, dar Hitler nu a acceptat-o. După două zile, Hitler a amânat atacul, motivul oficial fiind vremea nefavorabilă.Frieser 1995, p. 25

Structura forțelor armate germane Comanda supremă asupra forțelor germane era deținută de Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandament al Forțelor de Apărare (mai cunoscut prin inițialele sale, „OKW”). Acesta ere folosit de Hitler ca un grup de planificare alternativ, dar principala responsabilitate asupra campaniei din vest o avea Oberkommando des Heeres – Înaltul Comandament al Forțelor Terestre („OKH”). Comandantul forțelor terestre era von Brauchitsch, dar responsabilul principal al planificării militare era șeful Statului Major Franz Halder. OKW avea ca subordonați Oberkommando der Luftwaffe (OKL), condus de colaboratorul apropiat al lui Hitler Hermann Göring, și Oberkommando der Marine (OKM), de sub comanda amiralului Erich Raeder.

Similitudinile cu Planul Schlieffen

Pe 10 octombrie 1939, britanicii au refuzat oferta de pace a lui Hitler. Pe 12 octombrie, francezii au refuzat la rândul lor propunerile germane. Franz Halder a prezentat responsabililor germani prima versiune a „Fall Gelb (Planul Galben)” pe 19 octombrie. Planul Galben era numele numele de cod al campaniei din Țările de Jos: „Aufmarschanweisung N°1, Fall Gelb – Instrucțiunile de desfășurare Nr. 1, Planul Galben”. Planul lui Halder a fost comparat deseori cu Planul Schlieffen, care ar fi trebuit să îi ducă pe germani la victorie în prima conflagrație mondială.Shirer 1990, p. 717. Ambele planuri prevedeau un atac prin Belgia, dar în vreme ce scopul Planului Schlieffen era obținerea unei victorii decisive prin încercuirea rapidă a armatei franceze, Aufmarschanweisung N°1 propunea un atac frontal, cu obiectivul limitat la ocuparea teritoriului până la râul Somme și cu pierderi de vieți omenești de aproximativ o jumătate de milion de soldați. Halder considera că armata germană își putea permite în 1940 doar atingerea acestui obiectiv limitat, principalul atac împotriva Franței putând fi organizat cu sorți de izbândă doar în 1942.Frieser 1995, p. 67.

Hitler a fost dezamăgit de planul lui Halder și reacția sa inițială a fost să decidă un atac timpuriu, indiferent de starea de pregătire a trupelor, în speranța că i-ar fi surprins pe Aliați și ar fi obținut o victorie ușoară. Comandanții militari au reușit în mai multe rânduri să îl convingă pe Hitler să amâne atacul pentru ca să permită armatei să elimine o serie de probleme majore. Planul inițial a fost modificat – deși efortul principal urma să fie dat în centrul Belgiei, urmau să fie executate atacuri secundare pe flancuri. Hitler a făcut pentru prima oară propunerea pentru executarea unui atac secundar pe 11 noiembrie.Frieser 2005, p. 62. Pe 29 octombrie, Halder a prezentat un al doilea plan operațional, Aufmarschanweisung N°2, Fall Gelb, care cuprindea aceste modificări și care prevedea un atac secundar în Țările de Jos.Shirer 1990, p.718

Hitler nu era singurul care nu agrea planul lui Halder. Generalul Gerd von Rundstedt, comandantul Grupului de armată A, era unul dintre criticii planului. Von Rundstedt nu era un admirator la manevrelor de învăluire (Bewegungskrieg), care fuseseră baza tacticilor germane începând cu secolul al XIX-lea. În schimb, considera că este de preferat o spargere a frontului, care ar fi condus în cele din urmă la încercuirea și distrugerea forțelor principale aliate. Zona cea mai potrivită pentru un asemenea atac era cea a orașului Sedan, care se afla în sectorul Grupului de Armată A, comanda de von Rundstedt. Pe 21 octombrie, acesta din urmă a acceptat propunerea șefului său de stat major Erich von Manstein ca un plan operațional alternativ trebuie conceput, plan care să reflecte aceste idei și care să transforme Grupul de Armate A în cel mai puternic prin preluarea unor forțe importante ale Grupului de Armate B, aflate la nord.Frieser 2005, p. 63.

Planul Manstein

În vreme ce von Manstein concepte noi planuri la Koblenz, Heinz Guderian, comandantul Corpului de Armată XIX, o mare unitate blindată de elită, era cazat din întâmplare într-un hotel din apropiere.Frieser 1995, p. 79 În acel moment Planul Manstein prevedea o înaintare de la nord de Sedan spre spatele forțelor aliate din Belgia. Când Guderian a fost invitat în cadru neoficial să contribuie la plan, el a propus o abordare nouă și radical diferită. El a propus ca nu doar marile unități blindate de sub comanda lui, dar cele mai multe Panzerwaffe să fie concentrate la Sedan. Marea concentrare de tancuri nu trebuia să atace spre nord, ci spre vest, pentru executarea unei penetrări strategice rapide și independente în adâncime spre Canalul Mânecii. Acest atac trebuia executat fără sprijinul infanteriei, care i-ar fi încetinit înaintarea. Atacul ar fi dus la prăbușirea frontului inamic și ar fi fost executat cu pierderi minime prin evitarea luptelor de anihilare (Kesselschlacht). Utilizarea unor forțe blindate independente mai fusese discutată în perioada interbelică în Germania, dar nu fusese considerată acceptabilă de cei mai mulți generali. Marele Stat Major avea mari rețineri cu privire la reușită unei operațiuni atât de riscante.Frieser (2005), p. 60. Ideea operațională a lui von Manstein a fost îmbrățișată de Guderian, care cunoștea relativ bine regiunea unde luptase în 1914-1918.Frieser 2005, p. 65.

Von Manstein a scris primul raport cu privire la planul alternativ pe 31 octombrie. El a evitat cu grijă menționarea numelui lui Guderian și nu a subliniat puternic partea referitoare la atacul unităților de blindate pentru ca să evite rezistența din partea unor generali cu putere de decizie.Frieser 1995, p. 87. Von Manstein a mai conceput șase alte rapoarte între 31 octombrie 1939 și 12 ianuarie 1940, planurile sale devenind tot mai radicale. Toate au fost respinse de OKH, nimic din acestea neajungând la urechile lui Hitler.

Incidentul Mechelen

Atacul german împotriva Țărilor de Jos a fost programat pentru 17 ianuarie 1940. Pe 10 ianuarie, un avion german Messerschmitt Bf 108 a aterizat forțat la Maasmechelen, la nord de Maastricht (Belgia). Printre pasagerii avionului s-a numărat și maiorul Luftwaffe Hellmuth Reinberger, care avea în bagaje și copia ultimei versiuni a Aufmarschanweisung N°2. Reinberger nu a reușit să distrugă documentul, care a ajuns în cele din urmă în mâinile serviciilor de informații belgiene.Evans 2000, p. 10. S-a susținut uneori că acest incident a dus la modificarea planurilor germane, dar acest lucru este fals. De fapt, o reformulare a planurilor de pe 30 ianuarie, Aufmarschanweisung N°3, Fall Gelb, nu făcea decât să reia în cea mai mare parte versiunea anterioară.Frieser 1995, p. 76.

Adoptarea Planului Manstein