Tudor Popescu (n. 10 septembrie 1930 – d. august 1999) a fost un scriitor și un important dramaturg român contemporan.
Premiere absolute Opera dramatică
Piesele sunt menționate în ordinea cronologică a premierelor absolute, ineditele, indiferent de data scrierii, fiind lăsate la urmă.
UNEORI LILIACUL ÎNFLOREȘTE SPRE TOAMNĂ, Octombrie 3, 1976, Teatrul dramatic, Baia Mare
"Gazetar, romancier, scenarist, Tudor Popescu a debutat în dramaturgie cu această piesă. În răstimpul scurs de la premieră, o altă piesă, al cărei coautor este, s-a reprezentat la Brașov: Nuntă cu dar, o farsă. Cea dintâi e o dramă. Este drama unui director de întreprindere care se vede înfruntat de un tânăr inginer, care-și vede periclitate realizările de până acum, care-și vede visurile năruite, care se vede neputincios în fața unei nereușite. Directorul Barbu se confruntă, de fapt, cu sine. Singurul care-i spune adevărul, singurul care are curajul să-l înfrunte, să-i arate că a greșit, să-i dovedească eșecul, e tânărul inginer Vlad. Ceilalți, menajându-l, menajându-se pe ei înșiși, ocolesc adevărul, caută să facă dintr-un eșec esențial o înfrângere de moment, dintr-o greșeală a directorului, un impas vremelnic al întregii întreprinderi. Drama directorului Barbu nu constă în faptul că este înfruntat și învins, ci că se surprinde gata să-l atace pe cel tânăr care-i înfățișează adevărul, gata să accepte formulele de compromis, gata să abdice de la idealul său moral. (...) Piesa, cam nesigură în construcție, cu lungimi pe care un regizor mai atent, mai exigent, putea - și chiar trebuia - să le îndepărteze, cu momente mai puțin realizate, dar și cu bune scene de autentic dramatism, a fost pusă în scenă de Ion Deloreanu, corect dar plat. Greul cade pe umerii lui Ion Săsăran, interpretul lui Barbu, care-l înfățișează pe eroul său robust sufletește, echilibrat, interiorizat, reținut, sobru." (Teatrul, nr. 12/1977)
"Piesa lui Tudor Popescu este bogată în întrebări tulburătoare despre curajul sau datoria, de fapt firescul de a rosti adevărul nu ca pe un act de eroism, ci așa cum respiri; despre confortul material și spiritual și despre teama de a-l pierde; despre tăria omului de a lua totul de la capăt chiar dacă mulți îl consideră nebun; despre ștafeta generațiilor și falsa prăpastie între vârste; despre romantism și realism, idealism și spirit practic." (Alice Mănoiu, Scînteia, 30 noiembrie 1977)
"Opțiunea tot mai declarată a marelui public pentru piesele lui Tudor Popescu se datorește dialogului direct și deschis, deseori sclipitor în replică, între oameni ai zilelor noastre situați pe diferite trepte ale scării valorilor morale, în confruntări pasionate privind problemele de viață și de muncă, pe care spectatorii și le pun și ei și le rezolvă odată cu personajele, chiar dacă (sau poate tocmai de aceea) disputele îmbracă formele comicului satiric. (...) Dar adevăratele valori nu intervin în acțiune ca un dat aprioric; se nasc și cresc sănătos tocmai în acest climat de luptă care, peste hohotele de râs, este o luptă pe viață și pe moarte pe planul conștiinței." (Ștefan Goanță, Năzuința, 19 iunie 1982)
TERRA 2, Mai 11, 1978, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț; Mai 5, 1989, Teatrul "Ion Creangă", București
"Cu puțin efort din partea tuturor, lumea în care trăim ar putea deveni mai bună, mai frumoasă, mai plină de înțelegere și bunăstare, așa cum de fapt o dorim cu toții. Poate că Terra 2 există nu numai în imaginația autorului acestei frumoase și educative piese de teatru, ci este o planetă reală, aflată într-un sistem solar, iar când unii dintre voi, sau copiii voștri, sau copiii copiilor voștri se vor îmbarca pe o cosmonavă interstelară și se vor îndrepta spre o adevărată Terra 2 nu va fi rău dacă își vor aminti și de spectacolul de astăzi." (cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu la premiera de la Teatrul Ion Creangă)
BĂIATUL CU FLOAREA, Mai 24, 1978, Teatrul "Ion Creangă", București; Noiembrie 1, 1978, Studioul Cassandra, I.A.T.C., București; Octombrie 24, 1980, Teatrul de Nord, Satu Mare; (Un tip de modă veche), Mai 5, 1983, Teatrul de operetă, București
"Piesa este, la ora actuală, printre puținele «cu și despre tineri», și, totodată, care reflectă cu fidelitate comportamentul acestei generații, evitând didacticismul, șabloanele, limbajul stereotip. Tinerii din această piesă se iubesc, dansează, greșesc, gândesc - uneori foarte matur-, muncesc, visează, toate acestea fiind făcute cu multă naturalețe, cu umor, cu duioșie. Subiectul (trei tineri sunt trimiși pe un șantier la reeducare) îl putea predispune pe autor la lecții moralizatoare, la ticuri lingvistice, la exces de pitoresc. Din fericire, nu s-au întâmplat aceste lucruri." (Bogdan Ulmu, Scînteia tineretului, 24 noiembrie 1978)
"Băiatul cu floarea este o piesă care vorbește despre integrarea sau reintegrarea în muncă, în viață, în societate, a unor tineri aflați, o vreme, în derivă, cum se spune. Este povestea unor «păsări de noapte», fete amatoare de distracții ieftine, și a unor băieți dornici să ducă un trai ușor, care sunt îndrumați pe un șantier, să-și redobândească demnitatea cetățenească și să-și câștige pâinea cinstit. Nu le va fi ușor, se arată, vechile deprinderi nu se lasă lesne smulse din rădăcini, mai cu seamă că pe șantier ei nu întâlnesc numai oameni exemplari, ci și lichele." (Virgil Munteanu, Teatrul, 7/1978)
SCAUNUL, Februarie 9, 1979, Teatrul dramatic, Constanța; Februarie 22, 1987, Teatrul "Victor Ion Popa", Bârlad
"Scaunul de Tudor Popescu este o piesă cu multiple disponibilități, puse sun semnul meditației existențiale. Avem de a face cu o confruntare în planul problematicii unui timp revolut, privit din perspectiva prezentului chemat să aprecieze, să înțeleagă, să tragă învățăminte. A degaja, în aceste condiții, adevărul de eroare și esențialul de accidental este o operație necesară, dar și dificilă, mai ales că, în cazul de față, cei desemnați să o facă sunt actorii propriului lor spectacol uman, pus în discuție după ultima lăsare de cortină. Degrevați de vechile obligații sau funcții, un fost judecător și acuzatul care datora verdictul nedrept al acestuia, se întâlnesc în Cișmigiu, prilej de aprigă confruntare." (Al.I. Friduș, Cronica, 17 aprilie 1987)
CONCURS DE FRUMUSEȚE, Februarie 11, 1979, Teatrul dramatic "Bacovia", Bacău; Aprilie 3, 1980, Teatrul de Nord, Satu Mare; Aprilie 10, 1980, Teatrul de stat, Arad; Octombrie 17, 1980, Teatrul de Comedie, București; Mai 6, 1981, Teatrul Maghiar de stat, Cluj-Napoca; Octombrie 24, 1981, Teatrul de stat, Oradea; Mai 20, 1982, Teatrul dramatic, Baia Mare
"Izvorâtă din dorința de a condamna mentalități și practici străine societății și concepției noastre despre viață, de a pune în lumină pericolul dezumanizării, datorat goanei după profituri și parvenitism, comedia Concurs de frumusețe se înscrie printre reușitele genului. Mijloacele folosite de Tudor Popescu pentru realizarea scopului propus aparțin unui amplu registru comic, începând cu cele proprii burlescului și bufonadei, terminând cu incisivitatea amară și lucidă a satirei. Notele dominante țin însă de comedia de moravuri, bine pigmentată cu situații de farsă: de aici contradicția evidentă, ostentativă, între angrenarea pătimașă a eroilor în luptă și micimea scopului lor, unilateralitatea și fixitatea de marionetă a personajelor satirizate, prinse sub lupa nemiloasă a atacului satiric și păstrate în nemișcare, ticurile verbale, automatismele, poantele, încurcăturile, amplificate cu inventivă ingeniozitate de regizorul Alexandru Tocilescu și interpreții Teatrului de comedie." (Ileana Berlogea, Scînteia, 21 noembrie 1980)
"Concursul de frumusețe canină care declanșează pasiunile furibunde ale notabilităților unui orășel este investit treptat, într-un subtil crescendo, cu atribute alegorice care ascund, de fapt, sub cascada strălucitoare a replicilor, o inclementă meditație despre putere și efectele nefaste ale exercitării ei. Nici o clipă însă această structură de adânc nu iese ostentativ la suprafață, ea putând fi reconstituită doar á rebours, după căderea cortinei." (Ioan Groșan, Viața studențească, 21 ianuarie 1981)
"Noua comedie a lui Tudor Popescu, incisivă satiră a spiritului mic burghez, a arivismului surprins în formele sale acut nocive, marchează un vădit progres al autorului în direcția construcției dramatice, a invenției unor situații comice relevante. Acțiunea, care se desfășoară în jurul unui concurs de frumusețe canină - pretext derizoriu, tocmai pentru a ridiculiza grandomania unor «ajunși» care încalcă normele eticii și echității socialiste, abuzul de putere, servilismul, spiritul de șicană, micile și marile combinații, goana după chiverniseală, atâtea tare morale moștenite de la burghezie, care contravin idealului revoluționar al societății noastre." (Margareta Bărbuță, Informația Bucureștiului, 1 noembrie 1980)
PARADIS DE OCAZIE (Cuibul), Martie 8, 1979, Teatrul de stat, Sibiu; Aprilie 22, 1979, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț; Mai 16, 1979, Teatrul "Ion Vasilescu", București; Mai 5, 1979, Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași; Martie 11, 1980, Teatrul dramatic, Baia Mare; Ianuarie 9, 1985, Teatrul Maghiar de stat, Sfântu Gheorghe; Martie 10, 1989, Teatrul "Nottara", București
"Dramaturgul, conducându-și atât de savuros procesul pamfletar, construind expert piramida mașinațiilor, subterfugiilor, stratagemelor, dând o largă posibilitate prostiei, lașității, cinismului să se autodeclare, ba chiar să se lăfăie concupiscent în propriile lor ordurii pentru a ne provoca cea mai veselă stare repulsivă, amendându-le cu o voluptate comică foarte caracteristică și apoftegme ironice admirabile, unele amintind parodia maziliană și cea soresciană a sentențiozității, recurge la un final scos din cutie, prin care în cuibul de pupeze e trimisă pasărea onestă să întreprindă operația de curățenie generală." (Valentin Silvestru, România literară, 30 martie 1989)
"Comicul, uneori de proporții grotești, are, în comedia lui Tudor Popescu, o sursă foarte generoasă: contrastul dintre realitatea faptică și realitatea vorbelor. Cuvintele își pierd, adică, orice conținut etic, ele îndeplinesc funcția unor măști hâde, la care se apelează fără nici un scrupul ori de câte ori împrejurările o cer. Satira, acceptând că faptele descrise de dramaturg sunt derizorii, e aparent totuși a cuvintelor, a unei demagogii odioase, în realitate vizează fapte antisociale și antimorale ce se ascund după un limbaj formal politizat, fals patetic și plin de clișee." (Ion Cocora, Tribuna, 22 martie 1979)
"Cuibul reușește dificila performanță de a ține un spectacol de întindere normală în cadrele unei lungi ședințe, ale unei ședințe dilatate polemic, satiric, hiperbola scenică emanând un jet vezicant pentru epidermele convenționale, de rutină, falsificate prin birocratism." (Titu Popescu, România liberă, 27 martie 1979)
ISPITA, Mai 17, 1979, Teatrul de stat, Reșița
"Drama istorică a oscilat întotdeauna între doi poli: acela al evocării și reconstituirii «exacte», pe baza folosirii intensive a documentelor, și acela al inspirației libere, care ia istoria drept pretext pentru a dezbate, în fond, o problemă a contemporaneității. Cu cât epoca este mai îndepărtată, cu cât documentele sunt mai puțin numeroase, deci mai puțin constrângătoare, cu atât fantezia autorului se poate desfășura cu mai multă ușurință. Ispita lui Tudor Popescu se înscrie în această serie. Nu scene de bătălie între daci și romani, nu mari mișcări de mase ne prezintă Tudor Popescu în piesa sa, ci mișcări în conștiință, ecou al situațiilor încordate, al bătăliilor în care era în joc însăși soarta țării." (Margareta Bărbuță, Teatrul, 6/1979)