Meglen (în , , ) este o regiune în Grecia, la granița cu Republica Macedonia, la nord de Salonic.
Meglenoromânii
În această regiune și în zonele învecinate din Republica Macedonia se află principala comunitate de meglenoromâni, vorbitori ai limbii meglenoromâne. Prima atestare istorică a românilor (vlahilor) din ținutul Meglen (thema Moglenei), este realizată printr-un document păstrat în arhiva mănăstirii athonite Marea Lavră, datând din anul 1094. Acest document reprezintă răspunsul împăratului Alexios Comnenul referitor la plângerea făcută de călugări privind populația vlahă care ajunsese pe domeniul mănăstirii și nu se supunea dărilor anuale. La sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, acest document istoric era relevant pentru atestarea meglenoromânilor în spațiul lor de baștină. Vezi aici relatările lui Ioan Nenițescu (1895), George Murnu (1913), meglenoromânii fiind socotiți ca urmași ai vlahilor descendenți din Imperiul Româno-Bulgar. Lingviștii, în schimb, a se vedea Th. Capidan și Tache Papahagi, pe baza analizei limbii vorbite și a apropierii ei de limba română, considerau că strămoșii meglenoromânilor au trăit în continuitate teritorială cu dacoromânii, sau chiar au fost o colonie nord-dunăreană, a se vedea Ovid Densusianu, care au migrat în Meglen abia în sec. XII-XIII, sau chiar mai târziu. Cităm din Capidan: „Pe când istoria ne coboară pe meglenoromâni în ținutul lor în care îi găsim astăzi încă de prin sec. X și XI, lingvistica nu vede posibilitatea coborârii lor în acel ținut decât numai după sec. XII și chiar XIII.” (Capidan, 1925: 65) Documentul istoric este considerat ca relatând despre vlahii din Moglena anteriori venirii meglenoromânilor. Având în vedere importanța acestui document pentru atestarea locuirii vlahilor în ținutul Meglen, chiar dacă etnogeneza meglenoromânilor este controversată, îl repro-ducem în rândurile ce urmează:
„Domnia mea a fost înștiințată de către cinstita mănăstire a Sfântului Atanasie de la Sfântul munte Athos că niște cumani, care locuiesc în Moglena, se urcă pe înălțimile Puzuchia din preajma lor, aflate în stăpânirea mănăstirii, fac acolo stâne pentru turme și pasc ținuturile acelea fără nici o piedică, refuzând să plătească cuvenita zeciuială pentru animalele lor. Dacă este așa, atunci Domnia mea poruncește încasatorilor de dări din Moglena ca, în lumina hotărârii de față a Domniei mele, să-i silească în toate chipurile să plătească mănăstirii Sfântului Atanasie toată datoria cuvenită din zeciuială sau altă dare, măcar ca până acum și până la hotărârea de față a domniei mele au cutezat să facă altfel; deci să nu le îngăduie sa-i socotească pe vlahii și bulgarii altora drept oamenii lor, ci pe toți aceștia să-i ceară drept parte cuvenită amintitei mănăstiri, după datina statornicită. Dacă nu se vor arăta binevoitori în toate acestea, ci vor încerca din nou să ia ceva în stăpânire sau să scutească de dări pe vlahi sau bulgari, după obiceiul nedrept de până acum, atunci să fie alungați de pe înălțimile luate cu sila, chiar și fără voia lor. Dacă și după aceea vor folosi în chip abuziv accesul înălțimilor sau orice alt lucru dăunător amintitei mănăstiri, împotriva hotărârii Domniei mele, atunci să fie pedepsiți după lege și dreptate. Dar dacă pleacă de pe înălțimi și vlahii aflați în neînțelegere cu amintita mănăstire și le sunt strâmtorate turmele la pășunat și de aceea, de mare nevoie, își pasc turmele pe locuri legiuite ale Moglenei, atunci Domnia mea hotărăște să-și pască cu totul netulburați animalele de orice fel în provincia Moglena, fără să plătească nici o dare și fără să fie supărați, împiedicați sau alungați de către încasatorii de biruri ai provinciei, de militari sau de cumani. Dacă va încerca să facă cineva ceva împotriva hotărârii Domniei mele, oricine ar fi el, va avea mare supărare din partea împărăției. Deci acești vlahi ai mănăstirii Sf. Atanasie, cum am spus, își vor paște turmele pe locuri legiuite ale provinciei Moglena, începând de acuma și pentru totodeauna, fără să fie supărați sau amenințați și fără să li se ceară vreo dare pentru o datorie oarecare. Ba chiar și cele două stâne, adică cea stăpânită de Stan, numită Rimnița, și cea gospodărită de copiii lui Radu cel Șchiop și a lui Peducel, apoi cele deținute de vlahii acestei mănăstiri pe înălțimea obștească de la Cravița, și pe acestea poruncește Domnia mea să le țină tot ei fără să dea nici o dare, și fără vreo amenințare sau supărare din partea cuiva, căci i-a fost acordat acestei mănăstiri ca orice ființă ce ține de dânsa să fie impusă de dânsa cu darea pe stână, cu zeciuială și cu orice impozit cerut după datină de la stânele aflate în amintita înălțime. Deci, cel care are grijă de strângerea dărilor din această provincie a Moglenei în persoana preavenerabilului sebast și hartular chir Theodor Chumnos, în virtutea prezentei decizii a Domniei mele, va preda aceste două stâne către amintita mănăstire a Sf. Atanasie printr-o hotărâre întărită, pentru ca în baza ei să le ocupe vlahii aflați în dependența ei ca pășune pentru animalele lor de tot felul, fără să fie tulburați, jigniți sau îndepărtați, și fără nici un fel de dare, după cum am spus mai sus. Apoi, cum am amintit, dacă există în ținutul Chostiane, dependent de mănăs-tirea Sf. Ioan Prodromul, șerbi în afara mănăstirii, neincluși în decizie, și pe aceștia să-i considere ca scutiți cei care se îngrijesc de încasarea dărilor din provincia Moglena să-i includă printr-o decizie la această mănăstire Prodromul, împreună cu moara aflata în ținutul stânei, spre a stăpâni șerbii lor și moara aflată în ținutul stânei, spre a stăpâni șerbii lor și moara fără nici o piedică și supărare, și fără nici un amestec din partea puterii civile, în locul celor predați acestei mănăstiri Prodromul, să le fie dați alții. Și pentru știință va fi arătat prezentul decret al Domniei mele cancelariilor respective, apoi el va fi încredințat mănăstirii Sf. Atanasie spre păstrare veșnică.” (Brezeanu, Zbuchea, 1997: 107-109) După cum se vede pricina plângerilor o reprezenta impozitul pe care trebuiau să-l plătească păstorii vlahi pentru folosirea pășunilor, proprietăți ale mănăstirii. În acest document ne este înfățișat numele ținutului, ocupațiile și starea juridică a terenurilor mănăstirii, precum și obligațiile păstorilor. Ne apar și unele din primele nume românești, de influență slavă și latină, cum sunt Stan, Radu cel Șchiop și Peducel. Bineînțeles că cele două stâne amintite în acest conflict trebuie să fi avut o însemnătate economică foarte mare pentru ca plângerea să fie adresată împăratului bizantin. Cum știm, prin populația unei stâne aromânești, la vremea respectivă, trebuie să înțelegem o fară, o alianță de fălcări, dacă nu un celnicat, un fel de trib alcătuit din familii legate prin interese economice și de rudenie.
Începutul cercetărilor științifice privind meglenoromânii
Primii scriitori care au realizat cercetări și au publicat lucrări științifice privind existența meglenoromânilor au fost: I.G. von Hahn, Reise durch die Gebiete des Drin und Wardar, în capitolul „Die Landschaft Moglena”, Wien, 1867; Gustav Weigand, Vlaho-Meglen, eine ethnographisch-philologische Untersuchung, Leipzig, 1892; Nicolae Popilian, Românii din Peninsula Balcanică, București, 1885; Apostol Mărgărit, revista „Convorbiri Literare”, an. VIII, Iași, 1874; Ioan Nenițescu, De la Românii din Turcia Europeană, București, 1895; B. Nicolaides, Les Turcs et la Turquie contemporaine, Paris, 1852; I.C. Jireček, Uber die Wlachen von Moglena, Leipzig&Berlin, 1893; Victor Kančev, Mekedonien, Sofia, 1900; Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, vol. I, Paris, 1901; Pericle Papahagi, Românii din Meglen, București, 1900, Meglenoromânii. Studiu etnografico-filologic, vol. I-II, București, 1902; George Murnu, Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259), București, 1913. Deosebite contribuții au adus mai apoi Th. Capidan, Meglenoromânii, București, vol. I-III, 1925, 1928, 1935; Tache Papahagi, Originea Muloviștenilor și Gopeșenilor, București, 1935; Anastase Hâciu, Aromânii. Comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație, Focșani, 1936; Petar Atanasov, Le mégléno-roumain de nos jours. Une approche linguistique, 1990, Meglenoromâna astăzi, București, 2002, și alte studii; I.A. Candrea, Sextil Pușcariu, G. Pascu, Andrei Avram, Nicolae Sara-mandu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Elena Scărlătoiu, B. Conev, Johannes Kramer, Wolfgang Dahmer, Beate Wild, Thede Kahl ș.a.
Numărul și zona geografică de proveniență Meglenoromânii (vlașii) provin din ținutul Meglen (denumirea turcească era Caragiova), cu suprafață de 933 km2, deosebit de fertil, situat la granița Greciei cu R. Macedonia, la nord-vest de golful Salonic. Meglenul este mărginit „la răsărit cu Vardarul, la sud cu plaiurile Ianiței și ale Vodenei, la nord cu munții Marianșca, iar la apus cu munții Cosuf și Nigea” (Nenițescu, 1895: 384). Ținutul este format dintr-un complex de înălțimi și văi, cuprinse între munții Paic, Gândaciu și Cojoc. O parte a ținutului, Caragiova bulgărească, era ocupat de 50 de comune locuite de bulgari și iuruci. Partea de nord a ținutului Meglen, cu trei comune Huma, Coinsco și Sirminina, se află astăzi în R. Macedonia, restul de șapte comune, Lugunța-Lundzini (astăzi Langardia), Birislav (astăzi Periclea), Liumnița (astăzi Skra), Cupa (astăzi Kupa), Oșani (astăzi Arhanghelos), Țărnareca (astăzi Karpi), Barovița și orășelul Nânta (astăzi Notia), fiind în Grecia. S-au vehiculat diferite cifre privind numărul meglenoromânilor: Gustav Weigand (1892: XXVI), 14000; Victor Kančev (1900: 146), 11.960; Ioan Nenițescu (1895: 389), 21700 (în împrejurimi mai notează existența a 4960); Pericle Papahagi (1902: 44), 20000; Theodor Capidan (1925), 14720. Dăm în următorul tabel numărul meglenoromânilor indicând anul și satele respective. În majoritatea acestor sate se aflau școli și biserici românești la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX.
Denumirea etnică
Denumirea de meglenoromân reprezintă un nume cărturăresc, adoptat la sfârșitul sec. XIX, reprezentând locuitor de naționalitate română din ținutului Meglen, vorbitor al unui dialect românesc, cunoscut sub numele de „vlaș” (denumire dată de slavi și atribuită vlahilor agricultori), cel de rumân pierzându-se în timp. Ca și aromânii, românii din Meglen își dau numele după localitatea de proveniență: liumnican (din Liumnița), cupineț (din Cupa), ușineț (din Oșani), lundzineț (din Lundzini), năntineț (din Nânta), țărnăcot (Țărnareca), brăzlăveț (din Birislav). Această caracteristică a macedoromânilor de a se numi după localitate, se făcea datorită nevoii de a se distinge de locuitorii altor localități. Cum aflăm de la P. Papahagi (1902: 17), locuitorii din Huma, la 1900, aveau împărțit satul pe mahalale, care-și trăgeau numele, în cele mai multe cazuri, de la întemeietorul lor. Astfel, erau șase mahalale: Maala-lu-Pardu, Maala-lu-Părgic (Părgic ar fi fost întemeietorul cătunului), Maala di-di-supră (primul loc de întemeiere), Maala-lu-Biciac (întemeiată de nântenii conduși de Biciac, care s-au refugiat aici după refuzul de a trece la mahomadanism), Maala-lu-Ristu, Maala-lu-Stepan. Iată ce spunea, la 1925, Th. Capidan despre numele lor etnic: „Ei între ei se numesc «Vlași» și cu acest nume sunt cunoscuți de neamurile cu cari stau în apropiere; numele «Rumon», cu care ar fi trebuit să se cheme, s-a pierdut fără urmă. Se înțelege dar, că noua denumire de Meglenoromâni dată acestor «Vlași», în spre deosebire de Macedoromâni, se întrebuințează numai de către cărturari și servește mai mult ca să arate regiunea în care sunt cuprinse satele locuite de ei. Ei înșiși nu numai că nu cunosc acest nume, dar nu știu nici măcar de numele «meglenit» pe care, iarăș, numai cărturarii îl întrebuințează, în opoziție cu român, aromân și istroromân.” (Capidan, 1925: 5)