thumb|Crucea de pe mormântul unui preot greco-catolic, Biserica Sfânta Treime din Alba Iulia-Maieri Biserica Română Unită cu Roma a luat ființă la 7 octombrie 1698, prin actul semnat de mitropolitul Atanasie Anghel și de 38 de protopopi ortodocși din Ardeal, care întruniți la Sinodul de la Alba Iulia, au declarat că se unesc de bunăvoie și sunt parte a Bisericii Romei, cu păstrarea tradițiilor și ritului Bisericii Răsăritului. Credincioși români greco-catolici au existat în mod compact și anterior unirii religioase din 1698, mai ales în zona Maramureșului istoric și a Sătmarului.Ovidiu Ghitta, Nașterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), Cluj, 2001.
Precursorii unirii ecleziastice în Țările Române După Marea Schismă din 1054 eforturile de refacere a unității între creștinătatea apuseană și cea răsăriteană au fost neîntrerupte. Cadrul legal pentru unirea bisericilor a fost stabilit de Conciliul de la Ferarra-Florența, ale cărui decizii sunt cunoscute pe scurt sub numele de „punctele florentine”.
Moldova Unul dintre membrii delegației Bisericii Răsăritului (grecești) la Conciliu a fost Mitropolitul Damian al Moldovei (1437-1447), care s-a numărat printre semnatarii punctelor florentine, întorcându-se în țară și activând până la moarte ca unit cu Biserica Romei. Tot în comuniune cu scaunul apostolic al Romei a fost și succesorul său, mitropolitul Ioachim, care însă în anul 1455 a fost nevoit să se refugieze în Polonia ca urmare a faptului că patriarhul antiunionist sârb Nicodim de Pec l-a hirotonit și numit mitropolit al Moldovei pe Teoctist, de origine bulgară, care s-a bucurat de sprijinul autorităților voievodale de la acea vreme.J. Gill, The Council of Florence, Oxford, 1961, p. 89, 250, 257 și 394.
O nouă încercare de unire a Mitropoliei Moldovei cu Biserica Romei a fost întreprinsă către sfârșitul secolului al XVI-lea de mitropolitul Gheorghe Movilă, în înțelegere cu domnitorul Petru Șchiopul. Planul inițial prevăzuse ca o delegație moldoveană avându-l în frunte pe mitropolit să se deplaseze la Roma, pentru a cere din nou comuniunea cu Sfântul Scaun. Pericolul tătar a zădărnicit plănuita călătorie, ceea ce a făcut ca cererea de unire să fie adresată papei Sixtus al V-lea printr-o scrisoare datată la 15 octombrie 1588. Epistola a fost înmânată arhiepiscopului latin de Lemberg, Demetrius Solikowski, de secretarul domnitorului și de Ieremia Movilă, hatman și frate al mitropolitului, cu mențiunea de a o încredința nunțiului papal Ippolito Aldobrandini (viitor papă, sub numele Clement al VIII-lea), care să o transmită mai departe la Roma. Cu aceeași ocazie delegația moldoveană și-a afirmat adeziunea față de unitatea catolică. Înainte de a veni răspunsul de la Roma, nunțiul apostolic în Polonia a fost instruit să se încredințeze de intențiile serioase ale moldovenilor. În aprilie 1589 nunțiul din Polonia transmitea la Roma convingerea sa asupra intențiilor serioase ale acestora, certificatând că este vorba despre o atitudine care aparține, atât mitropolitului, cât și clerului de rit "grec", inclusiv a episcopilor Agaton de Roman și Ghedeon de Rădăuți. Cererea mitropolitului Moldovei avea în vedere crearea unei biserici autonome a Moldovei în cadrul Bisericii Catolice. Răspunsul Romei a fost că uniunea este posibilă doar după înlăturarea unor neajunsuri care erau prezente în Mitropolia Moldovei, ceea ce a făcut ca lucrurile să stagneze. Mitropolia Moldovei și-ar fi dorit ca relațiile de comuniune cu Roma să fie stabilite fără îndeplinirea altor cerințe, ceea ce a făcut ca proiectul de unire din 1588-1589 să rămână fără rezultatul dorit.Cesare Alzati, Terra romena tra oriente e occidente, Milano, 1982, p. 207-217; idem, În inima Europei, Cluj, Fundația Culturală Română, 1998, p. 153-155.
Țara Românească Există indicii cu privire la faptul că Mihai Viteazul a fost adeptul unirii ecleziastice cu Biserica Romei. Cel mai cunoscut portret al domnitorului, realizat de Egidius Sadeler în anul 1601 la curtea împăratului Rudolf al II-lea de la Praga, poartă inscripția circulară „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă”.<ref>Nicolae Iorga, 'Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu 1930, p. IX.</ref> Un an înainte papa Clement al VIII-lea i-a spus explicit într-o scrisoare adresată lui Mihai Viteazul că "noi și toți principii catolici ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a bisericii tale cu biserica romană, fără de care nu există mântuire."Mihai Viteazul în conștiința europeană. Documente externe, vol. V, București 1982, pag. 265.
Moartea lui Mihai Viteazul a însemnat eșecul proiectului de unire ecleziastică a mitropoliilor românești cu Biserica Romei. A rămas emblematică jertfa unui episcop român „mic de statură și cu plete lungi”, care a luptat neînfricat alături de trupele imperiale, încercând zadarnic să apere cetatea Sătmarului, asediată în ianuarie 1605 de soldații principelui ardelean (calvin) Ștefan Bocskai.Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközi și însemnările lui privitoare la români, Cluj 1928, pag. 185.
Unirea din Transilvania Existența Bisericii Române Unite în Transilvania este legată și de extinderea influenței Casei de Habsburg în Transilvania și Partium începând cu mijlocul secolului al XVII-lea.
Biserica Catolică din Europa a pierdut prin reforma protestantă din secolul al XVI-lea cca 40% din credincioși. Incepȃnd cu secolul al XVII-lea au fost întreprinse intense eforturi de atragere la catolicism a unor credincioși reformați sau ortodocși. Sfântul Imperiu Roman s-a angajat din plin la această acțiune. Eșecul celui de-al doilea asediu turcesc al Vienei (1683) a marcat sfârșitul puterii otomane în Europa. Transilvania, unde predominau protestanții (reformați sau calvini, luterani și unitarieni), alături de românii ortodocși (confesiune cu statutul doar de religie tolerată), a intrat în componența Austriei habsburgice la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind condusă direct de Curtea de la Viena. Principatul Transilvaniei era administrat pe atunci de nobilii reformați-calvini (maghiari) și patricienii luterani (sași), care au reușit să atragă la Reformă o parte a populației românești ortodoxe Nagy Levente, Reforma la români. Un fenomen de transfer cultural în secolele XVI-XVII. Conform ideilor Contrareformei promovate și de Curtea imperială de la Viena, dorința Casei de Habsburg era de a-i atrage la catolicism și pe românii ardeleni. Viena a promis astfel românilor ortodocși eliberarea din starea de iobăgie, drepturi identice cu religiile recepte sau acceptate (catolicism, luteranism, calvinism, unitarianism), case parohiale pentru preoți etc. Acțiunea a avut succes, cea mai mare parte din clerul si populația ortodoxă au acceptat Unirea cu Biserica Romei, însă cu păstrarea ritului ortodox. Unirea religioasă cu Biserica Catolică a diferite comunități ortodoxe a avut loc și in alte țări din Europa Centrală și de Est (Ucraina, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria), unde au fost create biserici greco-catolice.
Primele etape În anul 1651 mitropolitul Simion Ștefan l-a consacrat la Alba Iulia pe călugărul bazilian Partenie Petrovici drept episcop unit de Muncaci.Ovidiu Ghitta, Nașterea unei Biserici, Cluj 2001, pag. 84.
La 1 iulie 1667 împăratul Leopold I a acordat un privilegiu negustorilor aromâni, români și greci interesați să se stabilească la Sătmar și Mintiu (Sătmarul și Mintiul erau la acea dată orașe libere regale; cele două localități au fost unificate în 1712). În partea finală a diplomei suveranul a cerut ca preoții nou-veniților să fie credincioși Sfintei Biserici Romane și să se supună sub jurisdicția episcopului de Muncaci. Așa începe istoria levantinilor de la Sătmar și Mintiu, „implicați profund în promovarea formulei greco-catolice printre românii din Ungaria habsburgică”.Ghitta, op. cit., pag. 91.
Ridicarea unei biserici greco-catolice de către comunitatea "grecească" din Mintiu a stârnit nemulțumirea vechilor locuitori ai târgului (de altă confesiune religioasă), care au adresat un protest autorităților comitatense, arătând că strădaniile protopopului unit de a înălța o biserică și o clopotniță în perimetrul așezării ar constitui "un abuz nemaiîntâlnit" fiindcă religia "grecilor, rutenilor, valahilor și sârbilor" nu beneficiază de statutul de religie receptă.Ghitta, op. cit., pag. 100.
La plângerile venite atât din partea comitatului, cât și din partea beneficiarilor privilegiului de a se așeza în Sătmar și Mintiu, împăratul Leopold a răspuns la 20 iulie 1686 printr-o circulară adresată conducerii comitatului Sătmar, prin care intervenea în favoarea clerului și poporului de rit grec fideli persoanei sale "ca rege legitim al Ungariei, dar și făgăduinței de unire cu Sfântul Scaun."Ghitta, op. cit., pag. 101.
În anul 1692 episcopul Teofil Seremi a fost înscăunat mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), în aceleași condiții de dependență de biserica calvină (reformată) maghiară ca si predecesorii săi (deciziile sale fiind condiționate de acceptarea și supervizarea lor de către superintendentul calvin de la Aiud). După discuții purtate cu călugărul iezuit Ladislau Baranyi, mitropolitul Teofil Seremi a convocat în 1697 un sinod bisericesc. Astfel, printr-un act sinodal datat 21 martie 1697 se decide unirea cu Roma după regulile Conciliului de la Florența și exemplele precedente ale unirii de la Brest și ale formării episcopiei greco-catolice de Muncaci. Clerul român urma sa primească aceleași privilegii și imunități ca și clerul de rit latin. Pe 4 aprilie 1697 cancelarul imperial, contele :de:Franz Ulrich Kinsky, a prezentat la Viena guvernului transilvan (Gheorghe Bánffy, guvernator; M. Bethlen, cancelar; Ștefan Apor, trezorier) cererea episcopului valahilor Teofil de unire a Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Catolică și rezoluția imperială favorabilă în acest sens. Guvernatorul Bánffy și cancelarul Bethlen s-au arătat reticenți fată de aprobarea unirii românilor cu Biserica Romei. Ultimul a spus „noi destul am tudumănit și o instanție la împărat am dat contra instanței aceeia, dară nimica am isprăvit, că rezoluție tot s-au dat” (traducerea lui Gheorghe Șincai, Opere, III, Hronicul românilor și al mai multor neamuri, ed. F. Fugariu, București, 1969).
Actul de unire din 1697 a fost remarcat de la început de mediile politice și religioase din Transilvania, indiferent de poziția acestora față de unire. Johannes Filstich, rectorul gimnaziului lutheran săsesc din Brașov, a notat că „în anul 1696 (!) Teofil, episcopul valahilor, părăsi cu o mare parte a neamului valah credința grecească și trecu la cea romano-catolică” (Arh. Naționale Brașov, mss.). Martin Felmer, rectorul gimnaziului săsesc din Sibiu, repetă afirmația spunând că episcopul valahilor a făcut unirea propusă (Martin Felmer, Schriften, ed. Adolf Armbruster, București, 1974, p. 165). De asemenea pastorul lutheran din Sebeș, Andreas Gunesch, a notat că în luna mai 1697 „Valachici nostri ab Ecclesia graeca et orientale deficientes transeunt ad romano catholicam” (Johannes Trautsch, Chronicon, Coronae, 1848).
Alt contemporan cu evenimentele, Andreas Illia, nota că: „Hic Teophilo Valachorum id temporis Anthisti autor fuit a 1696 ut ejurato cum suis schismate romane Ecclesia reconciliaretur”.Cf. Gheorghe Șincai, Opere, vol. III, Hronicul românilor și al mai multor neamuri, ed. F. Fugariu, București, 1969, p. 231.