thumb|400px|Bătălia de la Agnadello (14 mai 1509) - prima bătălie importantă din cadrul războiului Ligii din Cambrai. Basorelief de marmură.
Liga din Cambrai a fost o alianță anti-venețiană, care îi includea pe Ludovic al XII-lea, Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman și pe Ferdinand al II-lea al Aragonului, constituită la inițiativa papei Iulius al II-lea în 1508. Datorită faptului că a fost inițiată de papalitate, a fost considerată în acea epocă o „ligă sfântă” deși era îndreptată împotriva unui stat nominal creștin.
Contextul istoric thumb|left|260px|Papa Iulius al II-lea, inițiatorul Ligii din Cambrai - pictură de Rafael (1511). După prima fază a Războaielor Italiene, încheiată cu victoria Ligii Sfinte și retragerea francezilor din peninsulă, au apărut disensiuni între doi din actorii principali ai Ligii: autoritatea papală și Republica Venețiană. Papa Alexandru al VI-lea a extins teritoriul Statelor Papale în Italia centrală, anexând regiunea istorică Romagna. Profitând de moartea papei Alexandru al VI-lea și de dificultatea în care se afla Cesare Borgia (fiul natural al papei Alexandru, „gonfalonier” - căpitan-general al forțelor papale), seniorii deposedați de domeniile lor din Romagna și-au oferit serviciile Republicii Veneția, devenind vasali ai acesteia în schimbul redobândirii vechilor domenii. Senatul venețian a acceptat această ofertă și în 1503 a ocupat mai multe orașe din Romagna, printre care Rimini și Faenza. Noul papă, Iulius al II-lea, a hotărât să restabilească autoritatea papală asupra orașelor respective cerând Veneției să își retragă trupele.Shaw, Christine. Julius II: The Warrior Pope. Oxford: Blackwell Publishers, 1993, pp. 127–139. ISBN 0-631-16738-2. Republica Venețiană, cu toate că a decis să recunoască suveranitatea papei asupra acestor cetăți și să plătească un tribut pentru ele, a refuzat să predea efectiv acele orașe. În această situație, papa Iulius al II-lea a reușit să-i facă pe regele Franței Ludovic al XII-lea și pe împăratul Maximilian I să semneze în decembrie 1508 Tratatul de la Cambrai. În aparență, pacea era restabilită între principii creștini și nimic nu îi mai împiedica să pornească la cruciada, de atâtea ori anunțată dar amânată, împotriva Imperiului Otoman. În realitate, acest tratat, pe care s-a bazat așa numita Ligă din Cambrai, era îndreptat împotriva Republicii Venețiene, pe care papa dorea să se răzbune.Madaule, Istoria Franței, vol. I, p. 259. thumb|220px|Regele Ludovic al XII-lea al Franței Conflictele din perioada 1508-1516 a Războaielor Italiene pot fi împărțite în trei războaie distincte: Războiul Ligii din Cambrai (1508-1510), Războiul Ligii Sfinte (1510-1514) și Primul Război Italian al lui Francisc I (1515-1516). Războiul Ligii Sfinte poate fi și el divizat în: Războiul din Ferrara (1510), Războiul propriu-zis al Ligii Sfinte (1511-1514), Războiul Anglo-Scoțian din 1513 și Războiul Anglo-Francez din 1513-1514.Charles Phillips, Alan Axelrod. Encyclopedia of Wars. 3 volumes. New York: Facts on File, 2005. ISBN 0-8160-2851-6. Alți istorici tratează această perioadă de conflicte ca pe un singur război („Războiul Ligii din Cambrai”).Norwich, A History of Venice, p. 390.
Războiul Ligii din Cambrai (1508-1510) thumb|left|320px|Italia de Nord la începutul secolului XVI Deși motivul real al înființării Ligii din Cambrai era dorința papei Iulius al II-lea de a restabili autoritatea papală asupra tuturor orașelor din Romagna și de a pedepsi astfel Republica Venețiană, pretextul l-a constituit numirea de către venețieni a propriului lor candidat la demnitatea eclesiastică de episcop al Vicenzei, numire prin care se încălcau prerogativele papei de la Roma. La chemarea papei către toate națiunile creștine de a i se alătura într-o expediție care să supună Veneția, au răspuns inițial numai Franța, Sfântul Imperiu Roman și Regatul Aragonului, reprezentanții împăratului Maximilian I, ai regelui Ludovic al XII-lea al Franței și ai regelui Ferdinand al II-lea al Aragonului semnând la 10 decembrie 1508 Tratatul de la Cambrai, în prezența trimișilor papei.Norwich, A History of Venice, pp. 394–395.
În primăvara anului 1509, o armată franceză, numeroasă și bine echipată pentru acea epocă, condusă de Ludovic al XII-lea (care ridicase în mod constant pretenții asupra ducatului Milano, în calitate de moștenitor al Valentinei Visconti, bunica sa), a trecut Alpii și a obținut în (14 mai 1509, în apropiere de Milano) o victorie deplină asupra venețienilor.The Encyclopedia of World History, 2001, p. 607. Împăratul Maximilian I, cu toate angajamentele luate la Cambrai, nu jucase niciun rol în această campanie. Cu toate acestea, venețienii preferau să ducă tratative cu unii dintre adversarii lor, decât să se apere cu armele,Madaule, Istoria Franței, vol. I, p. 260. astfel încât foloasele acestei victorii au fost trase de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, nu de francezii învingători pe câmpul de luptăEdgar Quinet, Revoluțiile din Italia, în Opere alese, traducere Angela Cismaș, vol. II, Editura Minerva, București, 1983, p. 157. (de exemplu, orașele-cetăți Verona, Vicenza și Padova au dus tratative și au capitulat în fața lui Maximilian, nu a francezilor).
În anul următor, Papa Iulius al II-lea, considerând că nu mai are nevoie de francezi în Italia, venețienii fiind deja înfrânți datorită acestora, începe o activă politică antifranceză. În acest sens se împacă cu Republica Veneția, își asigură sprijinul cantoanelor elvețiene și strânge legăturile cu Spania și Anglia. Pe de altă parte, Franța, după decesul lui , principalul sfetnic al regelui, nu mai are o politică externă coerentă.Madaule, Istoria Franței, vol. I, p. 261.
Războiul Ligii Sfinte (1510-1514) Creșterea rivalității dintre papă și suveranul francez au dus la dizolvarea de facto a alianței dintre aceștia, alianță care stătea la baza Ligii din Cambrai. Papa Iulius al II-lea, aflat în conflict cu ducele Alfonso d'Este și-a formulat intenția de a cuceri ducatul acestuia (Ferrara), pe care să îl adauge Statelor Papale. Dar Alfonso d'Este era un aliat al francezilor, pe care îi sprijinise eficient pe plan militar și politic în timpul războiului cu Republica Venețiană.Ingrid Rowland, A summer outing in 1510: religion and economics in the papal war with Ferrara, Ed. Viator, 1987, pp. 347–359
În această situație, papa a declanșat un nou război, de data aceasta împotriva francezilor. Forțele proprii fiindu-i insuficiente pentru această aventură, papa a angajat o armată de mercenari elvețieni, ordonând atacul asupra francezilor cantonați în Milano. De asemenea, el a răsturnat complet alianțele inițiale ale Ligii din Cambrai, invitând Republica Veneția să i se alăture în războiul împotriva francezilor; Veneția, dornică să se revanșeze pentru înfrângerile suferite în Războiul Ligii din Cambrai, a acceptat rapid această ofertă. În iulie 1510, noua alianță veneto-papală și-a început ofensiva. Un atac inițial asupra Genovei ocupate de francezi a eșuat, dar trupele venețiene comandate de Lucio Malvezzo i-au alungat pe francezi din Vicenza la începutul lunii august, iar o forță comună comandată de Francesco Maria della Rovere, duce de Urbino, a capturat Modena pe 17 august 1510.Norwich, A History of Venice, p. 415. Forțele franceze din Italia, conduse de Charles d'Amboise, profitând de întârzierea mercenarilor elvețieni angajați de papă, au înaintat spre Bologna (unde se afla în acel moment și papa Iulius al II-lea), rupând legăturile dintre zonele în care erau amplasate forțele papale. La 18 octombrie, francezii ajunseseră la doar câțiva kilometri de oraș. Papa Iulius al II-lea își dădu seama abia acum că bolognezii erau ostili în mod deschis față de papalitate și nu ar fi opus nicio rezistență francezilor; pentru a scăpa, a recurs la excomunicarea lui Charles d'Amboise, care a evitat atacarea persoanei papei, și a reușit să se retragă spre Ferrara doar cu un detașament de cavalerie venețiană.Norwich, A History of Venice, p. 417.
În decembrie 2010, forțele armate papale au fost reorganizate și au reușit să cucerească Concordia sulla Secchia (în provincia Modena), apoi au asediat Mirandola. Charles d'Amboise, cu armata sa, a pornit în marș forțat spre această cetate, pentru a veni în ajutorul celor asediați, dar pe drum s-a îmbolnăvit și a murit.Guicciardini, The History of Italy, p. 216. Mirandola a căzut în ianuarie 1511, războinicul papă Iulius al II-lea comandând personal asaltul final. A fost apoi rândul francezilor (comandați, după moartea lui Charles d'Amboise, de către condotierul Gian Giacomo Trivulzio) să revină în ofensivă și să recucerească Concordia sulla Secchia și Castelfranco. Între timp, Alfonso d'Este, ducele de Ferrara, aliatul francezilor, a învins o armată venețiană pe malurile Padului, astfel că Bologna a rămas din nou izolată, predându-se francezilor la 23 mai 1511.Guicciardini, The History of Italy, p. 217.
În această situație, cu armata papală învinsă și dezorganizată și cu forțele franceze ocupând aproape în totalitate regiunea Romagna, papa Iulius al II-lea a recurs la un act politic controversat ulterior, proclamând o „Ligă Sfântă” împotriva Franței, stat creștin. Mai exact, în iunie 1511, papa Iulius al II-lea a oficializat , o coaliție îndreptată împotriva lui Ludovic al XII-lea, rege al Franței și duce de Milano, coaliție care reunea Spania, Republica Venețiană, Confederația Veche a Elveției și Anglia. Ulterior, la această „ligă sfântă” a aderat și Sfântul Imperiu Roman.The Encyclopedia of World History, 2001, p. 597. Se poate remarca faptul că nu se punea de fapt nicio problemă religioasă (numele de „ligă sfântă” al acestei alianțe fiind unul arbitrar), litigiul fiind unul pur politic.
De partea franceză, onoarea, dar și dificultatea, de a lupta împotriva atâtor inamici i-a revenit lui , duce de Nemours, nepot al lui Ludovic al XII-lea, care fusese numit în 1511 locotenent al regelui în Ducatul de Milano. La comanda forțelor franceze din Italia, el reușește în primăvara anului 1512 o campanie militară remarcabilă, descumpănindu-și adversarii prin deplasări rapide și atacuri surprinzătoare. La 11 aprilie 1512, el a obținut o victorie strălucită asupra spaniolilor, la Ravena, dar a fost ucis chiar în seara aceleiași zile, în timp ce îi urmărea pe inamicii în retragere. După moartea lui Gaston de Foix, francezii au început să piardă teren. Papa Iulius al II-lea a angajat o altă armată de mercenari elvețieni; aceștia au coborât până la Milano, fiind însoțiți și de ducele Sforza, care era hotărât să-și recâștige controlul asupra Ducatului de Milano. Garnizoanele franceze au abandonat provincia Romagna (unde ducele de Urbino a capturat rapid Bologna și Parma) și s-au retras în Lombardia, încercând să temporizeze atacurile armatei papale. În august 1512, trupele elvețiene, sprijinite și de un contingent venețian, i-au forțat pe francezi să se retragă din Milano, restaurându-l pe Massimiliano Sforza ca duce de Milano.Norwich, A History of Venice, pp. 423–424. thumb|220px|Împăratul Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman thumb|220px|Regele Ferdinand al II-lea al Aragonului La sfârșitul lunii august 1512, membrii Ligii Sfinte s-au întâlnit la Mantua pentru a discuta situația din Italia, în special împărțirea teritoriului dobândit de la francezi. Ei au ajuns relativ repede la un acord cu privire la Florența, acord care nu l-a mulțumit însă pe papa Iulius al II-lea. La cererea papei, Ramon de Cardona a intrat în Toscana, a distrus rezistența florentină, a răsturnat Republica Florentină și l-a instalat pe Giuliano de' Medici ca stăpân al orașului.Christopher Hibbert, Florence: The Biography of a City, New York: W. W. Norton & Company, 1993, p. 168. ISBN 0-393-03563-8