Un capitel formează partea cea mai de sus al unei coloane (sau al unui pilastru). El mediază între coloană și ceea ce e susținut de coloană, lărgind aria suprafeței ei de susținere. Capitelul, care se proiectează pe fiecare parte în timp ce se ridică ca să susțină abaca, se alătură abacăi de obicei pătrată și fusului de obicei circular al coloanei. Capitelul poate să fi convex, ca la ordinul doric; concav, ca în clopotul cu susul în jos al ordinului corintic; sau spiralat, ca la ordinul ionic. Astea trei formează cele trei tipuri principale pe care se bazează toate capitalele din tradiția clasică. Ordinul compozit stabilit în secolul al XVI-lea pe un indiciu din Arcul lui Titus, adaugă volute ionice frunzelor de acantă corintice.

Din poziția extrem de vizibilă pe care o ocupă în toate clădirile monumentale cu coloane, capitelul e adesea selectat pentru ornamentare; și este adesea cel mai clar indicator al ordinului arhitectural. Tratarea detaliilor sale poate să fie o indicație a perioadei clădirii.

Antichitatea preclasică Capiteluri egiptene Cele două cele mai vechi capiteluri egiptene importante sunt cele bazate pe lotuși și pe plantele de papirus, iar ele, împreună cu capiturile palmiforme, au fost principalele tipuri folosite de egipteni, până când sub Dinastia Ptolemeică din secolele III-I î.Hr., diverse alte plante fluviale au fost folosite, iar capitalul convențional al lotusului a trecut prin diverse modificări.

Multe motive egiptene sunt simbolice, cum ar fi scarabeul sau gândacul sacru, discul solar sau vulturul. Alte motive obișnuite includ frunzele de palmier, planta de papirus sau mugurii și florile de lotus.Arnold, 2005, pp.204ff

Unele dintre cele mai populare tipuri de capiteluri au fost cel hatoric, și cele în forme vegetale (lotus, papirus și compozit egiptean). Majoritatea tipurilor se bazează pe motive vegetale. Unele coloane aveau sau mai au capitelurile pictate în culori vii.

Capiteluri asiriene Un fel de capitel cu volute e reprezentat în basoreliefurile asiriene, dar nu s-a găsit vreodată un capitel asirian; bazele îmbogățite expuse în British Museum au fost inițial interpretate greșit ca fiind capiteluri.

Capiteluri persane La capitelul persan achemenid, aplicele sunt sculptate cu două animale spate-în-spate puternic decorate, proiectate în dreapta și stânga ca să susțină arhitrava; pe spate poartă alte apluce în unghi drept ca să susțină lemnele încrucișate. Taurul e cel mai comun, dar există și lei și grifoni. Capitelul se extinde mai jos decât în ​​majoritatea celorlalte stiluri, cu ornamente extrase din numeroasele culturi cucerite de Imperiul Persan, inclusiv Egiptul, Babilonul și Lidia. Există volute duble în partea de sus și, inversate, în partea de jos a unei secțiuni lungi, canelate, care e pătrată, chiar dacă fusul coloanei e rotund și, de asemenea, canelat.

Capiteluri egeene Cel mai vechi capitel egeean e cel prezentat în frescele de la Cnossos, în Creta (1600 î.Hr.). Era de tip convex, mulat probabil în stuc. Capitelurile de cel de-al doilea tip, concave, sunt exemplele bogat sculptate ale coloanelor care flanchează Mormântul lui Agamemnon din Micene (circa 1100 î.Hr.): sunt sculptate cu șevroane, iar pe unele suprafețe sunt sculptați mugurii unor flori.

Antichitatea clasică

Ordinele, sisteme structurale pentru organizarea părților componente, au jucat un rol crucial în căutarea perfecțiunea raportului și a proporției, ale grecilor. Grecii și romanii au deosebit trei ordine clasice de arhitectură: doric, ionic și corintic; fiecare are diferite tipuri de capiteluri deasupra coloanelor clădirilor lor monumentale hipostile și de alte tipuri. În tot Bazinul Mediteranean, Orientul Apropiat și lumea elenistică mai largă, inclusiv în Regatul Greco-Bactrian și în cel indo-grec, numeroase variații ale designurilor ăstora și ale altor designuri de capiteluri au coexistat cu ordinele clasice obișnuite. Singurul tratat arhitectural din antichitatea clasică care a supraviețuit e De architectura al arhitectului roman Vitruvius din secolul I î.Hr., care a discutat despre diferitele proporții ale fiecăruia dintre ordine și a făcut recomandări în legătură cu modul în care ar trebui construit capitelul coloanei fiecărui ordin și cu ce proporții. În lumea romană și în cadrul Imperiului Roman, s-a folosit ordinul toscan, originar din Italia și cu un capitel asemănător cu capitelurile dorice grecești, în timp ce perioada imperială romană a văzut apariția ordinului compozit, cu un capitel hibrid dezvoltat din cel ionic și cel corintic.

Capiteluri grecești Capitelul doric

Capitelul doric e cel mai simplu dintre cele cinci ordine clasice: constă din abaca deasupra unei muluri echinus, cu un guler astragal așezat dedesubt. A fost dezvoltat în zonele ocupate de dorieni, una dintre cele două divizii principale ale rasei grecești. A devenit stilul preferat al Greciei continentale și al coloniilor occidentale (sudul Italiei și Sicilia). În Templul lui Apollo din Siracuza (circa 700 î.Hr.), mulura echinus a devenit o formă mai definită: cel din Partenon își atinge punctul culminant, unde convexitatea e în partea de sus și de jos cu o delicată curbă de unire. Partea înclinată a echinusului devine mai plată în exemplele ulterioare. În versiunile în care friza și alte elemente sunt mai simple, aceeași formă de capitel e descrisă ca fiind în ordinul toscan. Doricul și-a atins apogeul la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. și a fost unul dintre ordinele acceptate de romani. Caracteristicile sale sunt masculinitatea, forța și soliditatea.

Capitelul doric constă într-o mulură convexă asemănătoare unei perne cunoscută sub numele de echinus și o placă pătrată denumită abacă.

Capitelul ionic

La capitelul ionic, volute spiralate sunt inserate între abacă și echină. Ordinul ăsta pare să fi fost dezvoltat simultan cu cel doric, chiar dacă nu a intrat în uz comun și a luat forma finală până la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.. Stilul a predominat în zonele ionice, centrate pe coasta Asiei Mici și în Insulele Egeene. Forma ordinului a fost mult mai puțin stabilită decât cea dorică, variațiile locale persistând timp de multe decenii. La capitelurile ionice ale Templului arhaic al lui Artemis din Efes (560 î.Hr.), lățimea abacăi e de două ori mai mare decât cea a adâncimii sale, prin urmare, cel mai vechi capitel ionic cunoscut a fost practic un capitel de tip coș. Un secol mai târziu, la templul de pe Ilisos, abaca a devenit pătrată. Conform arhitectului roman Vitruvius, principalele caracteristici ale ordinului ionic erau frumusețea, feminitatea și subțirimea, derivate din baza sa pe proporția unei femei.

Volutele unui capitel ionic se sprijină pe un echinus, aproape invariabil sculptat cu ove. Deasupra volutelor spiralate e o abacă, mai puțin adâncă decât cea din exemplele dorice, și din nou ornamentată cu ove.

Capitelul corintic

S-a sugerat că frunzișul capitelurilor corintice grecești se bazează pe Acanthus spinosus, iar cel al celor romane pe Acanthus mollis. Frunzele sunt, în general, sculptate în două „rânduri” sau benzi, ca o cană cu frunze așezată în alta. Capitelurile corintice ale tolosului din Epidaur (400 î.Hr.) ilustrează tranziția dintre capitelul grec anterior, ca la Bassae, și versiunea romană pe care arhitecții renascentisti și moderni au moștenit-o și rafinat-o (vezi discuția mai completă la ordinul corintic).

În practica arhitecturală romană, capitelurile sunt tratate pe scurt în contextul lor adecvat, printre detaliile proprii fiecăruia din „ordine”, în singurul manual de arhitectură complet care a supraviețuit din vremurile clasice, De architectura, de Marcus Vitruvius Pollio, mai cunoscut ca Vitruvius, dedicat împăratului Octavianus Augustus. Diferitele ordine sunt discutate în cărțile III și IV ale lui Vitruvius. El descrie practica romană într-un mod practiac, dând câteva povești despre inventarea fiecăruia dintre ordine, dar nu oferă un set greu și rapid de reglementare canonică pentru executarea capitelurilor.

Două alte ordine arhitecturale, în special romane, își au propriile capiteluri caracteristice: cele toscane solide și primitive, folosite în mod obișnuit în construcții militare, asemănătoare cu cele dorice grecești, dar cu mai puține muluri mici în profil, și cele compozite inventate, nici măcar menționate de Vitruvius, care combină volute ionice și capitelurile corintice cu acante, într-un ordin care era astfel destul de asemănător în proporție cu corinticul, în sine un ordin pe care romanii îl folosesc mult mai des decât grecii.

Adoptarea din ce în ce mai mare a capitelurilor compozite a semnalat o tendință către capitelurile mai libere, mai inventive (și adesea sculptate mai grosier) în Antichitatea târzie.

Capiteluri de antă

Capitelul de antă nu e un capitel care e așezat deasupra unei coloane, ci mai degrabă deasupra unei ante, un stâlp structural integrat la capătul frontal al unui perete, cum ar fi partea din față a peretelui lateral al unui templu.

Partea de sus a unei ante e de obicei foarte decorată, adesea cu benzi cu motive florale. Designurile corespund adesea unui ordin de coloane, dar de obicei cu un set diferit de principii de design."The Classical Orders of Architecture" Robert Chitham, Routledge, 2007 p.212 Ca să nu iasă excesiv de pe suprafața peretelui, structurile astea tind să aibă o suprafață destul de plană, formând capiteluri în formă de cărămidă, numite „capiteluri de antă”. Capitelurile de antă sunt cunoscute din timpul ordinului doric."The Classical Orders of Architecture" Robert Chitham, Routledge, 2007 p. 31

Un capitel de antă poate să fie uneori calificat drept capitel „canapea” sau „capitel de antă canapea” atunci când laturile capitelului se extind în sus, într-o formă care amintește de o canapea.Architectural Elements, Emory University

Capitelurile de ante sunt uneori greu de distins de cele de pilaștru, care sunt mai degrabă decorative și nu au același rol structural ca cele de ante.

Capiteluri romane Capitelul toscan

Originile ordinului toscan sunt la etrusci și se găsesc la mormintele lor. Chiar dacă romanii l-au perceput ca fiind în special italian, capitelul toscan găsită pe monumentele romane r de fapt mai aproape de ordinul doric grec decât de exemplele etrusce, capitelul său fiind aproape identic cu cel doric.

Capitelul compozit

Romanii au inventat ordinul compozit prin unirea celui corintic cu capitelul ionic, posibil încă din timpul domniei lui Augustus. În multe versiuni, volutele de ordinul compozit sunt totuși mai mari și există, în general, unele ornamente plasate central între volute. În ciuda originii, foarte multe capiteluri compozite tratează de fapt cele două volute ca elemente diferite, fiecare izvorât dintr-o parte a bazei lor cu frunze. În sensul ăsta, și având un ornament separat între ele, ele seamănă cu ordinul eolic greac arhaic, chiar dacă cele două par să nu fi avut calea dezvoltării lor în Roma Imperială timpurie. De asemenea, în cazul în care voluta ionică greacă e de obicei afișată din lateral ca o singură unitate de lățime neschimbată între fața și spatele coloanei, volutele compozite sunt tratate în mod normal ca patru unități mai subțiri diferite, una la fiecare colț al capitelului, la aproximativ 45° pe fațadă.

Capiteluri indiene Capitelul cu Lei al lui Așoka