Ascomycota (Thomas Cavalier-Smith, 1998), denumită în popor și ascomicete,Denumire RO este o diviziune de ciuperci în subregnul Dikarya și Regnul Fungi.Mycobank Este cea mai mare încrengătură de fungi, cu 3.400 genuri și peste 300.000 specii, inclus formele anamorfe (asexuate), care se înmulțesc preponderent prin conidii, fiind răspândite global, care se dezvoltă în simbioză cu licheni chiar și în Antarctică. Modul de viață și habitatele acestor ciuperci sunt foarte diverse: unele sunt saprofite, altele trăiesc în asociere cu algele formând lichenii sau trăiesc în ectomicoriză, numeroase alte specii sunt paraziți sau simbionți ai plantelor sau animalelor și oamenilor.Universitatea Konstanz:Structura și funcția plantelor, partea ciuperci
Istoric Ascomycota s-au dezvoltat probabil originar în mare. Când s-au separat de grupul lor soră evolutiv, de basidiomicetele, nu se poate răspunde exact în prezent. Datele de biologie moleculară indică acest moment în epoca geologică târzie a Proterozoicului cu 600 de milioane de ani în urmă. Deși fosile care pot fi interpretate ca ascomicete sunt deja cunoscute din Silur, atribuirea lor în acest grup este momentan discutată controversat.F. Lutzoni și alții: „Assembling the fungal tree of life: progress, classification, and evolution of subcellular traits”, în: „American Journal of Botany”, vol.91, nr. 10, p. 1446–80
Primul care a determinat încrengătura Ascomycota a fost renumitul botanist și climatolog american Robert Harding Whittaker (1920-1980) în volumul 34 al jurnalului științific Quarterly Review of Biology din 1959.R.H. Whittaker: „Ascomycota”, în: „Quarterly Review of Biology”, vol. 34, 1959, p. 220
În anul 1998, biologul englez Thomas Cavalier-Smith (n. 1942) a precizat și lărgit descrierea lui Whittaker sub păstrarea numelui generic, de verificat în volumul 73 al jurnalului biologic Biological Reviews.Thomas Cavalier-Smith: „Biological Reviews”, vol. 73, Cambridge 1998, p. 247
Morfologie Corpurile fructifere sunt în general relativ mici și insignifiante (de obicei, mai puțin de 1 mm în diametru) comparativ cu cele mai multe basidiomicete. Doar câteva specii formează carpofori mai mari și puternici (de exemplu, zbârciogii sau trufele). Cu toate acestea, încrengătura Ascomycota reprezintă de departe cel mai mare grup de fungi din punct de vedere al numărului de specii, inclus formele anamorfe (asexuate) care se înmulțesc exclusiv prin conidii. Această încrengătură face parte din categoria ciupercilor "superioare" pe lângă diviziunea Basidomycota și se distinge prin următoarele caracteristici, dovedite prin examinări microscopice și ADN :Universitatea Konstanz: Ascomycota de obicei, mod de viață terestru, miceliu septat cu pori simpli, pereții celulari constau în principal din chitină și β-glucani, toate formele de spori sunt imobile faza haploidă dominantă în ciclul de viață dikariofază scurtă, menținută prin formarea de cârlige, produsele meiozei în asce, cele mai multe în corpurile fructifere, cu mitospori preponderent formați ca spori de conidii exogeni.
Structură Multe ascomicete sunt compuse din filamente lungi, dar de o grosime de doar 5 microni, așa numitele hife, care sunt repetat ramificate, formând astfel o împletitură lânoasă și zbârcită, miceliul, cu o dimensiune de mai mulți centimetrii în mod normal. Pe de altă parte, hifele însuși (ipotetic așezate în șir) ajung de obicei la o lungime de unul sau chiar mai mulți kilometri. Cealaltă extremă alcatuiesc drojdiile unicelulare, care se văd adesea numai cu microscopul. Un număr de astfel de specii ca de exemplu, drojdia clasică de patiserie Saccaromyces cerevisiae este dimorfică, ceea ce înseamnă, că pot să apară atât în formă uni- cât și multicelulară.
Peretele celular ale ascomicetelor constă aproape întotdeauna din chitină și β-glucani. Celulele individuale sunt împărțite în mod caracteristic de pereții transversali, așa numite septe. Acestea dau stabilitate hifei și previn o pierdere pe scară largă a plasmei celulare în cazul în care membrana celulară s-ar sparge local. În consecință, spre deosebire de ciupercile iubitoare de umezeală Zygomycota, ascomicetele pot trăi și în habitate uscate. Firește, majoritatea pereților transversali sunt perforați central și, prin urmare, au o deschidere mică în mijloc prin care nucleele de plasmă celulară și celulă se pot mișca mai mult sau mai puțin liber în completa hifă. Majoritatea hifelor conțin numai un nucleu celular per celulă și, prin urmare, sunt numite ne-nucleate.
Forme de reproducere Aceste organisme au mai multe moduri de reproducere:
Reproducerea asexuată Reproducerea asexuată este realizează prin spori și este forma dominantă a proliferării ciupercilor ascomicete, fiind responsabilă pentru răspândirea rapidă a ciupercilor într-o zonă care încă nu a fost dezvoltată. Ea este efectuată de ciuperca mamă, sporii fiind identici din punct de vedere genetic și în cea mai mare parte cu structuri de distribuție mononucleare. Ei sunt numiți conidii sau, în funcție de natura formării lor prin procesul celular al mitozei și mitospori. Acestea sunt formate de obicei prin celule speciale, numite conidiogene, care stau la vârful hifelor specializate ale conidioforilor. În funcție de specie, ele pot fi răspândite de vânt prin apă, dar și prin animale. Unele ciuperci, cum ar fi drojdia de bere se înmulțesc prin înmugurire.
Reproducerea sexuată Reproducerea sexuată se caracterizează la ascomicetele printr-o structură caracteristică a ascelor care o deosebește de toate celelalte ciuperci. O ască este un meiosporangiu tubular, ceea ce înseamnă, că în el, prin diviziunea de maturizare denumită meioză, se formează sporii sexuali care sunt apoi numiți ascospori, spre delimitare de conidio-sporii asexuați. Cu excepția unor soiuri, cum ar fi Saccaromyces cerevisiae (o formă de drojdie), aproape toate ascomicetele sunt în mod normal haploide, astfel că nucleele lor au doar un singur set de cromozomi care le face deosebit de sensibile pentru mutații. În cazul reproducerii sexuale, există de obicei o fază diploidă foarte scurtă (cu două seturi de cromozomi), care este urmată în mod normal de o meioză foarte rapidă, astfel încât starea haploidă este restabilită. Înmulțirea se face sexuat prin oogamie. Gameții se formează în ascogon (organul femeiesc) și anteridii (organul bărbătesc). Fecundația are loc în ască. Celula-ou (zigotul), prin diviziuni repetate, formează 2, 4, 8 ascospori.
Sistematică Încrengătura este împărțită în 3 sub-diviziuni cu în total 19 clase precum 3 ordini cu relații taxonomice largi necunoscute sau greu de definit:D. S. Hibbett și alții: „A higher-level phylogenetic classification of the Fungi”, în: „Mycological research”, vol. III, nr. 5, mai 2007, p. 509-547 Pezizomycotina cu 13 clase: Arthoniomycetes, Coniocybomycetes,Mycobank 2 Dothideomycetes, Eurotiomycetes, Geoglossomycetes, Laboulbeniomycetes, Lecanoromycetes, Leotiomycetes, Lichinomycetes, Orbiliomycetes, Pezizomycetes, Sordariomycetes, XylonomycetesMycobank 3, Saccharomycotina cu 1 clasă (Saccharomycetes) și Taphrinomycotina cu 5 clase (Archaeorhizomyces, Neolectomycetes, Pneumocystidomycetes, Schizosaccharomycetes, Taphrinomycetes).
Trei ordini apartenenți încrengăturii sunt incertae sedis, anume: Lahmiales, Itchiclahmadion și Triblidiales.
Ecologie thumb|185px|Atta colombica pe substrat de fungi thumb|185px|Scolytinae: tranziții în lemn thumb|185px|Ulm infectat cu Ophiostoma ulmi thumb|185px|Mâr năpădit de Monilia Ascomicetele joacă un rol central pentru majoritatea ecosistemelor terestre. Ele asigură descompunerile importante ale materialelor organice, cum sunt frunzele și ramurile moarte ale copacilor etc. și, de asemenea, facilitează absorbția alimentelor lor de către organismele care trăiesc pe deșeuri organice. Prin spargerea substanțelor altfel greu degradabile ca de exemplu celuloza sau lignina, ele ocupă un loc important în ciclul azotului și carbonului din natură. În schimb, corpurile fructifere ale ascomicetelor formează hrana celor mai diverse animale de la insecte (Insecta) și melci (Gastropoda) până la rozătoare (Rotentia) și la mamifere mari, cum ar fi cerbii sau mistreții. În plus, ele sunt cunoscute pentru numeroasele lor relații simbiotice cu alte organisme.
Ascomicete și licheni Probabil devreme în istoria lor evolutivă, ascomicetele au domesticit în istoria lor timpurie algele verzi (Chlorophyta, de la caz la caz și altele) precum algele albastre-verzi (Cyanobakteria), formând cu ele comunități vii, cunoscute sub numele de licheni, în cele mai neospitaliere părți ale lumii, din Arctica și Antarctica, în deșerturi sau în munți înalți și pot supraviețui temperaturi extreme de la -40 °C până la +80 °C. În timp ce partenerul de alge fotoautotrofe furnizează energia metabolică prin fotosinteză, ciuperca oferă un schelet de sprijin stabil și protejează împotriva radiațiilor și deshidratării. Aproximativ 42 la suta sau echivalentul a 18.000 din toate tipurile de aceste ciuperci formează licheni. Invers, partenerii fungizi ai aproape tuturor lichenilor sunt ascomicete, proporția de basidiomicete fiind probabil nu mai mare decât două până la trei procente.
Ciuperci micorizante și endofite Cu plantele, ascomicetele formează două comunități deosebit de importante, anume ciupercile de micoriză și endofitele.
Prima reprezintă asociații simbiotice ale fungilor cu sistemul radicular al plantelor. Mai ales pentru conifere este un proces vital, că doar această simbioză le permite dezagregarea nutrimentelor din sol. Pe când partenerii fungicizi sunt în stare, datorită miceliului lor fin și ramificat, de a absorbi mineralele pentru plantă, acea aprovizionează bureții cu energie metabolică sub formă de produse fotosintetice. Este chiar cunoscut faptul, că ciupercile micorizante sunt capabile să transporte substanțe nutritive de la o plantă la alta pentru a le stabiliza. Este foarte probabil că abia asocierea dintre ciupercile de micoriză cu rădăcinile arborilor a făcut posibil cucerirea teritoriilor prin arbori. În orice caz, primele fosile păstrate ale plantelor terestre sunt deja asociate cu ciuperci micorizante.
Spre deosebire de speciile numite sus, endofitele locuiesc în plantă, în special în tulpină și în frunze, dar de obicei nu le dăunează. Natura exactă a relației dintre fungi și planta gazdă nu este încă bine înțeleasă, totuși se pare că colonizarea endofitică a unei plante conferă rezistență mai mare împotriva insectelor și nematodelor nocive și ale bacteriilor precum și producerea de alcaloizi otrăvitori specifici în plante care sunt dăunătoare pentru mamiferele erbivore. Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 1, partea 1, – „Ascomycetes”, Editura Mykologia, Lucerna 1984, ISBN 978-3-85604-030-7
Valorificare thumb|185px|Penicillium chrysogenum thumb|185px|Drojdie de bere Relații simbiotice cu animale Bine cunoscută este simbioza unor artropode mici și nevertebrate cu ciuperci din această încrengătură.