Herbert Spencer (n. 27 aprilie 1820, la Derby, East Midlands - d. 8 decembrie 1903, la Londra) a fost un faimos sociolog, psiholog și gânditor britanic.
Date biografice
Herbert Spencer s-a născut în Derby, ca fiu al lui George Spencer, un educator respectabil. Provenind dintr-o familie de profesori, (inclusiv bunicul și unchiul său), el a fost încurajat să studieze de la o vârstă fragedă. În timpul copilăriei sale a fost expus multor opere științifice ale tatălui său. La vârsta de 13 ani, tatăl său l-a trimis la "Hinton Charterhouse", în apropiere de Bath, unde unchiul său, reverendul Thomas Spencer, îi putea oferi o educație mai formală. La început, Spencer nu s-a înțeles bine cu unchiul său, considerându-l plictisitor și împotrivindu-se lecțiilor sale de greacă și latină. A fugit înapoi, la casa tatălui său, dar s-a reîntors la unchiul său, unde și-a dezvoltat primele idei politice și economice, ca răspuns la viziunile reformatoare și radicale ale lui Thomas Spencer.
În 1836 unchiul său i-a obținut o slujbă ca inginer de căi ferate, experiență care l-a reținut pe Spencer de la urmărirea unui viitor, în profesii unde el simțea că șefii exploatează munca oamenilor. Așadar, Spencer a început să se dedice așternerii pe hârtie a gândurilor sale, iar în urma unei vizite făcute unchiului său la vârsta de 22 de ani, a fost încurajat de acesta să își trimită lucrările la un ziar radical numit "The Nonconformist". Acesta a fost începutul implicării sale în jurnalism.
În timp ce aceste lucrări recente au demonstrat o viziune liberalistă a drepturilor muncitorilor și a responsabilităților guvernamentale, în cercurile sale private, Spencer promova deja o filozofie mai rațională cu privire la legile naturale ale progresului. Aceste viziuni au fost transpuse în manuscrisul său din 1851 numit "Social Statics", un document care a arătat importanța puterii individuale în fața unei societăți care își călca slăbiciunea în picioare. Ceea ce lipsea din această nouă publicație era compasiunea pentru clasa muncitoare. Aici, Spencer a început să își dezvolte viziunea asupra civilizației, nu ca o construcție artificială a omului, ci ca pe un produs natural și organic a locului omului în natură.
După ce a lucrat 5 ani ca editor executiv al ziarului financiar din Londra "The Economist" până în 1853, Spencer a început să își dedice tot timpul scrisului. În anii imediat următori el a produs lucrări privind educația, știința, industria de căi ferate și multe alte subiecte ce țineau de filosofie și sociologie.
În 1855, Spencer a scris "Principiile Psihologiei" în care a explorat o teorie a minții ca o parte biologică a corpului. În acest model, inteligența umană reprezenta ceva care se dezvolta încet ca răspuns la mediul fizic. Un astfel de punct de vedere evolutionist asupra originii omului i-a îndepărtat pe editori, Spencer neavând de ales decât să își publice cartea prin costuri proprii. În timp ce scria "Principiile Psihologiei", Spencer a călătorit în Anglia și în Franța, dar în timpul unei asemenea călătorii s-a îmbolnavit, sănătatea rămânându-i șubredă de atunci. Cu toate că nu s-a diagnosticat boala, Spencer suferea de oboseală constantă care îl făcea să doarmă puțin și agitat, astfel reținându-l de la scris. În timp ce el dădea vina pe "stress" și pe posibilitatea de a avea plămâni nedezvoltați, deteriorarea continuă a sănătății de-a lungul anilor l-a determinat să consume și să devină dependent de opiu și de morfină.
In 1853, unchiul lui Spencer a murit și i-a lăsat acestuia ca moștenire o sumă considerabilă de bani. Următorii ani din viață i-a trăit frugal. S-a împrietenit cu George Eliot și după un timp se părea că se vor căsători, dar, cu toate că ea părea dispusă să facă acest pas, Spencer a ales viața de burlac, trăind singur până la sfârșitul vieții.
În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858 începând să lucreze la un proiect care urma să acopere întreaga sa filozofie cu privire la evoluție și legile progresului. A încercat să își publice lucrarea, dar nu a găsit garanția nici unei edituri. În această perioadă, Spencer s-a integrat în comunitatea intelectualilor din Anglia unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley, filozof englez proeminent care i-a rămas prieten. Huxley l-a inclus pe Spencer în "X Club", un club al intelectualilor unde aceștia se întâlneau periodic și își împărtășeau viziunile și opiniile. Printre membrii clubului se numărau filosoful John Tyndall, arheologul Sir John Lubbock, și invitați de seamă precum Charles Darwin. Prin asocierea cu aceștia, Spencer reprezenta o prezență puternică, creându-și o audiență puternică la opiniile sale.
În 1862, Spencer a publicat "Primele Principii", o expunere a teoriei sale evoluționiste cu privire la principii din toate domeniile vieții. Definiția sa explică evoluționismul ca fiind un proces continuu prin care materia se rafinează într-o formă complexă și coerentă. În acest timp, Spencer a obținut o reputație bună și era foarte respectat. Este interesant de reținut faptul că Spencer nu s-a dedicat în întregime unei singure științe sau subiect, de aici și numele pe care îl avea ca membru al X Club-ului -Exhaustive Spencer.
Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a șubrezit, devenind invalid. În 1882 a participat la înmormantarea lui Darwin încălcându-și astfel o regulă proprie, aceea de a nu intra vreodată în biserică. În 1902, cu puțin timp înainte de a trece în neființă, Spencer a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură. A murit la vârsta de 83 de ani, la Londra.
Teorii ale lui Herbert Spencer Traduceri ale lucrărilor sale s-au realizat în română, germană, ebraică, italiană, spaniolă, franceză, rusă, japoneză și chineză; i s-au oferit numeroase premii în Europa și America de Nord. Filosofia sa s-a dovedit utilă pentru politicienii conservatori, nu numai prin aplicabilitatea ei către ierarhia claselor sociale, dar și pentru concepția ei asupra justiției sociale care punea accent pe responsabilitatea individului pentru natura și acțiunile sale. Spencer a fost un susținător al "legii libertății egale", un principiu de bază al liberalismului care susține că orice individ este liber să facă ce dorește atâta timp cât nu îi dăunează altui individ.
Teorii despre societatea militară și cea industrială Una dintre cele mai cunoscute teorii ale lui Spencer este cea despre societatea militară și cea industrială. El a pus accentul pe multe probleme politice ale societății timpului său.
Herbert Spencer prezintă un scurt istoric al celor două partide politice tradiționale ale Marii Britanii, conservatorii (Tory) și liberalii (Whig), marcând schimbările drastice care au intervenit în programele acestora în ultima vreme.
Astfel, cele două tipuri de partide reprezentau inițial două tipuri de organizații sociale, unul fiind de tip militar, iar celălalt de tip industrial. Pornind de la sensul cel mai larg al cuvântului “cooperare”, Spencer definește cele două partide astfel: unul ca sistemul cooperării silite (asemenea unei armate regulate, în care unitățile în diferitele lor grade trebuie să îndeplinească ordinele sub pedeapsa cu moartea și să primească hrană, haine și o soldă, distribuite în proporții arbitrare), iar celălalt, ca sistemul cooperarii voluntare (asemenea unui corp de producători sau distribuitori din care fiecare consimte să plătească anumite sume în schimbul unor anumite servicii, și care au voie, în urma înștiințării prealabile, să părăsească organizația dacă ea nu le place).
Autorul reliefează transpunerea în realitate a doctrinelor celor două partide, respectiv modul în care firea lor se oglindea în fapte. Liberalismul a început prin a se împotrivi lui Carol al II-lea și a uneltirilor lui, care aveau scopul de a restabili puterea monarhică nemărginită. Liberalii considerau monarhia ca o instituție stabilită de națiune spre folosul tuturor membrilor ei, în vreme ce pentru conservatori monarhul era delegatul cerului. Iar aceste doctrine presupuneau, una, ca supunerea cetățenilor față de stăpânitor era condiționată, iar cealaltă, ca ea era necondiționată.
Începând chiar cu secolul al XVII-lea, conform descrierilor furnizate de Bolingbroke (1678–1751), în primul partid era o dorință de a rezista și micșora puterea coercitivă a stăpânitorului asupra supusului, iar în celalalt partid, dorința de a păstra sau mări această putere coercitivă.
Importante de menționat sunt și caracterele generale ale schimbărilor realizate de Whig-i (liberali); astfel, sub înrâurirea crescânda a Whig-ilor au fost abrogate legile care opreau asociațiile muncitorești precum și acelea care stânjeneau libertatea de a călători a lucrătorilor, măsura prin care disidenții religioși erau liberi să creadă ce voiau, fără teama de pedepse civile, măsură care permitea catolicilor să-și marturisească credința fară să piardă nimic din libertatea lor. Nu încape îndoială că toate aceste schimbări, fie ca erau făcute sau nu de înșiși liberalii, au fost înfăptuite în conformitate cu principiile profesate și susținute sus și tare de ei. Herbert Spencer, fin observator al epocii sale, se întreaba pe bună dreptate în continuare, cum se face că liberalismul, întărindu-se din ce în ce mai mult, a devenit din ce în ce mai coercitiv în legislația lui? Și tot el răspunde, aducând o întreagă pleiadă de argumente în acest sens, ilustrând printr-o serie mai mult decât cuprinzătoare de legi și măsuri adoptate de liberali sau sub directa lor îndrumare, printr-o analogie extrem de sugestivă: dacă în extremul orient, cineva ar auzi de la locuitori o povestire a unei lupte prin care ei au înlăturat un despot crud și desfrânat, ca să puna în locu-i o persoană potrivită. Dacă acel cineva le-ar spune că ei n-au schimbat esențial natura guvernământului lor, el i-ar uimi peste măsură; si cu greu i-ar face să înteleagă că nlocuirea unui despot rău-voitor cu unul binevoitor lasă, totuși, în picioare, despotismul.
Astfel se justifică si paradoxul cu care a început; conservatorismul si liberalismul s-au ivit, la origine, unul din vremurile statului militar, iar celalalt, din industrialism. Se întelege că, întrucât ceea ce se numește acum liberalism a extins sistemul restrângerii, el ia o nouă formă a conservatorismului. Asa că, dacă lucrurile merg ca până acum, se poate întampla cândva, de fapt, ca partidul conservator să ajungă apărătorul libertăților pe care liberalii, urmărind ceea ce le pare a fi binele poporului, le calcă în picioare.
Spencer aduce în discuție simpatia față de popor și sacrificiul de dragul lui implică numaidecât aprobarea ajutorului gratuit, el ilustrând argumentele sale împotriva acestei afirmații cu întamplări din viața personală a unchiului sau, reverendul Thomas Spencer, respectiv comparându-l cu sistemul de “întregire de leafă” din Legea Săracilor. Astfel, suma pe care, sub vechea lege a săracilor, lucratorul pe jumătate sarac o primea de la parohie pentru a împlini venitul lui săptămânal, nu era precum apărea, o gratificație, pentru că ea aducea cu sine o descreștere, substanțial echivalentă, a lefii pe care o plătea stăpânul, după cum s-a dovedit repede, când sistemul s-a desființat și salariul s-a ridicat.
Conceptul de moment politic