miniatura|dreapta|Silviu Oravitzan miniatura|dreapta|Lumina, basorelief lemn aurit
Silviu Oravitzan este un artist plastic român născut în 4 octombrie 1941 la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, Oravitzan este considerat de critica de specialitate a-și avea rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.
Biografie Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, în localitatea Ciclova-Montană, județul Caraș-Severin. Tatăl, Iosif Crețu (1908-1976), a fost învățător. Mama, Ecaterina Crețu, născută Iliescu (1911-1981), a fost de asemenea învățătoare. Între 1947 și 1951, Oravitzan a urmat școala primară din satul natal. Între 1951 și 1957 a fost elev al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În anii 1958-1960 a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, iar între 1960 și 1963 pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În 1983 a obținut Bursa Logos, la Paris. În 1984 a primit Bursa Fundației Peer Mattsson (Suedia). În perioada 1963–1970 a fost profesor de desen la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj. Din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor). Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).
Expoziții Prima expoziție la care a expus Silviu Oravitzan, alături de Vladimir Streletz și Tudor Tudan, a fost în 1966, la Sala Dacia din Lugoj. Au urmat numeroase alte expoziții de-a lungul anilor, printre care: 1968 – Librăria „Mihai Eminescu”, Timișoara; 1969, alături de Tudor Tudan – Sala Dalles, București; 1972 – Galeria Galateea, București; 1976, Patru artiști români – Manchester (Marea Britanie); 1981 – Rithymina Hotel, Creta (Grecia); 1981 – Aachen (Germania); 1982 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 1983 – Galeria “Domani”, Munchen (Germania); 1984 – Fundația Avartanian Gulbechian Lisabona (Portugalia); 1987 – Galeria Helios, Timișoara; 1989 – Meinz (Germania); 1989 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1992 – Meisenheim (Germania); 1994 – Muzeul de Artă al Banatului, Timișoara; 1994 – Centrul de Artă și Cultură, Mosonmagyarovaros (Ungaria); 1996 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1996 – La Galeria, Luxemburg; 1997 – Centrul Cultural Francez, Timișoara; 1998 – Geneva (Elveția); 1998 – Budapesta (Ungaria); 1998 – Centrul Cultural Român, Viena (Austria); 1999 – Palais des Arts, Marsilia (Franța); 1999 – Centrul Cultural Român Paris (Franța); 1999 – Oravitzan Gallery, New York (SUA); 2000 – East – West Gallery, New – York (SUA); 2000 – Casa Giovaninetti, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 2001 – Bad Homburg (Germania); 2001 – Maison Consulaire, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Centrul Cultural Român, New York (SUA); 2002 – Muzeul Național de Artă, Cluj; 2003 – The National Museum of Catholic Art and History, New York (SUA); 2003 – Muzeul Național de Artă, Cotroceni, București; 2004 – Franconville (Franța); 2005 – Salonul Național de Artă, Arad; 2006 - Muzeul de Artă, Timișoara; Complexul Balnear Cultural Ocna Sibiului; Vertriebspartner Center, Viena Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut für Kultur, Viena; Institutul Cultural Român, Viena; Ambasada României, Viena; 2007 - Lux Lumen, Sala Terrena, Klosterneuburg, Austria, organizatori: Institutul Cultural Roman - Viena, Institutul Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase (INTER); Lux Lumen, organizator Muzeul National Brukenthal, Galeria de Arta Contemporana a Muzeului National Brukenthal, curator Liviana Dan, împreună cu Marko Rupnik; 2008 - Lux Lumen, organizatori: Centrul Cultural Austriac din Palatul Palffy, Wiener Hofburg Orchester, AUSTROM; Palatului Palffy, Viena; 2009 - Muzeul de Artă, Timișoara; 2010-2012 - Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013 - Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia.
Colecții Operele lui Silviu Oravitzan se găsesc în colecții de stat: Muzeele de Artă din Timișoara, București, Reșița, Lugoj, Muzeul de Artă din Reszow (Polonia), Muzeul de Artă Modernă din Debrecen (Ungaria), precum și în colecții private: Papastefanakis (Grecia), Christophe și Dana Giovaninetti, Sergiu Celibidache, Claude Massuard (Franța), Peer Matson (Suedia), David Pagrotski (Marea Britanie), Helga May, R. Kolles, Al. Breban, Maria Beck (Germania). În 2003 Oravitzan a realizat sculptura în lemn de mari dimensiuni de la reședința din Mănăstirea Nicula a Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Un an mai târziu a finalizat iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la Față” din Cluj.
Premii, distincții 2004 - Premiul Ardaf 2004 - Cetățean de onoare al orașului Lugoj, Primăria Lugoj 2004 - Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, Președinția României 1997 - Cetățean de onoare al Oraviței, Primăria Oravița 1984 - Bursa Peer Mattson, Fundația Peer Mattson, Suedia 1983 - Bursa Logos, Paris, Franța 1980 - Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici a Ungariei la Hajduoszsormeny, Debrecen, Ungaria
Afilieri 2006 - Institutul Roman de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale si Inter-religioase (INTER) 1999 - Galeria Oravitan, New York 1998 - Pro Arte, Verein für internationalen Kulturaustausch Wien 1993 - Asociatia Internationala a Artelor Plastice 1983 - Grupul Logos, Paris 1970 - membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania
Referințe critice De-a lungul anilor, asupra operei lui Silviu Oravitzan s-au pronunțat numeroși critici de artă, scriitori, artiști plastici:
„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.” (Paul Barbăneagră)
„Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist. Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan”. (Vasile Popovici)
„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului; este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”. (Nicolae Balotă)
„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească, ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist. Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu «Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»” (Cicerone Poghirc)
„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov. Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute, care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să ne spună Oravitzan”. (Theodor Cazaban)
„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”. (Sergiu Celibidache)